Duminica XXX dupa Rusalii

Mijlocul de a mostenii viata vesnica.

Iarăşi
bogat şi bogat, care spune nedumerit: „Ce voi face?” Unde-i bogăţie, acolo-i
ameţeala grijilor şi a preocupărilor, acolo-s nedumeririle unui suflet plin de
teamă, acolo-s gândurile unei inimi neliniştite. „Ce voi face?”, spunea bogatul din
Duminica trecută, neştiind unde să adune rodurile ce i le-a rodit din belşug ţarina sa. „Ce voi
face?”, spune şi bogatul de azi,
întrebând cum să moştenească viaţa veşnică. Acela era sigur ca are să trăiască mult, şi se îngrijea
numai să-şi adune multe, ca să nu-i
lipsească averea în toate zilele vieţii lui; acesta are adunate multe bogăţii şi se îngrijeşte să trăiască mult, ca să
nu-i lipsească zilele vieţii în bogăţia
sa. Acela socotea să trăiască veşnic; acesta doreşte să trăiască veşnic. „Ce voi face ca să moştenesc viaţa
veşnică?” Acela era iubitor de avuţie, acesta este iubitor de viaţă.
Şi acela şi acesta sunt la fel de nebuni, pentru că aceeaşi nebunie este
de a crede cineva sau că nu-i va lipsi niciodată
viaţa şi de asta doreşte să nu-i lipsească niciodată nici avuţia, sau că
n-are să-i lipsească niciodată avuţia şi pentru asta doreşte să nu-i lipsească niciodată nici viaţa, „învăţătorule
bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa
de veci? ” Acesta doreşte să
afle vreun mijloc ca să trăiască veşnic în această lume. Era foarte bogat: „căci era foarte bogat” (Luca
XVIII, 23). De asta doreşte să fie
şi nemuritor; şi auzind că Hristos face şi alte multe minuni, credea că putea s-o facă şi pe asta, că
acela care a făcut să îhvieze morţi, putea mai uşor să facă să nu moară
cei vii. Aşa tâlcuieşte Sf. Teofilact:
„S-a apropiat de lisus să-i spună un mijloc prin care să trăiască veşnic, spre a se bucura de mulţimea averilor
sale, pentru că era iubitor de. avuţii.
Şi asta, continuă acelaşi tâlcuitor, pentru că nu este animal care să dorească mai mult viaţa decât iubitorul de
avuţie”. Dar este o nebunie neasemuită,
creştini, să-şi închipuie cineva că viaţa veşnică este în lumea

asta. Care-i omul care s-a născut şi n-a murit,
sau nu va muri niciodată? „Cine este omul care va trăi şi nu va vedea moartea?
” (Psalmi LXXXVIII, 47). Nu este, creştini, altă viaţă veşnică decât aceea
pe care o trăim în rai. Pentru aceea dacă vreun bogat va întreba cu adevărat să
afle ce să facă ca să moştenească o astfel de viaţă veşnică, îi voi arăta astăzi cel mai
sigur mijloc
şi să-mi dea ascultare.

Partea I

Purtarea de grijă prea înaltă a lui Dumnezeu, care cârmuieste şi conduce în chip
atotîhţelept toate, cu cumpănă, măsură şi număr, a împărţit în general în două
părţi tot neamul omenesc, în bogaţi şi în săraci; şi aşa era necesar pentru ca
să se mântuie obştea omenească prin schimburi reciproce. Şi cu toate că în viaţa
aceasta trecătoare situaţia bogaţilor pare foarte deosebită de situaţia săracilor,
totuşi în cealaltă, aceea veşnică, potrivit scopului dumnezeieştii pronii,
situaţia amândurora este aceeaşi: „In acelaşi loc bogatul şi
săracul” (Psalmi XLVII, 2). Dumnezeu a pus pe o cale pe bogaţi şi pe alta pe
săraci; pe cei bogaţi pe o cale largă şi de vază, iar pe cei săraci pe
o cale strâmtă şi smerită. Dar vrea ca amândoi, fiecare pe calea sa proprie,
să ajungă la acelaşi sfârşit, adică la viaţa veşnică. Bogaţii prin buna
administrare a bogăţiei lor, iar săracii prin suportarea sărăciei lor. Aceia
prin milostenie, aceştia prin răbdare, „în acelaşi loc bogatul si
săracul”. „Nu cumva oare Dumnezeu este nedrept, spune într-un chip foarte înţelept
Marele Vasile, dacă a împărţit într-un mod inegal bunurile vieţii printre oameni, că tu eşti
bogat şi celălalt sărac? Nu, negreşit! A
făcut aşa pentru ca tu să ai plata bunătăţii tale şi a administrării bune
a avuţiei tale, iar celălalt să fie cinstit prin marile răsplăţi ale răbdării” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilie
la: „Striea-voi jitniţele mele!”). Uitaţi-vă în şanurile lui Avraam la săracul acela Lazăr; acolo vedeţi
şi un bogat, pe însuşi Avraam şi un
sărac, pe Lazăr; amândoi sunt fericiţi şi amândoi se bucură de aceeaşi soartă. Iată că se mântuiesc nu numai cei săraci, ci se mântuiesc şi cei bogaţi. Numai
asta-i greutatea să întrebuinţeze cei
bogaţi bogăţia după scopul lui Dumnezeu, adică cu bunătate, cu bună administrare, cu milostenie. Greutate mare şi
pentru asta spune Dumnezeu

A

despre bogatul de
astăzi
că „greu este să intre în împărăţia lui Dumnezeu cei ce au
bogăţie” (Luca XVIII, 24).

Scopul lui
Dumnezeu, care ţi-a dat bogăţia, o, omule, este acesta: să ai tu ce-ţi este
deajuns şi ce-ţi este de trebuinţă, iar din ceea ce-ţi prisoseşte să dai şi săracilor.
Dumnezeu ţi-a dăruit multe bunătăţi, ca să fii bun administrator al
acestor bunătăţi. Aşa zice fericitul Petru: „Fiecare după cum a primit darul ca un credincios iconom
al harului felurit al lui Dumnezeu (I Petru IV, 10). Dumnezeu ţi-a dat ţie multe, celuilalt puţine sau nimic ca să completezi prin prisosul tău
lipsa aceluia. Aşa zice fericitul Pavel: „Prisosinţa ta să împlinească
lipsa celuilalt” (II Corinteni VIII, 14). Dumnezeu te-a făcut pe tine bogat şi pe acela sărac şi orfan, ca să fii
‘ tu
supraveghetor celui sărac şi ajutor celui orfan. Aşa spune Duhul cel Sfânt în psalmi: „Ţie
ţi s-a lăsat săracul; tu fii ajutor orfanului” (Psalmi XIX, 34). Dumnezeu,
spune Marele Hrisostom, nu are lucru mai cinstit şi mai de preţ decât
omul sărac, şi pe acesta ţi 1-a dat în grija ta; „pe cel care-i mai de preţ pentru
Dumnezeu decât cerul, pe acela ţi 1-a dat Dumnezeu să-1
îngrijeşti” (Sf. loan Hrisostom Omila XIV, la Romani). Ce vrei mai mult? însuşi Hristos
numeşte pe sărac frate şi hotărăşte că faci lui Hristos ceea ce faci
săracului: „întrucât aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie aţi
făcut” (Matei XXV, 40). Gândeşte-te cât eşti de dator să ai grijă de el, să-1
cauţi, să-1 chiverniseşti. Pentru asta „ferice de cel ce caută, de cel sărac si
nevoiaş” (Psalmi XL, 1).

Dacă
mahalaua unde locuieşti este fără apă şi uscată şi n-are apă ca să bea vecinii, şi dacă
Dumnezeu ar vrea să-ţi arate o dragoste deosebită, să facă să găseşti un
izvor îmbelşugat în curtea ta, tu ce faci ca să te arăţi recunoscător faţă de
binefăcătorul tău? Bea din izvorul acela cât vrei, dar dă să bea şi vecinii
tăi însetaţi. Apa aceea nu este averea şi osteneala ta, este dar şi milă de
la Dumnezeu; apa este îmbelşugată, ajunge nevoilor casei tale,
prisoseşte să adape vitele tale şi grădinile tale. Dar să stea apa, să clocească fără de
folos în bălţi, sau să curgă afară din curtea ta, să curgă de pomană şi să se
verse în mare, în timp ce vecinii tăi să ardă de sete, fără o picătură de apă,
nu este asta o neomenie fără de seamă? Tot aşa şi vecinii tăi, aproapele tău,
concetăţenii tăi, fraţii tăi creştini sunt săraci, sunt lipsiţi de cele de trebuinţă; şi dacă Dumnezeu a
vrut să reverse peste tim milostivirea Lui,
să trimită bunătăţile lui Avraam în casa ta, tu ce faci u. să te arăţi vrednic şi mulţumitor faţă de un
astfel de har al lui Dumnezeu? Ia din
acele bunătăţi câte vrei, dar dă şi o parte săracilor, miluieşte şi pe alţii, după cum te-a miluit pe tine Dumnezeu.
Bogăţia ta este mare, ajunge

pentru întreţinerea casei
tale, după starea ta, prisoseşte ca să se îmbogăţească şi slugile tale. Dar
să stea comoara ta încuiată, nefolositoare în casa de bani, sau mai cu
seamă să curgă ca apa, şi să se împrăştie în chip rău în daruri făcute
mai-marilor zilei, în jocuri dăunătoare, în cheltuieli zadarnice şi
nefolositoare şi prin urmare din cele multe care-ţi prisosesc să nu aibă o mică parte un sărac?
La mesele tale să prisosească mâncarea încât să se sature şi câinii
tăi, iar vecinii tăi să se topească de foame? în sipetele tale să putrezească îndoitele şi întreitele
rânduri de haine, şi o văduvă, împovărată
de orfani, să tremure de frig? Atâtea daruri, atâţia bani să se risipească în poftele tale ruşinoase, şi un sărac
să fie strâmtorat de nevoie? Nu-i
asta o inimă împietrită fără seamăn? Nu, nu, nu-i acesta scopul lui Dumnezeu! Dumnezeu vrea ca din izvorul de apă să
bea şi vecinii, iar din multa ta
bogăţie să trăiască si săracii. „Ţie ţi s-a lăsat săracul; tu fii
ajutor orfanului” (Psalmi IX, 34). „Bogăţia, spune Marele Vasile, nu trebuie să servească numai la
desfătarea ta proprie, ci şi la întreţinerea altora”.

îndată ce se naşte un
copil, Dumnezeu face de izvorăşte în chip minunat lapte în şanurile mamei. Cu ce scop?
Ca să-l’dea copilul acelui de curând născut, care n-are hrană din altă parte. Dar dacă
mama ar ţine laptele şi nu i 1-ar da, ştiţi ce rău poate să facă? Copilul cel de
curând, născut
moare, iar cauza este acea mamă împietrită, care nu i-a dat să sugă. Bogăţia este laptele
săracilor; Dumnezeu ţi-a dat bogăţie, o, omule, ca să hrăneşti şi să
întreţi pe săraci, ca un tată şi un supraveghetor al săracilor. „Ţie ţi s-a
lăsat săracul; tu fii ajutor orfanului!” Dacă o ţi din pricina
iubirii
de argint, iată răul pe care-1 faci: săracul acela moare de foame sau de frig, pentru că nu
are nici hrană, nici îmbrăcăminte; cutare fată săracă cade în desfrâu, pentru că
n-are zestre să se mărite; cutare orfan este silit să fure, pentru că nu
are cu ce să plătească datoria şi tu nu i-ai dat ajutorul necesar. Şi ca să
continui comparaţia, cu cât mama alăptează mai mult copilul, cu atât
laptele se înmulţeşte; dacă nu alăptează, seacă izvorul laptelui şi se
pierde. „Aşa este natura bogăţiei, zice Marele Vasile, bogăţia care stă pe loc este
nefolositoare; dar cea care se mişcă şi trece şi la alţii ajunge de obştesc
folos şi este roditoare” (Sf. Vasile cel Mare, Omilia la: „Strica-voi
jitniţele mele!”). Cu cât dai cu atât prisoseşte ceea ce dai. Tu dai una şi pe de altă
parte Dumnezeu îţi întoarce însutit, şi acesta este minunatul fruct al
milosteniei. Văduva aceea din Sarepta Sidonului, care nu avea altceva decât
o mână de făină şi puţin untdelemn, atât numai cât

să trăiască o zi, într-un timp când
stăpânea mare foamete peste toate ţinuturile
din jur, pentru că a hrănit pe profetul Ilie, ce bine a primit din pricina milosteniei ce a făcut? Făina şi
untdelemnul acela pe care 1-a dat nu
i-a lipsit niciodată; puţinul acela s-a înmulţit şi a ajuns nesfârşit. „Făina

• din
vadră n-a scăzut si untdelemnul din ulcior nu -s-a împuţinat” (III împăraţi XVII, 16).
Amar de tine dacă o vei ţine! Se pierde şi se risipeşte, potrivit
dreptei îngăduinţe a lui Dumnezeu. Altă văduvă, în timpul lui Elisei atâta vreme cât turna untdelemnul în vase,
untdelemnul se înmulţea; dar când n-a mai avut vas în care să toarne
untdelemnul, s-a oprit (IV împăraţi IV, 1-7): „Si s-a oprit
untdelemnul” (IV împăraţi IV, 6). Asta înseamnă că atâta vreme cât untdelemnul
se împarte în mâinile săracilor se înmulţeşte;
dar dacă nu se împarte, piere. „Bogăţia care stă pe loc este nefolositoare; dar cea care se mişcă şi trece şi
la alţii ajunge de obştesc folos şi
este roditoare”.

Şi nu
este o scuză să spui că tu vrei să-ţi păstrezi averea pentru întreţinerea casei
tale, pentru că Dumnezeu nu ţi-a dat-o numai pentru aceasta. Din pricina invidiei stăpânitorilor Babilonului Daniil a fost
aruncat în groapa cu lei. Trecuseră şase zile decât nu mâncase, dar
Dumnezeu, care avea grijă de el, a trimis un
înger în ludeea la Avacum, care se ducea la ţarina lui cu un coş cu pâine ca să ducă mâncare secerătorilor lui.
Stai, Avacum, zice îngerul, Dumnezeu îţi porunceşte să duci această mâncare în groapa din Babilon, unde este aruncat Daniil.
Zicând aceste cuvinte, 1-a apucat de păr, 1-a dus în Babilon, 1-a lăsat
deasupra gropii, unde el a strigat: „Daniil,
robul lui Dumnezeu, ia această mâncare ce ţi-a trimis-o Dumnezeu”
(Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Nil, 39-46).

, Aici Avacum n-avea o scuză dreaptă să spună către înger: „Si eu am secerători
care aşteaptă mâncare şi-mi porunceşti s-o duc lui Daniil? Asta-i hrană pentru oamenii care-mi muncesc şi s-o
mănânce un străin? Ce să mănânce cei
ce lucrează în ţarinile mele?” N-a spus aşa. Dumnezeu i-a poruncit să se
ducă să hrănească un închis, un flămând şi a făcut-o fără să se scuze. Ah, şi
câţi închişi, câţi flămânzi nu sunt ca Daniil! Ah, câţi nu sunt care abia au
pâinea cea de toate zilele! Câţi nu sunt care-s strâmtarăţi de datorii! Câţi nu
sunt care tremură că n-au cu ce se îmbrăca. Dumnezeu îţi porunceşte ţie, care ai să le porţi de grijă,
să-i întreti. „Ţie ţi s-a lăsat săracul; tu fii ajutor
orfanului!” Mai este oare scuză? Atotputernicul Dumnezeu putea să facă
să nu cadă Daniil în necazul acela; putea în

strâmtoarea în care se
găsea Daniil să-1 hrănească cu mâncare cerească, fără mâncărurile lui Avacum, dar prea
înalta purtare de grijă a lui Dumnezeu vrea ca un om să fie strâmtorat, iar altul
să-1 ajute; să fie strâmtorat săracul, ca să-1 ajuţi tu cel bogat. Cu ce scop? Pentru
multul bine şi al unuia -şi al altuia. Ca să aibă cel sărac cununa răbdării, iar- tu
bogatul răsplata
milosteniei. „Ca tu să ai plata bunătăţii tale şi a administrării bune a avuţiei tale, iar
celălalt să fie cinstit prin marile răsplăţi ale răbdării”. Prin urmare
eşti dator să dai. Şi ca să ştii să dai, ţine acest îndreptar pe care vin să ţi-1
spun întâi, dă acolo unde trebuie; al doilea, dă cât trebuie; al treilea, dă cum
trebuie; şi al patrulea, dă când trebuie. Cu alte cuvinte gândeşte-te şi la
persoană, şi la măsură, şi la mod şi la timp.

întâi, dă acolo unde trebuie.

I. Un filosof, Gratis Tebanul, voind să se consacre cu totul filosofici, ca să nu mai aibă
nici o grijă, a aruncat toate avuţiile Im în mare. Ce nebun înţelept! Nu era mai
bine să le împartă rudelor sau prietenilor?

Mai nebun a fost Xerxe împăratul perşilor. Acestuia îi era drag un flatan, uda rădăcina
lui cu apă mirositoare, împodobea ramurile lui cu mărgăritare şi pietre
preţioase; nu era mai bine să facă astfel de faceri de bine soldaţilor lui
sau sfetnicilor lui sau altor persoane vrednice ale curţii lui?

Aceeaşi
nebunie este să-ţi dăruieşti avutul tău unui mare boier, care n-are nevoie; îl
arunci în mare. Iarăşi să faci bine unui nerecunoscător şi netrebnic, este
acelaşi lucru cu a face bine unui lemn nesimţitor; dai acolo unde nu trebuie.

De două ori şi-au dat evreii
comorile lor. Odată când au adus podoabele de aur ale femeilor lor şi le-au topit în
foc, ca să ajungă acel viţel de aur pe care 1-a făcut Aaron (Ieşire XXII, 2-5). Şi
aici evreii au dat acolo unde nu trebuia, pentru că dându-le să facă un idol
le-au afierosit diavolului. Altă dată când au adus toate obiectele de aur, de
argint şi de aramă, ca să facă jertfelnicul şi toate hainele scumpe şi frumoase câte le
aveau, pentru veşmintele preoţilor (Ieşire XXXVII). Aici evreii au dat unde trebuia, pentru că dându-le
spre slujbă sfântă, le-au afierosit lui Dumnezeu.

Acum când tu le vei da, le vei dărui, le vei cheltui, le vei împrăştia pentru dorinţele
tale, care sunt idolii poftelor tale, la mese, la petreceri şi mai cu seamă ca să
saturi iubirea ta nesăturată de argint, ca să mulţumeşti serviciile amantei
sau ale unei desfrânate, le dai acolo unde nu trebuie,

pentru că le dăruieşti
diavolului; dar dacă le vei da pentru altar, adică să se zidească o Biserică,
să se repare o mănăstire, pentru vase bisericeşti, pentru veşminte
preoţeşti; când le vei da ca să întreţi o familie săracă, ca să măriţi o fată
săracă, ca să răscumperi un sclav, ca să hrăneşti un orfan, le dai acolo unde
trebuie, pentru, că le dăruieşti adevăratului Dumnezeu. Al doilea, dă cât
trebuie.

II. Odată
un filosof cinic a cerut de la împăratul Antigon, un talant, împăratul i-a
răspuns că un talant este prea mult pentru un filosof; altădată i-a cerut doi dinari;
şi iarăşi i-a răspuns ca este foarte puţin pentru un împărat; şi aşa nu
i-a dat nimic.

Dimpotrivă Alexandru a dăruit o cetate unui ostaş sărac care i-a cerut o mică milostenie. A
rămas uimit acel sărac de un dar aşa de mare şi a spus:

– Este mult pentru un ostaş.

– Da, i-a răspuns mărinimosul împărat, dar aceasta nu e mult pentru un Alexandru.

Ţin de rău pe Antigon că
nu i-a dat filosofului măcar doi dinari; dar nu laud pe Alexandru, pentru că a
dăruit prea mult unui ostaş. Cât trebuie dat? După analogia persoanei şi a trebuinţei.
Aşa e drept. Doi dinari pe care-i dăm unui cerşător îi ajung ca să cumpere pâinea
pentru ziua aceea, dar nu ajung pentru întreţinerea unui boier scăpătat, sau pentru zestrea
unei
fete sărace. Pământul, când însetează, nu-i ajunge câteva picături de apă, este nevoie de
o ploaie mare şi iute; pe cât de mare este nevoia, pe atât de mare trebuie
să fie şi ajutorul; şi iarăşi cât de mare este putinţa de a da pe atât de mare
trebuie să fie şi milostenia. Bogatul să dea mult, săracul puţin; şi ştiţi că
amândoi au aceeaşi răsplată, pentru că Dumnez’eu se uită nu la dat, ci la intenţie. Doi bănuţi a aruncat
femeia aceea săracă în vistieria templului,
acolo unde alţi bogaţi aruncau aur şi argint; dar Hristos a lăudat mai mult darul văduvei, pentru că a spus:
„Toţi au aruncat din prisosul
lor, dar ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată întreţinerea ei” (Marcu XII, 41-44). Putem să descuiem o
uşă cu o cheie de aur, putem şi cu o
cheie de fier, şi încă cu una de lemn. La fel este şi cu galbenul lui bogatul şi cu dinarul lui săracul; amândoi
deopotrivă pot să descuie poarta Raiului.

Al treilea, dă cum trebuie.

III. Mai întâi cu faţă veselă şi cu inimă bună, nu întristat si de silă, „nu cu mâhnire şi de silă, căci pe
dătătorul de bună voie îl iubeşte

Dumnezeu” (II Corinteni IX, 7). Care-ţi este răsplata să dăruieşti şi să înjuri? Să miluieşti şi să ocărăşti? Ah,
creştine, dacă ai ştii cine este acela care-ţi cere puţină pâine şi puţin ajutor! „Dacă
al fi ştiut cine este cel ce-ţi zice ţie: „Dă-mi să beau!” (loan IV, 10). Acesta-I Dumnezeu în persoana omului sărac. Aşa zice dumnezeiescul
Hrisostom: „Cât este de mare vrednicia sărăciei! Este masca lui Dumnezeu!
Dumnezeu se ascunde în sărac. Săracul întinde mâna, dar Dumnezeu primeşte”
(Sf. loan Hrisostom, Cuvânt
despre milostenie). „Cine miluieşte pe sărac împrumută pe Dumnezeu” (Proverbe XIX, 17). Gândeşte-te cu câtă bucurie trebuie să se facă milostenie!

în
al doilea loc, cu mâna deschisă, adică din belşug. După cum cel care seamănă nu
aruncă bob cu bob sămânţa în pământ, ci o împrăştie, tot aşa trebuie să facă
şi cel care dă cum trebuie; despre el spune David: „A împrăştiat, a dat
săracilor, pentru asta dreptatea lui rămâne în veac” (Psalmi CXI, 8). După
cum semeni aşa şi seceri; dacă semeni mult, seceri mult; dacă semeni
puţin, seceri puţin. „Cel ce seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va si
secera; iar cel ce seamănă din belşug, din belşug va şi secera” (II Corinteni IX, 6). „Când faci milostenie, spune.Hristos, să
nu ştie stânga ta ce
face dreapta ta” (Matei
VI, 3). Pare că, prin aceste cuvinte vrea să spună: Milostenia trebuie să se
facă pe ascuns în aşa fel încât nici
o mână să nu ştie ce face cealaltă. Bine, dar aceste cuvinte mai au şi alt sens şi vor să spună: când dă o mână,
cealaltă nu trebuie să ştie nimic, ca
să dea şi ea, să dea două adică din belşug.

IV. în sfârşit, al patrulea, dă când
trebuie.

Acesta-i lucrul cel mai necesar. Adică acum cât eşti în viaţă şi să nu aştepţi ceasul
morţii. Atunci eşti milostiv de nevoie; atunci le laşi pe toate pentru că nu poţi să le târăşti în
mormântul tău; acum cât eşti viu, fă binele,
ca să fie binele făcut cu bună voie şi să ai plată desăvârşită. „Bună este milostenia, spune dumnezeiescul Hrisostom, şi
în ceasul morţii, dar mai bună este
în timpul vieţii” (Sf. loan Hrisostom, Omilia IX, la Romani). Ce răsplată de la Dumnezeu, ce laudă de la oameni, ce bucurie
în conştiinţa ta, ce veselie pe inima ta, ca să vezi pe când eşti viu pe cutare orfan
că a ajuns
ceva prin milostenia ta, pe cutare fată că s-a măritat prin milostenia ta, pe cutare
nenorocit că prin milostenia ta şi-a dus zilele! Dar, atunci te gândeşti să-ţi
faci testamentul când sufletul trage să moan când înainte de ceaul morţii vin
să-ţi închidă ochii ca să-ţi răpească viaţa a? Şi dacă-1

faci, te gândeşti cum are să-ţi
îndeplinească hotărârile tale moştenitorii tăi? Rătăcitule! Tu, pe când trăiai nu le
încredinţai averea ta şi când mori le încredinţezi sufletul tău? Bogaţi, care
aţi murit, dacă este cu putinţă, sculaţi-vă din mormintele voastre ca să vă
pun o întrebare: Voi, ca să îmbogăţiţi pe moştenitorii voştri aţi intrat în iad. Dar
dacă Dumnezeu v-ar dărui un singur ceas de viaţă, ce aţi face? Voi negreşit, chiar în ziua
aceea, cu
propriile voastre mâini, aţi da sărindare (sărindare lipsă în M, adăugat după
V) şi celelalte milostenii, ce sunt încă neplătite şi le-aţi da îndoite şi întreite ca să îmblânziţi dreptatea
dumnezeiască. Acum tu întrebi^ „învăţătorule
bun, ce să fac să moştenesc viaţa veşnică?” îţi spun: Dă! Dă unde trebuie, dă cât trebuie, dă cum trebuie, dă când trebuie şi vei
avea comoară în ceruri, viaţa veşnică,
împărăţia cerească. Vrei mai mult?

Partea a Il-a

„învăţătorule bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Ce fel de om credeţi că
este acesta care întreabă aşa pe Hristos? Nu-i un legiuitor viclean sau un
fariseu ipocrit care vine sau să ispitească pe Hristos sau să-1 prindă în cuvinte.
Nu! Este un tânăr cu firea şi cu intenţia bună. Se teme de Dumnezeu, împlineşte
legea, nu face adulter, nu fură, nu dă mărturie mincinoasă, cinste

Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian