Duminica a XXI-a dupa Rusalii
,,Iesit-a Semanatorul sa semene Samanta Sa”.
Ce nenorocit plugar este acesta despre care ne istoriseşte în parabolă Sfânta Evanghelie de
azi! Ce trudă zadarnică! Cât de multă sămânţă şi cât de puţin rod!
Plugarul seamănă cu dragă inimă, cu mână deschisă, cu bună nădejde, dar o parte de sămânţă cade pe
cale şi sau este călcată de trecători, sau
este mâncată de păsări; altă parte cade pe piatră şi se usucă, pentru că nu are umezeală; alta cade în spini şi
se înăbuşe, pentru că o acoperă
spinii; cea mai mică parte cade pe pământ bun; numai aceasta prinde rădăcină, numai aceasta răsare, numai
aceasta rodeşte.
Alegoria acestei pilde este
evidentă.
Plugarul este predicatorul şi propovăduitorul Sfintei Evanghelii. Sămânţa este
cuvântul lui Dumnezeu; se seamănă din belşug în Sf. Biserică a lui Dumnezeu, dar
o parte cade ca pe cale îfl nişte creştini care nici nu o bagă în seamă; pentru asta
este dispreţuită şi se
împrăştie. Altă’parte cade ca pe piatră în nişte inimi împietrite; pentru asta nu prinde nici rădăcină şi n-are nici putere.
Altă parte cade ca în spini în unele minţi pline de grijile lumeşti; pentru
asta rămâne fără de rod. Cea mai mică
parte cade ca pe pământ bun în unele .suflete
evlavioase; acestea îl aud cu bucurie, îl păzesc cu grijă şi numai în ele dă rod îmbelşugat de mântuire. Până aici mare
este paguba plugarului, mare este nenorocirea seminţei; eu plâng şi sămânţa
care se pierde, plâng* şi pe plugar,
care-i păgubit dar plâng incomparabil mai mult, mai cu seamă suspin din inimă şi plâng nemângâiat, că în
aceste timpuri nenorocite, nu.este
nici plugar şi a lipsit cu totul sămânţa; cu alte cuvinte nu se-găseşti predicator şi propovăduitor al Evangheliei şi a încetat cu totul cuvântul lui
Dumnezeu.
Din această pricină, ţarina cea tainică a Bisericii lui Hristos s-a păfăginit de tot,
pentru că nu-i nici lucrată, nici semănată vreodată.
Acolo unde altă dată se făcea grâu ales, mult sau puţin, rod de dreptate pentru
jitniţile împărăţiei cerurilor, acum nu răsare decât spini, ciulini, neghină, lemne
neroditoare, toate materii şi surcele pentru focul veşnic al iadului. De aceea
acum, prilejuit de parabola de astăzi vă voi arăta: întâi cât este de necesar
şi cât este de folositor în Biserica lui Hristos plugarul, care seamănă, şi
sămânţa care se seamănă, adică predicatorul Evangheliei şi predicarea
Evangheliei, cuvântul lui Dumnezeu, predica. Al doilea, care sunt piedicile de
nu se naşte rod de mântuire sufletească. Şi cu acest prilej rog pe Duhul cel
Sfânt pentru întâia oară când vorbesc de pe acest sfânt amvon către acest
oraş păzit de Dumnezeu să facă ca sămânţa predicării evanghelice ţie azi,
ce o voi semăna să nu cadă pe cale, nici pe piatră, nici în mijlocul spinilor,
ci toată să cadă pe pământ bun şi mănos ca să facă.
însutit
rod duhovnicesc. „Cine are urechi de auzit să audă” (Luca VIII,15).
Partea I
S-au apropiat zilele în care Domnul nostru lisus Hristos avea să lase pământul şi să se
înalţe la cer. Acolo pe Muntele Măslinilor lasă apostolilor o astfel de poruncă:
„Ucenicii Mei, Eu am plinit voinţa Tatălui care M-a
trimis; acum trebuie să plec şi să vă las dar vă las urmaşi ai puterii Mele,
apostoli ai învăţăturii Mele, moştenitori ai Duhului Meu. Lucrul pe care vă
poruncesc să-1
faceţi este acesta: Să întoarceţi tot neamul omenesc la credinţa Mea. Vedeţi această lume
mane, de la răsărit până la apus, de la miazănoapte pană la miazăzi? Ea
este tronul împărătesc al Stăpânitorului lumii acesteia, în ea domneşte
necredinţa şi idolatria; în ea’sunt trei mari duşmani: apriga împietrire de inimă a iudeilor,
iscoditoarea înţelepciune a elinilor, înfricoşătoarea putere a romanilor. Voi
aveţi deci, de învins puterea romanilor, de
înfundat înţelepciunea elinilor, de înmuiat împietrirea de inimă a iudeilor. Aveţi de schimbat în credinţă
şi cunoştinţă de Dumnezeu idolatria
şi necredinţa; aveţi de luptat împotriva întregii Lumi; aveţi de înlocuit împărăţia lumii cu împărăţia lui
Dumnezeu. „Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele
Tatălui, şi al Fiului si al Sfântului
Duh”
(Matei
XXVIII,19).
O însărcinare
foarte grea; doisprezece oameni săraci şi simpli să biruiască toată
lumea. Dar ce arme le-a dat Hristos, care i-a trimis să ducă un război atât de
mare. Dumnezeu trimite pe Isus Navi să ducă război împreună cu tot
poporul israilitean împotriva Ierihonului şi îi spune:„Vezi cetatea aceea mare? Vezi zidurile cele înalte? Vreau să
dărâmi la
pămânf acele ziduri şi să intri biruitor în acea cetate. Dar nu vreau să întrebuinţez nici un
fel de armă: riici spadă, nici suliţă, nici arc, nici săgeţi, • nici vreo altă
uneltă de război. Ajunge numai asta: Preoţii să ia pe umerii lor Chivotul legii
să înconjoare cetatea şi să sune din trâmbiţe, îţi făgăduiesc că la sunetul,
trâmbiţelor să cadă zidurile şi cetatea să ajungă în mâinile.
Aşa
este scris şi aşa s-a întâmplat. „Preoţii au sunat din trâmbiţe si a căzut tot zidul de
jur-împrejur, iar poporul s-a suit în cetate” (Isus Navi VI, 20). Aceeaşi poruncă a dat-o Hristos şi apostolilor Lui. Le-a spus:
„Vă trimit să biruiţi toată lumea, să supuneţi toată
zidirea, să trageţi pe toate neamurile la ortodoxie, să faceţi pe toţi
oamenii creştini, dar nu vreau să întrebuinţaţi nici un fel de armă. Nu vreau să
luaţi, nu numai spadă şi suliţă, dar nici pungă şi nici toiag (Matei X, 10; Marcu VI, 8; Luca IX, 3). E destul să ridicaţi Chivotul
sfinţeniei, să luaţi Evanghelia Mea, să înconjuraţi toată lumea, să ajungă
gurile voastre tot atâtea trâmbiţe, ca să predicaţi
Evanghelia pretutindeni. „Mergând în toată lumea, predicaţi Evanghelia la toată
zidirea” (Marcu XVI, 15). Vă făgăduiesc că numai la predicarea
Evangheliei să cadă toat4 lumea şi toţi oamenii să se întoarcă la credinţa Mea”.
Aşa a spus Hristos şi aşa s-a întâmplat.
Prin predica Evangheliei făcută la început de Apostoli, au căzut zidirile cele
înalte ale Ierihonului,, adică
templele’ păgânilor şi sinagogile iudeilor. Au căzut idolatria şi ‘ necredinţa. S-a zidit noua Biserică şi a
strălucit noua credinţă a creştinilor. Prin
predicarea Evangheliei făcută mai târziu de urmaşii apostolilor, de arhierei, de preoţi, trâmbiţele Sfântului Duh, s-a
întărit Biserica, s-a lăţit credinţa^!
toate marginile pământului, „în tot pământul a ieşit vestirea lor si la marginile lumii cuvintele lor” (Psalmi XVIII, 4). Prin urmare, singurul mijloc întrebuinţat de Dumnezeu ci să înlăture
necredinţa din toată lumeas şi
ca să semene în lume cunoştinţa de Dumnezeu n-a fost altul decât predicarea Evangheliei,
cuvântul
lui Dumnezeu,, predica. ^’Mergând în toată lumea, predicaţi Evanghelia ‘la
toată zidirea”. Atât e~ste de necesară şi atât este de folositoare în
Biserica lui Hristos predicarea Evangheliei. Dar are oare o putere atât de
minunată? Atotputernic este Cuvântul acela enipostat, care se naşte din veşnicie, din mintea atotvăzătoare a., veşnicului Tată şi
este. pentru asta înţelepciunea şi puterea Tatălui, după cum spune Pavel (I
Corinteni I, 24), prin care* a făcut veacurile, a creat totul, cerul şi
pământul, pe cele văzute şi pe cele nevăzute: „Cu cuvântul Domnului cerurile
s-au întărit si prin duhul gurii Lui toată puterea lor” ‘ (Psalmi XXXII, 6).
Aşa mărturiseşte David. Iar loan spune: „Toate prin El s-au făcut” (loan I, 3).
Atotputernic este de asemenea” şi cuvântul dumnezeiesc rostit, care este chipul
învederat al Cuvântului enipostat şi are ţoală puterea Sfântului Duh să
săvârşească minuni nemaiîntâmplate.
După cum Cuvântul
enipostat a fost la crearea pe care a văzut-o firea, tot aşa acesta este la
naşterea din nou, pe care o face harul. Dumnezeu a vrut să-i arate profetului lezechil puterea
nemărginită a acestui cuvânt dumnezeiesc;
şi i-a spus aşa: „Ieşi, profete, pe câmp si vei vedea câmpul plin de oasele morţilor” . „Şi a fost
peste mine mâna Domnului şi Domnul m-a
scos în duh si m-a aşezat în mijlocul câmpiei si ea era plină de oase omeneşti” (lezechil XXXVII, 1). „Şi ca să cunoşti puterea cuvântului
„” dumnezeiesc, predică,
învaţă şi vei vedea că oasele acelea uscate se vor îmbrăca cu carne, că vor lua duh, că se vor face
oameni vii. Profeţeşte oaselor acestora şi zi-le: „Oase .uscate,
ascultaţi cuvântul „Domnului!”^ (lezechil XXXVII, 4). Profetul a predicat cuvântul lui Dumnezeu şi
minune!, îndată oasele cele
nesimţitoare şi moarte au căpătat simţire şi viaţă şi au înviat. „Şi am profeţit după cum mi
s-a poruncit; si a intrat în ele duhul si au căpătat viaţă si au stat pe
picioarele lor, mulţime foarte multă” (lezechil XXXVII, 10). Asta vrea să
spună că cuvântul lui Dumnezeu este viaţă, este suflet, este înviere, pentru
aceea care îl ascultă după cum spune Hristos
in Evanghelia dupa
Ioan:,, Amin zic voua ca vine
ceasul, si acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu
si cei care vor auzi vor învia” (loan V, 25). Fericitul Pavel adaugă şi pricina.
„Căci cuvântul
lui
Dumnezeu este viu si lucrător” (EvreilV, 12).
Este cineva mort sau necredincios sau păcătos? Cine poate să-1 învie? Cuvântul lui
Dumnezeu, care este viaţă. Este cineva rătăcit său în întunericul ereziei sau pe calea
unei vieţi stricate? Cine poate să-1 lumineze sau să-1 întoarcă pe calea
mântuirii? Cuvântul lui Dumnezeu, care este lumina şi adevărul. Este cineva
bolnav cu sufletul? Cuvântul lui Dumnezeu îl vindecă.
„Este cineva împietrit
la inimă? Cuvântul lui Dumnezeu îl înmoaie. Este cineva păcătos nepocăit? Cuvântul lui
Dumnezeu îl trage la pocăinţă. Căci „cuvântul lui Dumnezeu este viu si lucrător”. Creştinii trebuie să se hrănească în Biserică din cer după cum se hrăneau
evreii în pustie. Hrana evreilor era
mana, iar hrana este cuvântul lui Dumnezeu. „Cuvântul lui Dumnezeu, spune Grigore Teologul, este pâine
îngerească, cu care se
Ce ar fi ajuns ticăloşii de iudei dacă le-ar fi lipsitîn pustie mana? Ce-ar ajunge
ticăloşii de creştini de-ar lipsi în Biserică cuvântul lui Dumnezeu? Creştinii
trebuie să ştie care sunt articolele de credinţă, care sunt poruncile lui Dumnezeu,
care sunt
tainele Bisericii, care sunt păcatele de moarte, care sunt virtuţile vieţuirii
creştineşti, care este datoria creştinului. Dar nu este cine să le-o spună. Cine? „Cum
să audă fără predicator?” (Romani X, 14)… Mai mare foamete decât
aceasta nu poate să trimită mânia^ dumnezeiască. Dumnezeu, creştini, înfricoşează pe
evrei prin gura profetului-şi le spune aceste înfricoşate cuvinte: Ascultă!
„împietrit la inimă popor al lui Israil, spune Dumnezeu, pentru păcatele şi
nedreptăţile voastre vreau să vă trimit foamete; dar nu foamete de pâine, ci foamete
de cuvântul lui Dumnezeu, adică să flămânziţi, să doriţi cuvântul lui Dumnezeu şi
să nu-1 auziţi. Iată Eu vă trimit foamete, nu foamete de pâine, ci foamete de
a auzi cuvântul lui Dumnezeu (Amos VIII, 11), să nu se audă în Biserică
cuvântul lui Dumnezeu, să nu se găsească această mană cerească, această pâine a îngerilor, „cu
care se hrănesc sufletele flămânzite de Dumnezeu”, să piară cu totul sămânţa
predicii evanghelice”. Aceasta este o foame care nu aduce moartea
trupurilor, ci moartea sufletelor; iar moartea sufletului înseamnă iadul.
Aceasta este o pedeapsă pe care o trimite Dumnezeu pentru păcatele
noastre şi semnul cel mai învederat al mâniei dumnezeieşti este de a nu se predica printre ortodocşi’
Evanghelia. Ce pierdere de suflete! Ce
defăimare a Bisericii! Ce durere şi ce pagubă pentru lisus Hristos! Ce bucurie,şi ce câştig pentru diavol!
Intr-adevăr diavolul nu se sileşte să facă altceva cu mai mare râvnă decât să îndepărteze
din Biserica lui Hristos predicarea Evangheliei şi să izgonească de.ori
unde s-ar găsi, pe propovăduitorii şi pe predicatorii Evangheliei. Pentru
ce? înţelegeţi-o! între
macedoneni şi atenieni erau mari războaie şi multe vărsări de sânge în aşa fel
încât între aceste două neamuri s-a aprins o duşmănie de moarte. Filip,
împăratul macedonenilor, bărbat pe cât de viteaz în răzbcji, pe atât de viclean
în cugetul său, trimite o solie către atenieni, care erau săturaţi şi de
multul sânge vărsat şi de multele cheltuieli făcute cu războiul cărora le scrie
aşa:
„Bărbaţi atenieni, dacă
vreţi să înceteze războiul, şi să facem pace, – vreau să faceţi aceasta: să
izgoniţi din cetatea voastră pe toţi oratorii. Ei sunt cei care prin
multa lor vorbire meşteşugită aţâţă la război pe popor, seamănă scandaluri, aprind războiuri şi
pricinuiesc toate relele războiului”.’
Atenienii au fost înşelaţi cu asta şi îndată au votat ca toţi oratorii să fie exilaţi din
Atena. Cei mai renumiţi printre aceşti oratori erau Fochion şi Demostene. Mai cu
seamă Demostene s-a înfăţişat poporului şi le-a ţinut această cuvântare:
„Bărbaţi atenieni! Voi sunteţi gata să îndepliniţi voinţa lui Filip, iar
noi suntem gata să ascultăm de porunca voastră. Noi plecăm, dar pentru dragostea ce-o avem
pentru patria %noastră să vă spunem mai întâi un basm. Lupul a trimis
solie oilor, spunându-le că dacă vor pace să alunge de la târla lor pe câini
care latră şi fac gălăgie. Oile au primit propunerea lupului şi au
hotărât de comun acord să alunge câinii. Atunci unul din ceilalţi câini, cel
mai bătrân, a spus: „Oi înşelate! Nu înţelegeţi pentru care pricină vrea lupul
să ne alungaţi? Scopul lui nu-i să faceţi pace, ci mai cu seamă ca să rămâneţi
fără paznici, iar el să găsească prilej, să vină noaptea să vă răpească şi să
vă mănânce una câte una”. Oile s-au gândit bine la cuvintele câinelui
şi au ţinut.pe câini la târlă. Bărbaţi atenieni! Scopul lui Filip nu-i de a face
pace^qu voi, ci mai cu-seamă, să rămâneţi fără paznici, fără noi oratorii,
care vorbim, care ţinem discursuri poporului, care strigăm, care deşteptăm pe
conducătorii cetăţii în senat, care ridicăm pe popor la arme, care păzim
cetatea de vicleniile lui Filip, spre a avea el prilej să vină când va voi să vă
găsească nepregătiţi şi să pună peste voi jugul robiei”.
Atunci atenieii s-au gândit la cuvintele lui
Demostene şi au ţinut în cetate pe oratori. Aşa-i, creştini!Biserica lui Hristos este o târlă tainică. Creştinii sunt oi cuvântătoare.
Arhiereii
sunt păstorii „oilor. Diavolul este lup, sau mai bine zis leu, după
cum spune fericitul Petru (I Petru V, 8). El dă târcoale târlei lui Hristos şi
se sileşte să mănânce oile lui Hristos. „Diavolulpotrivnicffl vostru,
umblă mugind ca un leu, căutând pe cine să înghită” {I Petru V, 8).
Propovăduitorii şi predicatorii Evangheliei
sunt câini, paznici ai sfintei târle.
Ei predică, strigă, scoală pe păstori, alungă lupul şi păzesc,oile. Marele
Vasile spune că iepurele nu se teme atât de tunet cât se teme diavolul de predicarea Evangheliei. Tremură când
aude predicându-se cuvântul lui
Dumnezeu, fuge departe şi piere. Dar ce face acum viclenia diavolului? Se sileşte prin orice mijloc să alunge
din târlă pe câini, din sfânta cetate pe sfinţiţii oratori,
din Biserică pe predicatori, ca să nu se mai audă deloc cuvântul lui Dumnezeu. Cti ce scop? Ca să fie târla lui
Hristos fără paznici şi să aibă el prilej să mănânce oile lui Hristos. Daţi-mi’
o târlă fără câini! Fie cât va voi de veghetor şi de deştept ciobanul! Lupul vine în întunericul nopţii, pe ‘ascuns şî atâta vreme cât
simte că târla nu-i păzită, intră în
tăria, răpeşte” şi mănâncă oile. Daţi-mi o Biserică, un oraş, o eparhie, fără predicatori şi fără
propovăduitori! Fie cât va voi de sfânt şi de drept păstorul, diavolul găseşte totdeauna prilej şi neauzind cuvânt,
intră, răpeşte şi mănâncă oile cele
cuvântătoare. Pentru asta spune apostolul Pavel că Duhul cel Sfânt a pus în Biserica
lui Hristos păstor şi învăţător (I Corinteni
XII, 28). Pe arhierei i-a pus păstori ca să conducă oile cele cuvântătoare cu toiagul dreptăţii, adică cu
puterea duhovnicească. A pus învăţători
ca să păzească oile cele cuvântătoare de lupul cel stricător de suflete prin cuvânt şi prin predică. Din toate
acestea aţi înţeles acum cât sunt de
necesar propovăduitorii si predicatorii Evangheliei în Biserica lui
Hristos? Pe cât sunt de necesari
câinii în târla oilor, pe cât este de necesară pâinea pentru viaţa noastră, pe
atât de necesar este cuvântul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră! „Cuvântul
lui Dumnezeu este pâine îngerească, prin care se hrănesc sufletele înfometate
de Dumnezeu”. Fiule
Unule-Născut şi Cuvinte al lui Dumnezeu, Tu, care pentru bunătatea Ta nespusă, Te-ai pogorât din
şanurile părinteşti, ai primit si Te-ai
făcut om ca” să aduni această turmă tainică a sfintei Tale Biserici; Tu,
care Ti-ai vărsat tot sângele, ca să răseumperi oile Tale cele cuvântătoare, uită-te din cer la turrrta Ta, cercetează
oile Tale, nu îngădui vreodată să
rămână fără paznici, fără propovăduitori, fără predicatori ai Evangheliei Tale, ca să le păzească de cursele
lupului celui stricător de suflet Tu,
care ai plouat mană în pustie ca să hrăneşti pe poporul lui Israil, plouă si în Biserica Ta pâinea cea Cerească a
dumnezeieştei predicări ca să hrănească sufletele obştei ortodoxe. DuhuLTău cel
Sfânt să lumineze mintea noastră, să dea imbold inimii noastre, să înveţe limba noastră, ca să se audă totdeauna, să nu înceteze niciodată printre noi cuvântul lui Dumnezeu. Cerescule Semănător, seamănă acest cuvânt dumnezeiesc, necontenit în obştea ortodocşilor! Să cadă în întregime pe pământ bun ca să facă rod mult spre
slava dumnezeiescului Tău Nume şi spre mântuirea sufletelor noastre. .
Partea a Il-a
Fraţi creştini,
X ‘ -t; ? ‘ ‘ ‘
Cuvânt
al lui Dumnezeu nu este numai cel predicat de pe amvon de predicatori pe care
sau nu-1 auzim sau îl auzim arareori; cuvânt al lui Dumnezeu este şi
Sfânta Evanghelie ca şi celelalte Scripturi dumnezeieşti şi slujbe
dumezeieşti, citite şi cântate de preoţi pe care putem să-1 auzim în toate duminicile şi
sărbătorile rânduite de Biserică. Acum acest cuvânt dumnezeiesc este ca
sămânţa din parabola de astăzi; totuşi nu-i nici chiar ca acela, pentru că
din acele seminţe o parte cel puţin a căzut pe pământ bun, în tinip ce
acesta tot, tot cade sau ca pe cale sau ca pe piatră sau ca în mijlocul spinilor şi
nu face deloc rod. Pricina e^ite următoarea: Unii dintre creştini vin în
Biserică şi aud cuvântul lui Dumnezeu, alţii nu vin şi nu-1 aud. Jumătate din
creştinii care vin la Biserică sunt cu trupul în Biserică, iar cu mintea Dumnezeu ştie pe unde
colindă, nu sunt atenţi şi nici evlavioşi.
Acum, când se citeşte Sfânta Evanghelie, Apostolul şi celelalte cărţi, cuvântul lui Dumnezeu cade ca pe cale;
trecătorii şi păsările, care sunt
gândurile cele deşarte, îl împrăştie. Vin în Biserică, dar fără zdrobire de irymă, fără umilinţă; aici cuvântul lui
Dumnezeu cade ca pe piatră, într-a inimă împietrită din pricina deprinderii şi
a încăpăţânării în răul obicei, nii prinde rădăcină şi se usucă. Vin’în
Biserică dar nu fac o rugăciune adevărată să
se uşureze, să-şi urce mintea lor la Dumnezeu. Mintea lor la Dumnezeu? Dar care minte, dacă ea este plină, încărcată,!
împovărată de toate grijile,
preocupările şi necazurile lumii? Aici sunt spinii cei mulţi şi înăbuşeala; aici în mijlocul lor cuvântul lui
Dumnezeu se înăbuşă; aici nu se face
nici un lucru bun. Marele”Chirii spune: în cel care are mintea tulburată şi cuprinsă de
nelinişti nu încape nici gândul faptelor bune şi nici harul lui Dumnezeu”.
Ca să facă rod cuvântul lui
trebuie să vină cu –luare aminte şi cu
evlavie, cu zdrobire de inimă şi umilinţă, cu sfială şi rugăciune. Alţii
iarăşi nu vin deloc la Biserică. Cu aceştia se întâmplă două lucruri: în
primul loc calcă porunca a treia a Decalogului: „Vedeţi de păziţi zilele mele de
odihnă, căci ele sunt sfinte Domnului; oricine va lucra în ele,
sufletul acela va fi nimicit din mijlocul poporului lui” (Ieşire XXXI, 14, 15). în’ al doilea loc: Au pagubă de pe urma muncii
lor. . Dumnezeu în ziua a şaptea a
săptămânii nu ploua cu .mană (Ieşire XVI,. 25-27), iar Isaia. spune: „Pânză
de păianjen ţes, dar pânza lor nu va, ajunge
haină!” (Isaia LIX, 5, 6;
Sfârşitul acestei predict caută-1 în predica de la duminica a X-a de la Luca: Cum trebuie să cinstim sărbătorile
(nota editorului)).
( Predici de Ilie Miniat)
Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian