Cuvânt panegiric la Buna Vestire a Născătoarei de Dumnezeu Măria

,,Iata, vei lua in pantece si vei naste Fiu”

Pe poarta strălucitoare a prea frumosului răsărit se iveşte acea vestitoare îmbrăcată în alb a soarelui, zorile cele purtătoare de lumină cu degete de trandafiri. Şi îndată ce pe faţa auriu-argintie a cerului începe să zugrăvească venirea blondului Apolon, atunci, da atunci, da corul multiform al stelelor se sileşte să fugă cât mai repede; dispare cu totul întunericul adânc al nopţii întunecoase; nestatornica lună, neputând suferi o strălucire atât de frumoasă se acoperă cuprinsă cu totul de ruşine. O muzică armonioasă formată din organele muzicale ale diferitelor păsări se aude în dumbrăvile înverzite. Oamenii, cufundaţi în somn adânc, se deşteaptă la feluritele lor
ocupaţii. Si în sfârşit, se binevesteşte ca de un vestitor plin de graţii în toate cele patru părţi ale lumii: „Iată ziua s-a apropiat, iată lumini a strălucit”.

Tot aşa astăzi se iveşte pe poarta însorită a cerului arhanghelul ca focul de luminos al lui Dumnezeu, strălucitorul şi curatul Gavriil. Si îndată după ce cu salutarea „Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu Tine” (Luca 1,28), zugrăveşte în pântecele neprihănit al dumnezeieştii copile Măria, venirea neapusului Soare al dreptăţii, atunci da, atunci începe să fugă politeismul potrivnic lui Dumnezeu al idolilor vicleni. Dispar cu totul simbolurile întunecate ale legii vechi. Nestatornica ceată a necredincioşilor, neputând suferii lumina foarte strălucitoare a adevărului îşi ascunde în tăcere chipul ei lipsit de credinţă. Gurile sfinţilor învăţători nu contenesc melodiile unei neîntrerupte doxologii. Neamul omenesc, cufundat în somnul necunoştinţei, se deşteaptă la vieţuirea creştinească a credinţei ortodoxe. Si în sfârşit cu o trâmbiţă de Dumnezeu insuflată a

 unei Bunei Vestiri pline de graţii, se binevesteşte în toată lumea: „Iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu”.

O, bucurie ce nu se poate povesti! O, minune nespusă! Bucurie, pentru că astăzi Tatăl cel mai înainte de veci îşi deschide îndurările Sale şi ne dăruieşte pe Unul Născut Fiul său. Fiul se întrupează prin conlucrarea prea Sfântului Duh, Duhul se pogoară peste Fecioară, iar Fecioara zămisleşte printr-o zămislire fără de sămânţă.

Minune, pentru că cel nemuritor se uneşte cu cel muritor, a doua persoană a sfintei treimi ia firea omenească şi nu ia firea persoana: cel veşnic şi cel vremelnic rămân în aceeaşi ipostasă.

Bucurie, pentru că se dezleagă osândirea lui Adam, cel dintâi creat şi ni se dăruieşte harul, pentru dobândirea raiului din care neascultarea ne-a izgonit.

Minune, pentru că Dumnzeu cel necorporal, cel netrupesc şi imaterial a primit să ia corp, trup şi materie, păstrând în aceeaşi persoană omenirea desăvârşită şi dumnezeirea desăvârşită fără schimbarea firii, fără prefacerea fiinţelor, fără amestecarea persoanelor (greşeala dogmatică este evidentă în acest pasaj).

Tu deci, Fiule fără de început şi Cuvinte al Tatălui celui mai înainte de început, chipul veşniciei lui şi izvorul viu al înţelepciunii! Tu acum, prin minunata ta atotputernicie dăruieşte puterii mintii mele, minte sufletului meu, suflet cuvântului meu, cuvinte gurii mele, ca să fac cunoscut marea taină de azi. Tu, care îţi scoţi laudele tale din gura pruncilor şi a celor ce sug (Psalmi VIII,3; Matei XXI,16), înţelepţeşte neexercitata mea limbă şi varsă harul binecuvântării tale peste buzele mele ca să urez si eu împreună cu Gavriil pe Fecioara, zicând: „Bucură-te cea plină de dar, Mărie! Domnul este cu tine!”

„Iată vei lua în pântece si vei naşte Fiu”.

Dumnezeu înţeleptul creator al tuturor lucrurilor, după ce a creat acele cete imateriale ale ierarhiei cereşti, după ce a înconjurat cerul cu diferite sfere şi i-a aprins stelele cele cu totul luminoase pe faţa lui liniştită; după ce a întemeiat neclătitul pământ, 1-a zugrăvit cu flori foarte mirositoare, 1-a îmbogăţit cu rodurile cele mai dulci şi 1-a adăpat cu izvoare limpezi ca cristalul apelor; după ce a revărsat în aer zefirul şi boarea, a înălbit ziua cu lumina şî a vopsit noaptea cu întuneric şi în sfârşit după ce a creat cu atâta frumuseţe şi orânduială cel mai frumos sistem al soarelui şi al pământului, în urmă a luat ţărână din pământ şi a plăsmuit şi

a înfrumuseţat pe prunul om pe Adam. La însufleţit cu suflare de viaţă după chipul său şi 1-a pus în paradisul desfătării ca să aibă, ca împărat al întregii lumi, sceptrul şi stăpânirea. Dar pentru că „n-afost găsit pentru Adam ajutor asemenea lui, a pus Dumnezeu somn peste el si a adormit si a luat una din coastele lui si a împlinit în locul ei carne si a f acut Dumnezeu pe femeie din coasta pe care a luat-o din Adam” (Facere 11,20-22). Astfel creată, această prea sfântă pereche lumina ca soarele şi luna în acele frumuseţi neveştejite ale paradisului. Dar n-a trecut mult când, după sfatul rătăcirii diavoleşti, a suferit acea întunecare atotnimicitoare. Şi cu toate că ştia totul pentru ca să cunoască mai mult a ajuns în atâta neştiinţă încât „s-a alăturat dobitoacelor celor fără de minte si s-a asemănat lor” (Psalmi XLVIII,12). Prin urmare Adam, după ce a fost alungat din paradisul desfătării şi a căzut în moarte din nemurire, trebuia să ia de la Eva osul acela pe care i 1-a dat la creaţie. Dar pentru că şi ea căzuse în aceiaşi stricăciune şi blestem, nu putea să i-1 dea, aşa că femeia a rămas datoare. Acum, ce a făcut milostivirea cea mare a lui Dumnezeu, care vindecă cele neputincioase şi plineşte pe cele ce lipsesc? A binevoit şi a trimis pe Unul-Născut Fiul Său, care se numeşte de vasul alegerii noul Adam: „Omul cel dintâi din pământ pământesc; al doilea din cer coborât” (I Corinteni XV,47). Acestuia tainica Evă copilul dumnezeiesc Măria îi plăteşte împrumutul făcut strămoaşei dând trupul ei curat. „Şi Cuvântul trup s-a făcut si a locuit între noi” (loan 1,14). Aceasta o cântă şi muza de Dumnezeu insuflată a Bisericii, sfântul Teofan în cântările Fecioarei, ca din partea acesteia: „prin mine deci să fie nimicit blestemul Evei, prin mine, azi, să fie plătită datoria; prin mine să fie întoarsă cu prisosinţă datoria cea veche”. Minunată a fost plăsmuirea strămoaşei, dar mai minunată şi, mai ales, mai plină de graţie este plăsmuirea din nou de azi a Fiului şi Cuvântului. Acolo Adam, după ce a fost făcută Eva din coasta lui a rămas teafăr ca şi mai înainte; aici Fecioara după ce Cuvântul lui Dumnezeu a luat trup, a rămas Fecioară înainte de naştere în naştere şi după naştere. Acolo diavolul stricător de suflete prin otrava înşelăciunii: „veţi fi ca si Dumnezeu!” (Facere 111,5), a omorât tot neamul omenesc; aici arhanghelul Gavriil prin bună vestire: „Bucură-te!” (Luca 1,28), a predicat mântuirea. Acolo Eva, din pricina marei ei mândrii gustând din pomul cunoştinţei (Facere 111,6), a pierdut harul dumnezeiesc; aici Fecioara, din pricina adâncii ei smerenii: „Iată roaba Domnului!” (Luca 1,38), a ajuns Maica lui

Dumnezeu. Acolo Eva a auzit: „în dureri vei naşte Fiu!” (Facere 111,16); aici Fecioara: „Iată vei lua în pântece si vei naşte Fiu!” (Luca 1,31). O, dumnezeiască plăsmuire din nou! O sfântă plată! O, bună vestire de suflet folositoare!

Minunaţi-vă oameni de nemărginita milostivire, de milostivul pogorământ al lui Dumnezeu, căruia nu i-a ajuns să împodobească pe om cu atâtea haruri, să-1 îmbogăţească cu atâtea slave, să supună „sub picioarele lui oile şi toţi boii, dar încă şi toate dobitoacele câmpiei, păsările cerului şi peştii mării, cele care străbat cărările mării” (Psalmi VIII,7-8), ci, pentru că prin sfatul înşelător al diavolului a căzut din fericire în nefericire, din nemurire în murire, din frumuseţile cu flori de aur ale raiului în spinii şi ciulinii pământului, a hotărât încă să trimită pe Unul-Născut Fiul său să i-a de la o femeie firea omenească, ca să-1 înalţe la starea de mai înainte să-1 urce la cinstea cea dintâi să-i dăruiască nemurirea de mai înainte: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut l-a dat” (loan 111,16). Prin urmare când a venit plinirea vremii (Galateni IV,4), trebuia să ia sfârşit sfatul cel mai înainte de veci şi să se împlinească această hotărâre dumnezeiască. Dar pentru că taina era atât de înaltă, atât de ascunsă, atât de greu de înţeles, încât dacă Fecioara ar fi zămislit fără nici o pregătire şi la întâmplare pe Fiul lui Dumnezeu, fără săi fi făcut cunoscut mai dinainte chipul în care să zămislească fără să fi fost pregătită prin cuvintele unui înger cu privire la o astfel de zămislire fără de sămânţă, ea s-ar fi găsit în mare frică şi tulburare. Pentru aceasta la o astfel de operă a fost chemat marele comandant al puterilor cereşti, Gavriil cel cu chipul de fulger: „In luna a Vl-a a fost trimis de Dumnezeu Gavriil Arhanghelul ” (Luca 1,26), şi intrând cu evlavie în casa Fecioarei, o salută cu astfel de cuvinte: „Bucură-te cea plină.de dar, Domnul este cu tine!” (Luca 1,28), ca şi cum i-ar fi spus:

„Vin la tine curată şi neprihănită Fecioară, înger binevestitor din cer; eu sunt acela care împreună cu celelalte cete imateriale stau înaintea înfricoşătorului tron al lui Dumnezeu şi printr-o doxologie neîntreruptă laud Sfânta Treime. Eu sunt acela care am propovăduit părinţilor tăi loachim şi Ana, zămislirea ta; şi după ce ai fost hrănită nu atât cu hrană pământească, cât cu harul Duhului, fiind afierosită în templul lui Dumnezeu te hrăneam cu pâine cerească; eu sunt trimis acum de Prea înaltul Creator şi plăsmuitor, ca să-ţi binevestesc acel sfat de mai înainte de veci, pe care

milostivirea Lui nemărginită 1-a hotărât spre obştescul folos al neamului omenesc. Bucură-te deci, prea curata oglindă a fecioriei! Bucură-te, icoană însufleţită a lui Dumnezeu! Bucură-te, statuie sculptată de Dumnezeu, a curăţeniei şi scaun aurit pe care are să sadă împăratul veacurilor, cea plină de har, mănunchi însufleţit al virtuţilor şi minunat rezumat al tuturor harurilor, în tine văd fecioria atât de curată, încât nici pământul nu are crinii atât de curaţi şi nici marea mărgăritarele atât de curate, nici cerul atât de curate stelele, în tine înţelepciunea este atât de covârşitoare, încât cu ea se luminează tot corul cetelor cereşti, în tine smerenia este atât de adâncă, încât într-o astfel de adâncime se cufundă orice minte, în tine dragostea este atât de călduroasă, încât toate flăcările care se aprind în sufletele celorlalţi drepţi, toate par mici scântei în comparaţie cu flacăra sfintei tale minuni, în tine sfinţenia este atât de covârşitoare încât în înălţime depăşeşte cerurile. Ce poate fi mai mult! Domnul este cu tine! (Luca 1,28). Văd împreunată cu tine toată plinătatea dumnezeirii şi adunate în tine toate darurile Sfintei Treimi. Binecuvântată eşti tu între femei! (Luca 1,28). Numai pe tine te-a binecuvântat, pe tine te-a sfinţit; pe tine te-a iubit; pe tine printr-o însuşire specială a milostivirii Dumnezeieşti, Dumnezeu te-a ales dintre toate femeile ca locuinţă a sa proprie. Pentru aceea revărsând peste tine toate comorile atotputerniciei sale, te-a arătat în lume ca cea mai minunată şi cea mai deosebită plăsmuire a mâniei lui atotputernice; pentru aceasta şi eu cu bucurie îţi spun: Iată vei lua în pântece! (Luca 1,31). Cu toate că eşti fecioară curată şi n-ai cunoscut bărbat, totuşi vei zămisli fără sămânţă, fără de împreunare cu sfântul tău pântece, pe Fiul lui Dumnezeu. Şi în rotunjimea pântecelui tău va încape cel pe care nu-L încap cerurile. Şi vei naşte Fiu (Luca 1,31). După ce va trece vremea hotărâtă pentru naştere, fără vătămarea pântecelui, fără stricăciunea fecioriei tale, în întunecimile nopţii se va naşte din tine fără de tată Cel care se naşte fără de mamă din Dumnezeu în strălucirile sfinţilor; unul după ipostasă şi îndoit după fire; în întregime, în cer îiţ dreapta Tatălui, în întregime şi pe pământ în sfintele tale braţe. Şi vei chema numele lui lisus (Luca 1,31). Apoi după opt zile ca să plinească legea, începătorul legii se va tăia împrejur ca prunc mic. Şi pentru că are să fie Mântuitorul neamului omenesc, va fi numit lisus care se tălmăceşte: mântuire. Acesta va fi mare (Luca 1,32). După ce acest soare neapus va începe să-şi împrăştie razele dumnezeieştii sale atotputernicii alungând

peliteismul mincinos al idolilor va face să strălucească, în sufletele înnegrite ale oamenilor, lumina aducătoare de viaţă a adevăratei credinţe; deşi este mic prunc totuşi ca un leu foarte puternic, prin învăţătura lui punătoare va mustra înţelepciunea nebună a iudeilor, va pune pe fugă necredinţa, şi va înfricoşa tot iadul. Iar când va deschide comorile puterii cereşti, atunci va schimba apa în nectar, va dărui lumină orbilor, îndreptare şchiopilor, sănătate celor bolnavi, viaţă morţilor. De numele Lui vor tremura diavolii; la cuvintele Lui se vor supune stihiile firii, iar firea îşi va răsturna toate legile ei la fiecare poruncă a sa. Si Fiul Celui prea înalt se va chema (Luca 1,32). Şi dacă prin atâtea minuni, neamul cel greu credincios al iudeilor nu-1 vor crede Dumnezeu adevărat, Duhul cel sfânt se va pogorî în Iordan şi în faţa tuturor îl va predica Fiu al lui Dumnezeu împreună veşnic, împreună Stăpânilor şi tot fără de început ca şi Tatăl. Şi-i va da Dumnezeu tronul lui David, tatăl său (Luca 1,32). în sfârşit sus pe cruce, ca pe un tron împărătesc, şezând împărat încununat cu spini, va da hotărârea înfricoşată împotriva diavolului stricător de suflete şi cu suflarea cea mai de pe urmă, însufleţind pe Adam cel îngropat, îl va scula din moarte la nemurirea de mai înainte. Şi va domni peste casa lui lacov în veci; si împărăţia lui nu va avea sfârşit (Luca 1,33). Nu va trece mult şi ca un stăpânilor al vieţii şi al morţii, sfărâmând porţile cele de fier ale iadului şi omorând chiar moartea, va învia triumfălor şi va zbura cu slavă la ceruri, unde şezând în dreapta tatălui, va împăraţi în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Pântecele tău cel prea curat şi fără de sămânţă va odrăsli un astfel de rod prea sfânt. Tu, Maică binecuvântată, vei naşte un astfel de Fiu binecuvântat; şi-1 vei naşte rămânând Fecioară ca şi mai înainte. Nu te minuna de aceasta căci chiar acel Dumnezeu care a făcut de a odrăslit fără să fie udat toiagul lui Aaron (Numeri VII,8), care a făcut de a ieşit apă răcoroasă din piatră seacă în pustie (Ieşire XVII,5-6), şi a făcut de s-au găsit scrise fără de mână plăcile testamentului, acela te va păzi Fecioară curată după naştere.

Aceste cuvinte ale arhanghelului Gavriil, deşi erau bunevestiri de bucurie, totuşi în inima fecioarei au pricinuit mare tulburare. Dar ca înţeleaptă şi cu minte cum era, rnai întâi îşi potoleşte inima de frică: „Când s-a liniştit, zice Teofilact al Bulgariei, a primit dumnezeiescul răspuns. Nu pentru că nu credea, ci pentru că căuta să afle chipul cum are să se întâmple aceasta, a spus către înger:

„Cum are să fie asta pentru că nu cunosc bărbat? Tu o, dumnezeiescule Duh, care purtând chip de om îmi vorbeşte cuvinte mai presus de om, spune-mi, cum este cu putinţă să nască o fecioară? Cum este cu putinţă să stea cu mine Domnul? Domnul cu mine? Dumnezeu cel prea înalt şi Cel necircumscris, care niciodată n-a avut început şi niciodată nu se va sfârşi, fără de început, nesfârşit; acea preacurată fiinţă, care nu s-a născut niciodată, trăieşte veşnic şi nu îmbătrâneşte niciodată, care niciodată nu moare (care nu s-a născut niciodată… nu moare; are în V următoarea lectură: care nu s-a născut niciodată, dar trăieşte pururea; trăieşte pururea, dar niciodată nu îmbătrâneşte, îmbătrâneşte pururea, dar niciodată nu moare); acela, zic se va uni cu mine, femeie smerită care nu sunt altceva decât un suflet înrădăcinat în corp muritor, simplu nume, umbra unui trup, care puţin trăieşte şi multe suferă? Cum va fi aceasta să se unească cu mine iarbă stricăcioasă, focul dumnezeirii? Creatura cu creatorul? Cu o fecioară Fiul lui Dumnezeu? Si ceea ce tulbură mai mult mintea si aruncă

1                                                                                                               *

într-un adânc cugetarea mea sunt cuvintele că am să nasc fecioară fiind. Cine a văzut vreodată rod fără rădăcină, naştere fără sămânţă, râu fără izvor, fiu fără tată, mamă fără bărbat? Cum va fi mie aceasta, căci nu cunosc bărbat? Tălmăceşte-mi taina îngere! Spune-mi chipul acestei zămisliri fără de sămânţă! Cumva fi aceasta”?

„Nu cerceta, o Fecioară chipul tainei, i-a răspuns îngerul. Cu cât cugeti mai mult la ea cu atât rămâne fără de răspuns. Cu cât o iscodeşti mai mult cu atât tulbură mai mult mintea. Aceasta numai îţi spun că Duhul cel Sfânt se va pogorîpeste tine! (Luca 1,35). Duhul cel sfânt, cel bun cel conducător, izvorul cugetător al înţelepciunii, comoara darurilor, care face pe profeţi (care face pe profeţi lipsă în M adăugat după V), care desăvârşeşte pe învăţător, acela va intra în sfântul tău pântece, printr-o lucrare minunată, si din măruntaiele tale fecioreşti va alcătui trup preacurat al cuvântului Dumnezeu-Om. Şi puterea Celui prea înalt te va umbri (Luca 1,35). Şi deoarece ca om eşti slabă, te va umbri puterea lui Dumnezeu, te va împuternici, te va sfinţi, ca să ajungi vas încăpător al Dumnezeirii. Aşa este rânduit în marele sfat al cerului, în adunarea fericiţilor îngeri. Aşa a hotărât mai dinainte Tatăl cel mai înainte de veci, ca Dumnezeu să ia din tine Fecioară asemănare de om, ca să dobândească omul chipul cel pierdut”.

Prin astfel de argumente fecioara a fost convinsă, a deschis în sfârşit acele buze pline de nectar şi cu astfel de smerenie a răspuns lui Gavriil:

„Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”! (Luca 1,38). Ca şi când ar fi spus:

„O Arhanghele pentru că eşti trimisul adevăratului Dumnezeu, urmează cu necesitate ca şi cuvintele tale să fie adevărate, în limba ta din care curge miere şi lapte nu este cu putinţă să se găsească veni tul mar al înşelăciunii. Pentru aceea cu toate că nu sunt vrednică să ţin p ; ce ce ţine toate, să nasc pe făcătorul meu şi să fiu Mama Creatorului, însi mâ )lec cu toată smerenia, şi să fie scris în mine cuvântul dumnezeiesc. Sunt lână deşartă, să cadă peste mine rouă prea Sfântului Duh (Judecători VI,37). Sunt fecioară curată, să ia Dumnezeu Cel mai înainte de veci din mine trup omenesc. Iată roaba Domnului, fie mie după Cuvântul Tău”!

O adâncul smereniei, care ne urcă la cer! O minunată putere a unei fecioare, care cu un cuvânt „Fie!” face pe Dumnezeu de schimbă stelele cu pământul!

Dar pentru care motiv prea curată Fecioară, Mărie de Dumnezeu înţelepţită, care acum te-ai înălţat la atâta măreţie şi cinste, te arunci într-atâta smerenie? Oare nu trebuia să te lauzi, odată ce ai ajuns vas încăpător al dumnezeirii şi tron însorit al împăratului slavei? Tu acum eşti Maica lui Dumnezeu şi pentru ce te numeşti roaba Domnului: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!”

Dar mi se pare că pe bună dreptate, îmi răspunde Fecioara: deoarece cu ea locuia Domnul care „celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Proverbe 111,34) şi ştim că „aproape este Domnul de cei zdrobiţi cu inima” (Psalmi XXXIII,17), trebuia să se pregătească cu toată smerenia ca să primească pe Cuvântul dumnezeiesc.

Apelis, acel renumit pictor pe cât de multe tablouri a făcut tot atât de multe capodopere a lăsat, printre alte tablouri a pictat cu atâta talent şi cu atâta artă un spic, iar deasupra spicului o porumbiţă, încât chiar natura se ruşina biruită de artă. Dar acest minunat tablou i-a pricinuit lui Apelis mai multă critică decât cinste, pentru că toţi câţi îl vedeau, deşi admirau frumuseţea culorilor simetria liniilor, totuşi criticau subiectuj spunând: N$ este cu putinţă ca un mic spic să ţină o porumbiţă fără să nu fie doborât spicul de greutate. Omul este un spic stricăcios, o buruiană a pământului: „Omul ca iarba” (Psalmi Cil,15). Duhul Sfânt este porumbiţă: „Şi a văzut Duhul ca un porumbel, coborându-se peste el” (Marcu 1,10). Când omul stă drept şi serios cu mândrie nu poate să stea niciodată în el harul prea sfântului Duh, pentru că „tot omul mândru este necurat înaintea Domnului (Proverbe XVI,6). Pentru aceasta deci preacurata Fecioară auzind de” la înger despre Duhul cel Sfânt: „Duhul cel Sfânt se va pogorî peste tine”, într-un chip foarte’ potrivit, cu toată smerenia a răspuns: „Iată roaba
Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Prin aceste dulci cuvinte caprintr-un lanţ de aur atras din cer pe pământ pe Fiul lui Dumnezeu. Printr-o mutare nemaiauzită încă, 1-a mutat din sânul Tatălui în pântecele ei fecioresc şi
neîntinat. Pentru aceea însuşi Dumnezeu prin gura împăratului profet, zice: „Cuvintele tale sunt mai dulci decât mierea în gura mea (Psalmi CXVIII,103); ele m-au condus şi m-au atras la muntele tău cel sfânt”
(Psalmi XLO,3). Iar că munte este pântecele cel sfinţit al Maicii lui . Dumnezeu o mărturiseşte tot David: „Munte în care Dumnezeu a binevoit să locuiască în el” (Psalmi LX VII, 17); iar Avacum: „Dumnezeu din
Teman va veni iar cel sfânt din muntele cel cu umbra deasă” (Avacum 11. 1,3).          

Această taină ascunsă a iconomiei dumnezeieşti au preînchipuit-o simbolurile, enigmele şi sentinţele părinţilor purtători de duh şi ale profeţilor. Pe aceasta o preînchipuia rugul pe care 1-a văzut Moisi: „Mergând voi vedea această vedenie, pentru care pricină rugul arde si nu se mistuie? (Ieşire XIII,3), pentru că Fecioara a luat în ea focul dumnezeirii, fără vătămarea fecioriei ei curate. Pe acesta o preînchipuia scara lui lacov „al cărei vârf se suia până la cer si îngerii Domnului se suiau şi se coborau pe ea” (Facere XXVIII,12), pentru că şi Dumnezeu prin mijlocirea Măriei s-a pogorât pe pământ şi s-a făcut om muritor şi omul s-a suit în ceruri şi a dobândit nemurirea lui de mai înainte. Pe aceasta o preînchipuia piatra netăiată de mână a lui Daniil: „Ai văzut, împărate, că s-a tăiat o piatră fără să fie tăiată de mână” (Daniil 11,34), pentru că din trupul curat al Fecioarei s-a născut piatra cea tainică iar piatra era Hristos (I Corinteni X,4), fără de împreunare omenească. Pe aceasta lămurit a văzut-o profetul Ieremia în casa acelui olar, care făcea diferite vase cu o roată; şi pentru că unul din ele s-a stricat, a făcut-o din nou mai frumoasă: „Şi m-am pogorât în casa olarului si el lucra pe piatră si a căzut din mâinile lui vasul pe care-l făcea si el iarăşi a f acut vasul a doua oară aşa cum i-a plăcut să i-l facă” (Ieremia X VIII,3-4). Cine este meşterul dacă nu Dumnezeu şi Tatăl Atotputernicul? „Unul este meşterul si creatorul, Dumnezeu (Evrei XI,10). Cine este roata decât Cuvântul cel mai înainte de veci? Prin el s-au creat

toate vasele, toate făpturile: „Toate prin El s-au făcut si fără el nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (loan 1,3). Prin urmare, pentru că unul din aceste vase, care este strămoşul Adam prin neascultare s-a sfărâmat, şi a înnegrit într-un chip nenorocit icoana dumnezeiască, pentru ace< i astăzi iarăşi îl face din nou mai frumos prin replăsmuirea noului Ad un: Primul om din pământ, pământesc, al doilea pogorât din cer” (I Corin eni ‘V,47), propovăduieşte trâmbiţa insuflată de Dumnezeu a Bisericii. Pe aceasta a însemnat-o curcubeul acela, despre care a spus Dumnezeu lui Noe, că atunci când se va arăta pe nori atunci va fi împăcare şi dragoste între Dumnezeu şi om: „Curcubeul meu îl voi pune în nori şi el va fi semn de legătură între mine si pământ” (Facere IX,13). Pentru aceea astăzi, când s-a arătat tainicul curcubeu, când s-a întrupat Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, astăzi s-a adeverit dragostea dintre Dumnezeu şi om: „El este pacea noastră, Cel care a făcut din amândouă una ‘şi a dărâmat peretele cel din mijloc al despărţirii” (Efeseni 11,14). Pe aceasta şi Gavriil o binevesteşte Fecioarei zicând: „Iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu”.

Acum înţeleg minunea aceea mare, prin care, pentru ca să fie vindecat împăratul bolnav, Dumnezeu a arătat profetului Isaia ceasul cel de soare, împăratul Ezechia stătea în patul împărătesc doborât de o boală ucigătoare şi auzind de la profet hotărârea înfricoşătoare a morţii lui, „a plâns cu plângere mare” zice Sfânta Scriptură (Isaia XXXVIII,3), sau că nu

Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian



v. 3.0 Copyright © 2004-2013 Catedrala Navigatorilor. Web design & development Dan Crăciun.