Cuvânt panegiric Ia Adormirea Născătoarei de Dumnezeu

,, Statut-a Imparateasa de-a dreapta Ta  in haina aurita imbracata”

Cuvintele acestea sunt cele mai vii şi cele mai potrivite pentru a ne face o icoană despre
mutarea la ceruri a Maicii lui Dumnezeu pe care împăratul profet a zugrăvit-o cu pana
de Dumnezeu mişcată. Si pentru privirea acestei icoane rog astăzi privirile
evlavioasei voastre minţi, o, adunare iubitoare de prăznuire! Nu vă uitaţi aici jos la
acele stricăcioase senine ale morţii, acolo adică unde se arată un trup mic, întins pe un
pat, prohodit cu respect de
sfinţii apostoli, adunaţi în chip minunat de la marginile pământului. Cu privire la prea Sfânta Fecioară toate au fost
mai presus de om. Numai adormirea ei
a arătat că era de fire omenească, pentru
că astăzi pare că este de fire muritoare. Dar şi în aceasta s-au arătat
prerogativele harului Dumnezeiesc, pentru că după cum atunci când prea curata Mairia a zămislit, zămislirea a fost fără
de sămânţă, iar când a născut,
naşterea a fost fără de stricăciune, tot astfel când a murit, moartea ei a fost nemuritoare.

Moartea Fecioarei nu-i moarte, acel tiran al neamului nostru, fiul blestemului şi tatăl stricăciunii care în împărăţia lui întunecată ţine roabă moştenirea lui Adam, ci un somn dulce prin
care a vrut prea curata Stăpână să se
odihnească puţin oarecum la sfârşitul acestei vieţi vremelnice, ca să înceapă calea celeilalte, celei veşnice, sau
o minunată încremenire a dragostei dumnezeieşti în care acel prea
fericit suflet grăbindu-se să ajungă cât
mai repede la iubitul ei Fiu Dumnezeiesc, a lăsat pentru puţin timp trupul cu care a trăit. Dar şi acesta a fost
luat de căruţa heruvimică, a urmat acelaşi drum şi s-a urcat slăvită la ceruri.

Uitaţi-vă
la mormântul din satul Ghetsimani, şi-1 veţi găsi gol, pentru că mormântul nu poate să încapă pe Maica
vieţii, vasul dumnezeirii întrupate, al
cărui loc potrivit este tronul slavei dumnezeif îţi. Sus pe un astfel de tron
în dreapta împăratului Dumnezeu, fiind mm, «ă maica lui Dumnezeu sade ca
împărăteasă a celor cereşti şi a celoi oământeşti superioară oricărei făpturi: „Stătut-a
împărăteasa de-a dreapta ta”. împărăteasa celor pământeşti: biserica
credincioşilor îi dă după Dumnezeu cinstiri de adorare de al doilea rang. La
picioarele ei preacurate împăraţii evlavioşi îşi aruncă sceptrurile şi diademele. Obştea ortodocşilor
îi înconjoară tronul ei înalt; unul cere
sănătate în boli, altul cere izbăvire de primejdii; acesta mângâiere în necazuri, acela ajutor în nenorociri;
toţi, cer milă de la izvorul milii;
iar cel care se roagă ia, cel care caută găseşte pentru că oceanul harurilor este nesecat, izvorul bunătăţilor este
neistovit, împărăteasa celor cereşti,
pe ea o cinstesc şi ei i se închină toate cetele celor netrupeşti; îngerii, cea mai curată oglindă a curăţeniei,
arhanghelii, cel mai de preţ semn al descoperirilor dumnezeieşti, stăpânirile,
tăria cea atotputernică a credincioşilor; puterile, zidul nebiruit al
bisericii; începătoriile, începutul mântuitor
al izbăvirii întregii lumi; domniile, domnia cea mai înaltă a universului; tronurile, tronul însufleţit al
împăratului slavei; heruvimii iniţiaţii de Dumnezeu, învăţaţii ai celei
mai înalte cunoştinţe; serafimii, lumina nestinsă a celei mai curate dragoste dumnezeieşti, împărăteasă, pe care o salută
însăşi dumnezeirea în trei sori: Duhul
cel Sfânt pe Maica nenuntită; Fiul şi Cuvântul, pe Maica neispitită de bărbat; Dumnezeu şi Tatăl, pe iubitul copil
dumnezeiesc. „Stătut-a împărăteasa
de-a dreapta ta”.

Dar împărăteasa
slăvită a cerului şi a pământului, spune Scriptura „este îmbrăcată în haină aurită si
prea înfrumuseţată”. Adică
îmbrăcămintea ţesută de Dumnezeu, a
fericirii cu care este împodobită este
aurită din pricina strălucirii care depăşeşte orice frumuseţe a luminii apropiate. Este împestriţată, este distinsă prin
diferite culori; cu alte.cuvinte: după cum în Fecioară, pe când trăia pe
pământ, erau toate diferitele chipuri ale
virtuţilor, pe care harul le întipăreşte în sufletele tuturor sfinţilor, tot aşa în Fecioara, când s-a mutat la cer, sunt
toate diferitele culori ale strălucirilor
dumnezeieşti, cu care lumina prea fericită a slavei dumnezeieşti, le zugrăveşte pe feţele tuturor fericiţilor.

Când
soarele ajunge la mijlocul bolţii cerului, lumina razelor se revarsă deopotrivă
peste toate părţile, dar nu se luminează deopotrivă toate corpurile luminate
după cum sunt mai rare sau mai dese, tot aşa primesc mai mult sau mai puţin
strălucirea aruncată de lumina soarelui: cele curate strălucesc cu totul, cele
transparente strălucesc senin, iar cele tari şi compacte reflectă lumina atât numai
cât să fie văzute; dar dacă se întâmplă ca soarele să-şi arunce razele sale
pe o oglindă fără de pată, nu numai că o luminează, ci se pare că intră în ea tot
soarele şi se închide în aşa fel încât oglinda nu mai pare un cristal care este
luminat, ci este însuşi soarele, care luminează. Aceasta este deosebirea între
celelalte corpuri luminate şi între oglindă; celelalte corpuri iau numai lumina soarelui,
oglinda
ia chiar pe tot soarele şi reflectează ca soarele.

Tot aşa
soarele cel neapus al dreptăţii, care străluceşte în strălucirea sfinţilor, îşi
revarsă deopotrivă lumina cea neînserată a slavei dumnezeieşti în toate duhurile
fericiţilor, dar nu sunt luminate toate deopotrivă; fiecare ia aceeaşi măsură a
revărsării de lumină, ca o culoare specială a fericitei străluciri; şi
primeşte sau mai multă sau mai puţină, din această lumină dumnezeiască, după
cât este de primitor, adică după treapta şi analogia propriei lui
curăţiri. Astfel, altfel sunt luminaţi sfinţii îngeri, care sunt duhuri imateriale;
altfel oamenii care sunt de firi mai groase. Dar chiar printre îngeri,
tronurile sunt luminate deosebit de Domnul; heruvimii de tronuri; serafimii de
heruvimi; iar printre oameni apostolii de profeţi, mucenicii de
mărturisitori, fecioarele de sihastri. Toţi sunt stele ale tăriei spirituale;
pentru aceea pe bună dreptate drepţii strălucesc ca stelele; dar după cum se spune, stea de stea se deosebeşte
în slavă (I Corinteni XV.41).

Prea Sfânta Fecioară este printre toţi fericiţii, oglinda fără de pată a neprihănirii şi
curăţeniei: toată bună, toată fără de prihană, după cum o numeşte în Cântarea
Cântărilor Duhul cel Sfânt: „Toată eşti frumoasă, iubita mea, şi
întinăciune nu este întru tine!” (Cântarea Cântărilor 1,14). Este incomparabil mai
frumoasă decât oamenii şi decât îngerii. Pentru aceasta nu numai că revarsă în ea
lumina fericirii, ci în ea intră, şi oarecum se închide, tot, tot acel izvor
îmbelşugat al luminii, tot, tot Soarele slavei, în aşa fel încât ca un al
doilea soare al slavei reflectă fericitul chip al prea sfintei Fecioare şi
face îndoită lumina zilei neînserate, înţelegeţi deosebirea fericirii, de care se
bucură duhurile celorlalţi drepţi şi a fericirii de care se bucură Dumnezeiasca Maică Măria: aceia
primesc în parte lumina dumnezeieştii slave,
pe când ea primeşte pe tot soarele slavei. Aceia iau aici pe pământ parţial harul şi după măsura
harului primesc şi acolo slava; aceasta este acolo vas primitor al întregii
slave, după cum aici a fost vasul primitor al întregului har.
Pentru aceia pe pământ a fost după cum a numit-o
arhanghelul „plină de har” (Luca 1,28), avea adică toata
plinătatea harului dumnezeiesc.
O mărturiseşte
şi Grigore Teologul: „Harul se dă în parte fiecăruia dintre cei aleşi; iar Fecioarei se dă toată
deplinătatea harului”, în cer este
slăvită, are adică toată deplinătatea slavei dumnezeieşti, după cum a văzut-o lezechiil: „Si am
văzut şi iată casa Domnului plină de slavă” (lezechiil
XLIV,4). „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta ta, în haină aurită îmbrăcată si prea înfrumuseţată”.

Este cu neputinţă, creştini, să ne închipuim acea lumină nespus de strălucitoare, prin
care străluceşte fericita Fecioară în rai; luna, soarele sunt lucruri
întunecoase în comparaţie cu acea frumuseţe nespusă pe care o văd sfinţii şi nu
se satură, ce frumoasă, ce strălucitoare, ce dumnezeiască privelişte în ochii
serafimilor!

Pe această dumnezeiască privelişte a vrut să o vadă un tânăr care avea foarte
multă evlavie faţă de Fecioara şi i-a făcut această rugăminte. „Mărie prea
dulce nume, pe care după Dumnezeu te cinstesc şi mă închin, cu toată dorinţa şi evlavia
sufletului meu, pentru că eşti mângâierea şi bucuria sufletului meu; dacă
am găsit har înaintea ta, eu, smeritul robul tău, te rog să-mi faci un har:
printre alte binefaceri, să mă învredniceşti să te văd aşa cum eşti în rai.
învredniceşte-mă, pururea Fecioară, învredniceşte-mă Maica milii să te văd
şi sunt mulţumit să-mi pierd unul din ochii mei”. Stăpâna Preacurata a
ascultat de rugăciunea evlaviosului ei rob, i s-a arătat cu totul
strălucitoare într-o noapte în vis, cu toată acea lumină a slavei cu care străluceşte în
cer. S-a deşteptat tânărul şi într-adevăr a pierdut unul din ochii lui, dar
de bucuria ce-o avea că a fost învrednicit să vadă pe împărăteasa cerului
şi a pământului, nu se întrista deloc, că a fost lipsit de lumina lui. Mai mult
încă iarăşi o roagă să o vadă încă o dată şi este mulţumit să-şi
piardă şi pe celălalt ochi ce-1 mai avea. Şi iarăşi a fost învrednicit şi
iarăşi a văzut-o. Dar ce socotiţi creştini? Că a rămas oare orb de amândoi ochii?
Maica lui Dumnezeu cea prea milostivă, când i s-a arătat a doua oară, nu numai
că nu 1-a lipsit de singurul ochi ce-i mai rămase, dar i 1-a întors şi pe celălalt pe
care-1 pierduse. S-a deşteptat tânărul acela şi cu amândoi ochii teferi şi cu
totul minunat de îndoita bucurie, cu multe lacrimi de veselie duhovnicească a dat
mii de mulţumiri Maicii lui Dumnezeu. împărăteasă
plină de har şi slăvită! Din acea îmbelşugată strălucire a luminii
dumnezeieşti, de care te bucuri, stând în dreapta Unului Născut Fiul tău, trimite
aici jos şi nouă evlavioşilor tăi robi o rază fericită, care să fie şi lumină în întunecata noastră minte,
şi flacără în voinţa noastră îngheţată,
ca să vedem să mergem cu râvnă pe calea dreptăţilor dumnezeieşti. Noi, după Dumnezeu, în Tine, Maica lui Dumnezeu şi Maica noastră, avem nădejdea mântuirii noastre! De
la tine nădăjduim biruinţe- prea
blândei domnii, trofee credincioşilor împăraţi; întărirea bisericii, ajutor neamului ortodox, acoperământ
acestei ţări credincioase, care este
afierosită ajutorului t^i celui nebiruit. Da, prea sfântă Fecioară Mărie, nume,
care este bucuria, mângâierea, lauda creştinilor; primeşte postul şi rugăciunea acestor sfinte zile, pe care
le-am făcut în cinstea Ta, ca o
jertfă bine-mirositoare, şi învredniceşte-ne după cum aici în Biserică sărutăm cu evlavie această sfântă şi făcătoare de
minuni icoană a ta, tot aşa şi acolo în paradis să vedem însuşi chipul
tău cel fericit căruia să ne închinăm
împreună cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Sfântul Duh, în vecii nesfârşiţi, amin .

Predici de Ilie Miniat

(Şi această predică a fost rostită în
Veneţia).

Postat in Sfintii zilei de Parintele Zisu Iulian