Cuvânt despre credinţă

Doamne, spune un cuvant si se va vindeca sluga mea.

Credinţa, care-i fiica vrednicii răsplăţi si mama minunilor Mântuitorului, se înfăţişează, prin mărturia unei mari vrednicii şi prin răsplata unei mari minuni, într-un sutaş, într-un ostaş, crescut în întunericul idolatriei. Cu adevărat, mare credinţă! Pentru că dacă acesta va crede numai că lisus, iudeu de neam, întemeietorul unei noi învăţături, puţin cinstit chiar de propriul său neam, poate totuşi să tămăduiască sluga lui bolnavă, aceasta pentru un păgân este o credinţă nemăsurat de mare. Dar să fie sigur, că acela poate să-i vindece sluga numai cu un singur cuvânt şi să fie încredinţat că numai prin cuvânt i-a şi vindecat-o, aceasta este cu adevărat credinţă de creştin. Credinţă strălucită, care este răsplătită de Mântuitorul prin mirarea sa: „Iar lisus s-a mirat” (Matei VIII,10); prin lauda sa: „Amin zic vouă, nici în Israil n-am găsit atâta credinţă” (Matei VIII,10); şi prin săvârşirea minunii: „Şi s-a vindecat sluga în ceasul acela” (Matei, VIII,13).’

Pentru aceea şi predicatorii cuvântului dumnezeiesc prezintă de obicei credinţa sutaşului ca pe un îndreptar de bună credinţă, socotind că o credinţă de care s-a minunat lisus Hristos este aceea care trebuie luată ca pildă de urmat din partea creştinilor. Eu, însă, urmând scopul dumnezeiescului învăţător, care în timp ce laudă credinţa unui păgân adică a unui străin, mustră credinţa israieliţilor, adică a poporului, în loc să prezint pe sutaş ca o pildă a acelei credinţe ce-ar trebui s-o practicăm, vreau să pun pe sutaş în faţa credinţei ce o mărturisim prin faptele noastre ca să ne folosească nu ca pildă, ci ca mustrare. Sutasul a crezut atât de desăvârşit încât a fost lăudat de întemeietorul credinţei. Eu vin înaintea

voastră să vă arăt ce înseamnă credinţă desăvârşită. După ce voi cerceta credinţa noastră, vreau să descopăr lipsurile noastre, ca să pun în mişcare ruşinea noastră şi să repet din toate părţile cuvintele lui Hristos: „Nici în Israil n-am găsit atâta credinţă!”

Partea I

Când cuvântul cel mai înainte de veci, făcându-se om a vrut să ia firea noastră şi sărăcia noastră, a avut scopul de a da oamenilor un îndreptar de credinţă dreaptă şi vieţuire bună şi de a le deschide două căi spre a ajunge la viaţa veşnică: calea adevărului, ca să cunoască oamenii pe adevăratul Dumnezeu şi calea sfinţeniei, ca să facă toate virtuţile. Despre prima cale, vorbind cu Tatăl lui cel ceresc, însuşi spune la evanghelistul loan: „Aceasta este viaţa veşnică, ca să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat si pe lisus Hristos pe care l-ai trimis” (loan XVII,3). Adică viaţa veşnică constă pentru oameni în a cunoaşte pe Dumnezeu: în cer după propria sa fiinţă, şi după modul existentei lui, spre a adora într-un Dumnezeu Creator Atotputernicia lui şi desăvârşirea lui; iar pe pământ să-1 vadă în icoana lui vie (II Corinteni IV,4; Coloseni 1,15), în persoana Cuvântului, spre a cunoaşte într-un Dumnezeu răscumpărător bunătatea şi binefacerile Lui. Despre a doua cale apostolul Pavel afirmă că Fiul lui Dumnezeu s-a îmbrăcat cu trupul nostru ca să ne facă o nouă Biserică şi un nou popor. Biserică nepătată şi fără de greşeală, în care să nu se poată găsi nici cea mai mică urâciune: „Ca s-o înfăţişeze sieşi Biserică slăvită, neavândpată nici zbârcitură” (Efeseni V,27). Popor curat de orice scădere care să lucreze toată virtutea, vrednic de veşnica lui dragoste: „ca să-si curăţească luis popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 11,14). Această nouă Biserică este Biserica noastră, iar acest nou popor suntem noi. Acest nou îndreptar al mărturisirii şi vieţii noastre este credinţa numită pentru asta de teoiogi în acelaşi timp teoretică şi practică, din pricină că ea este ca ochiul mintii noastre, ca să vadă adevărul învăţăturii noastre şi ca mâna inimii noastre, ca să săvârşească sfinţenia moravurilor noastre. Prin urmare noi trebuie s-o avem şi pe una şi pe alta spre a avea credinţă desăvârşită. Cea dintâi fără de a doua este moartă (lacov 11,17-26); a doua, fără de cea dintâi este oarbă. Un creştin care n-are sau pe una sau pe cealaltă este ca un bolnav care, lipsit de puteri, nu poate să meargă, sau ca un orb, care,

lipsit de vedere, nu vede să se mişte. Unuia îi lipseşte sprijinul, celuilalt conducerea; şi unul şi altul este supus căderilor: acela din pricina lipsei de putere, acesta din pricina orbirii.

Acestea stabilite să vedem dacă printre noi, care negreşit suntem creştini, se găseşte atâta credinţă cât a voit întemeietorul credinţei şi învăţătorul nostru să avem. Ah! Fraţilor, într-adevăr nu „găsesc atâta credinţă în Israil!” Nu întâlnesc nici atâta lumină de înţelegere în mintea noastră ca să cunoaştem ce credem, nici atâta dragoste călduroasă în inima noastră ca să trăim cum credem. Ştiu că numim credinţă acea haină

5                                                                         »

dumnezeiască, cu care ne-am îmbrăcat prin botez. Dar ca să vorbim mai precis aceasta nu-i decât începutul credinţei. Prin aceea pruncul ajunge creştin; dar numai prin ea un creştin în vârstă este creştin numai cu numele, în afară de această credinţă de la botez, care se revarsă şi se dă prin har se cere şi cealaltă credinţă, care se dobândeşte şi se adaugă prin studiul adevărurilor dumnezeieşti şi prin practicarea lor.

Nu vorbesc acum de un studiu iscoditor, aşa cum urmăresc ştiinţele laice. Un asuel de studiu este izgonit din şcoala lui Hristos; în ea trebuie să smerim, printr-o respectuoasă plecăciune, cele mai înalte şi cele mai alese puteri ale sufletului nostru, după cum spune apostolul: „robind tot gândul nostru spre ascultarea lui Hristos” (II Corinteni X,5); iar după cum spune Tertulian; „odată ce s-a născut Hristos, n-avem nevoie să mai iscodim, căci cunoaştem totul prin evanghelie”, în Rai, unde toate sunt descoperite şi nu mai este nimic tainic, omul este fericit nu prin credinţă, ci prin vedere: „îl vom vedea aşa cum este” (I loan 111,2). în Biserică, însă, unde toate sunt tainice şi nu-i nimic descoperit, suntem fericiţi nu prin vedere, ci prin credinţă: „Fericiţi cei ce n-au văzut si au crezut!” (loan XX,29). Prin urmare vorbesc despre un studiu îndrumător cerut de ştiinţa dumnezeiască, îndepărtat deopotrivă, de cele două extreme: iscodirea şi neştiinţa. Departe de neştiinţă, ca să căutăm învăţătură; departe de iscodire, ca să nu căutăm dovadă pipăită. Vreau să dăm ochii noştri credinţei noastre ca să avem vrednicia să credem mai bine şi smerenia să vedem mai puţin. Dar vreau să v-o repet din nou, nu pentru a iscodi, nu pentru a cunoaşte tainele credinţei, nici pentru a cerceta, ci pentru a afla vredniciile ei morale şi pentru a ajunge, nu învăţaţi ci cucernici. Mântuitorul o aseamănă cu o comoară ascunsă în ţarină. Asta înseamnă, după loan Hrisostom, că nu-i de ajuns numai să avem această comoară ascunsă, ci

trebuie s-o si dezgropăm, s-o cunoaştem spre a o potrivi apoi în opera mânturii noastre.

Duhul nostru însă se dedică mai mult oricărui alt studiu decât studiului credinţei noastre, învăţăturile veacului, demnităţile politice, iscusinţa la câştig stăpânesc toată mintea noastră spre a mulţumi dragostea noastră de bani, mândria noastră, duhul nostru iscoditor. Orice altceva cunoaştem afară de ce trebuie să cunoaştem. De asta am dreptate să spun împreună cu profetul Osia: „Nu este cunoştinţa lui Dumnezeu pe pământ” (Osie IV,1), şi împreună cu Hristos: „Nu găsesc atâta credinţă în Israil”. în altarele dumnezeirii adorate pe pământ se văd două inscripţii foarte deosebite între ele: una printre evrei în ludeia: „Cunoscutului Dumnezeu” (Psalmi LXXV,1); alta printre atenieni în Grecia: „Necunoscutului Dumnezeu” (Faptele Apostolilor XVII,23). în ludeia se citeşte: „Cunoscut este Dumnezeu în ludeia”, pentru că a fost cunoscut prin atâtea minuni; în Grecia: „Necunoscutului Dumnezeu”, căci nu s-a arătat prin lumina adevăratei credinţe. Care dintre aceste două inscripţii vi se par potrivite să fie săpate în Bisericile noastre, pe care le-am zidit atât de înalte pe ruinele templelor iudaice şi idolatre? Ca să nu vă osteniţi, eu v-aşi spune, pe aceea: „Necunoscutului Dumnezeu”. Da, credem în Dumnezeu, dar nu ridicăm vreodată privirile să le înălţăm la cer şi să cunoaştem cum trebuie, să admirăm tainele purtării sale de grijă, să pătrundem în adâncurile înţelepciunii lui, să descoperim minunăţiile milii 4ui. „Necunoscutului Dumnezeu!” Credem în lisus Hristos, am îmbătrânit chiar în şcoala lui, dar nu cunoaştem până acum nici minunile vieţii lui, nici adevărul învăţăturii lui, nici vrednicia patimilor lui, nici folosul slavei lui. „Necunoscutului Dumnezeu!” Ne găsim în Biserica lui, dar nu ştim ce înseamnă să fie cineva mădular al unui trup atât de sfânt. Prăznuim sărbătorile lui, fără să înţelegem scopul lor. Ne supunem legilor lui, fără să ne gândim la înţelepciunea lor. Luăm parte la strălucitele lui slujbe fără să pătrundem taina lor. „Necunoscutului Dumnezeu!”

Dumnezeul meu! Ce-mi foloseşte să fiu născut într-o zi strălucită, înconjurat de atâtea lumini, câte sunt adevărurile tale, pe care mi le-ai dat să le cred odată ce vreau să ţin cu mine, întunericul meu şi noaptea mea? Dacă neştiinţa mea, pe cât de vinovată pe atât de voită, ţine ascunsă comoara celei mai sfinte credinţe ce mi-ai dăruit, cum pot să mă folosesc la dobândirea mântuirii mele? Armele ce mi-ai dat, ca să lupt împotriva

vrăjmaşilor mei, sunt de o construcţie desăvârşită, făurite de înţelepciunea ta, în cuptorul dragostei tale. Sunt arme ce au dat atâtea minunate dovezi în mâinile atâtor învăţători, atâtor sihastri, atâtor mucenici! Sunt arme ce au săvârşit şi săvârşesc atâtea minuni, meat din pricina mulţimii lor aproape că n-ar putea fi arătate pe nume, dacă n-ar fi mai mare minune neîntrerupta lor săvârşire. Sunt arme pe care e de ajuns să le întrebuinţezi ca să birui, deoarece, „Credinţa noastră este biruinţa care a învins lumea” (I loan V,4). Dar la ce folos! Nu nădăjduiesc nici un câştig de pe urma lor, căci nu sunt obişnuit cu ele! într-adevăr, pot spune şi eu: „Nu m-am deprins cu ele” (I împăraţi XVII,39), după cum a spus David despre armele împăratului Saul. Dar chiar dacă aş avea toată cunoştinţa credinţei mele ca să cred drept, dacă n-o pun în practică spre a trăi bine, ce-mi foloseşte? „Care este folosul, spune apostolul lacov, dacă cineva spune că are credinţă, dar n-are faptele credinţei” (lacov 11,14). „La ce foloseşte, repetă Petru Damian, dacă cineva crede ortodox, dar trăieşte ca un păgân?”

Partea a Il-a

Asta-i altă lipsă a credinţei noastre. Ca să înţelegem mai bine această lipsă trebuie să ne gândim la ce-am spus mai sus anume că scopul întrupării Cuvântului dumnezeiesc a fost să îndrume neamul omenesc spre viaţa veşnică şi să-1 întoarcă pe drumul sfinţeniei. Pentru ca Dumnezeu să facă din puţină ţărână pe om, iar din cea mai netrebnică zidire, cum e pământul să facă cea mai desăvârşită făptură, n-a avut nevoie – ca să întrebuinţez cuvintele Sfintei Scripturi – decât de puţină lucrare a mâinilor lui şi de o suflare a gurii lui. Atât de puţin! Dar pentru ca să facă dintr-un om obişnuit un om creştin, a fost nevoie ca Dumnezeu să se pogoare din cer, să se smerească pe el, să ajungă nimic, să pătimească, să moară. A fost nevoie ca lisus Hristos să dea omului o nouă naştere prin botez, să-1 primească drept frate al lui, să-1 spele cu sângele lui, să-i lase comori nesecătuite în meritele lui, izvoare de haruri veşnice, în tainele lui. Era nevoie să facă o nouă lume, pentru a întemeia o nouă Biserică, în care să rânduiască arhierei, preoţi, predicatori, ca să înveţe pe acest om cele mai înalte fapte ale dragostei. Prin urmare, un Dumnezeu, care n-a spus decât numai un cuvânt ca să facă cerul şi pământul, pe de altă parte a săvârşit lucruri atât de mari pentru a face un creştin, cum socotiţi că vrea Dumnezeu

să fie acest creştin? îl vrea să fie slava Cuvântului întrupat, rodul patimilor lui, obiectul dragostei lui, moştenitorul fericirii lui. Este uşor fraţilor, s-o înţelegem şi ne-o spune apostolul Petru: „După sfântul care v-a chemat fiţi şi voi sfinţi în toate purtările voastre” (I Petru 1,15). Vrea deci ca fiecare creştin să poarte cu el datoria neapărat trebuincioasă de a fi sfânt. Pentru asta legea lui lisus Hristos, care este dreptarul sfinţeniei, cere într-adevăr o obşte nepătată a credincioşilor şi fără urâciune: „Biserică neavând pată nici zbârcitură” (Efeseni V,27). Prin urmare această lege după cum este mai sfântă decât toate celelalte legi, cere ca şi creştinii (creştini; în text: oameni) să fie mai sfinţi decât toţi ceilalţi oameni: „popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 11,14). Creştin deci, după însăşi însemnarea cuvântului vrea să zică: om mai mult duhovnicesc decât trupesc, mai mult ceresc decât pământesc, răstignit pentru cele din lume, îmbrăcat cu lisus Hristos, nu negreşit cu haina lui Hristos, ci chiar cu Hristos. Toate acestea sunt gândurile lui Pavel care zice: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Galateni 111,27). Cu alte cuvinte creştinul trebuie să ducă o viaţă atât de asemănătoare cu viaţa lui lisus, ca şi cum Hristos ar trăi în el, încât să poată să spună cu acelaş apostol: „Trăiesc, dar nu eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 11,20). Asta înseamnă a trăi ca creştin şi la o astfel de viaţă ne obligă credinţa lui Hristos.

Totuşi, dacă voi cerceta viaţa noastră „nu găsesc atâta credinţă în Israil”. Nu găsesc în faptele noastre acea sfinţenie, nici printre creştini, pe acel creştin la care se gândeşte Mântuitorul nostru. Găsesc dimpotrivă, dragostea de bani a iudeului, nebunia idolatrului, desfrânarea epicureului, chiar neruşinarea dobitoacelor şi furia fiarelor. Găsesc ucideri, răzbunări, răpiri, răsdesfrânări, păcate potrivite păgânilor, care se închină unor zei vinovaţi de aceleaşi păcate, dar pe care cei dintâi creştini nu le cunoşteau nici după nume. Vechii creştini erau oamenii nevinovăţiei şi ai dragostei care nu erau vinovaţi înaintea păgânilor pentru altceva decât pentru religia lor. Ciudat lucru! Creştinii de azi se aseamănă atât de mult cu păgânii prin păcatele lor, pe cât de mult vechii creştini depăşeau prin virtuţi chiar pe zeii păgânilor.

Astfel toată credinţa noastră se mărgineşte în cele din urmă la faptele din afară ale credinţei, fapte lipsite de orice merit, care fac uneori mai mult scandal decât zidire. Fapte care se fac mai mult din obicei decât din

dragoste, care au ca unele monezi, pe dinafară adevăratul chip, dar nu au în ele şi adevărata valoare. Pentru asta suntem în mare rătăcire, dacă nădăjduim ca printr-o astfel de credinţă să dobândim o veşnicie fericită, într-o astfel de rătăcire se găsea şi necredinciosul împărat Baltazar, care, socotind că idolul lui Vil este un Dumnezeu viu, închinat în Babilon, a spus cu mânie lui Daniil:

– Nu ţi se pare că Vil este un Dumnezeu viu? Pentru ce nu te închini lui?

– Ah, nu te înşela împărate! i-a răspuns bunul profet cu un zâmbet dispreţuitor. Acesta, căruia te închini, nu-i negreşit Dumnezeu viu; e un idol neînsufleţit, fără dumnezeire, fără viaţă, fără putere. Are pe dinafară o înfăţişare măreaţă, din pricina metalului strălucitor, care îl acoperă, pe dinăuntru însă, este noroi şi praf. „Şi a zis Daniil râzând: Nu te înşela împărate! Acesta-i pe dinăuntru lut iar pe dinafară aramă?” (Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Vil, 3-8).

îmi pare rău că trebuie să spun acelaşi lucru şi despre noi. Ah, creştinii mei, să nu ne înşelăm! Credinţa asta a noastră, nu-i credinţă vie, este un idol, dar mai degrabă un cadavru de credinţă. Nu are duhul întemeietorului ei, nu se mişcă, nu lucrează şi în afară de arătarea în vreo oarecare faptă exterioară în fiinţa ei este moartă, deoarece „credinţa fără fapte este moartă”. Şi noi, creştini care n-avem altceva decât învelişul creştinismului, ne asemănăm cu acei falşi credincioşi mustraţi de apostolul Pavel, „care prin cuvinte mărturisesc că cunosc pe Dumnezeu, dar îl tăgăduiesc prin fapte” (Tit 1,16). Şi după cum spune fericitul Ieronim: „una mărturisesc cu mărturisirea lor şi alta cu viaţa”. Creştini fără randuială şi nepotriviţi si în ce priveşte credinţa şi în ce priveşte viaţa, sau în ce-i mai rău, păcătoşi îmbrăcaţi cu masca sfinţeniei şi poate draci sub haina lui lisus Hristos. înfăţişarea urâtă pe care o facem, arătându-ne în afară cu o credinţă atât de frumoasă, iar înăuntru cu un suflet atât de murdar, în faţă cu pretenţii de mare sfinţenie iar în fiinţa noastră cu fapte atât de stricate; această înfăţişare urâtă stârneşte râsul duşmanilor noştri, mai cu seamă hule şi ocări. Şi aşa spune într-adevăr şi Salvian: „Prin noi, Hristos suferă ocări, prin noi legea lui Hristos se huleşte”.

Acestea sunt domnilor, lipsurile credinţei noastre; lipsuri din partea minţii fără de credinţa teoretică, pentru că nu cunoaştem ce credem; lipsuri din partea inimii, faţă de credinţa practică, pentru că nu trăim după

e un credem. Din pricina asta credinţa noastră este o credinţă cu totul nedesăvârşită şi cu mult inferioară credinţei sutaşuiui, asemenea căreia a mărturisit Mântuitorul că n-a găsit în Israil, iar eu am arătat că n-am găsit nici în creştinism. „Nici în Israil n-am găsit atâta credinţă!”

Dacă cea dintâi vindecare a bolii este cunoaşterea bolii, atunci pot să am nădejde cu privire Ia lipsurile credinţei noastre; adică pot să văd uşor tămăduite aceste scăderi ale noastre după ce le-am descoperit destul de bine. Şi pot, pe bună dreptate, să nădăjduiesc asta, odată ce prilejuit de credinţa unui ostaş idolatru, am vorbii despre credinţă înaintea ostaşilor creştini, care sunt gata să-şi verse sângele cu slavă pentru strălucirea celei mai adevărate dintre religii şi pentru statul cel mai religios dintre toate statele. Şi cu atât mai mult în prezenţa Ta strălucită şi slăvită, prea înălţate Domn, care eşti apărătorul nebiruit al acestei religii, marea minte al acestui stat. Printre alte virtuţi prin care a binevoit Dumnezeu să împodobească viteazul tău suflet ca pildă a tuturor virtuţilor, se distinge evlavia, care stăpâneşte şi mintea si inima ta, ca să te înveţe să cunoşti deplin ceea ce crezi şi să trăieşti aşa cum crezi. Această virtute ţine cumpăna dreptăţii tale; ea insuflă dragoste în îngăduinţa ta, mişca braţul vitejiei tale, şi ţine trează si în mişcare iuţeala ta neobosită. Aceasta este cea mai mare slavă, cea mai frumoasă nădejde, a credinţei sobornice, îndeplinită şi apărată de un erou cu o astfel de evlavie! Da, tu ai atâta putere ca să faci buni creştini prin pilda ta, câtă măiestrie ai ca să faci supuşi fericiţi prin guvernarea ta.

Predici de Ilie Miniat

Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian