Cuvânt despre dragoste la sărbatoarea Sf. Nicolae

,,A stat Isus pe un loc ses si multimea ucenicilor Lui si multime mare de popor din toata Iudeea”

Deşi datoria unei evlavii deosebite faţă de cel întru sfinţi părintele nostru Nicolae, făcătorul de minuni, mă cheamă astăzi spre o cuvântare panegirică, totuşi subiectul Sf. Evanghelii de azi trage mintea mea spre o cuvântare morală. Sunt îndemnat mai bine să sfătuiesc printr-o învăţătură morală pe ascultătorii care prăznuiesc pe Sfântul Nicolae, decât să sărbătoresc printr-o cuvântare de laudă pe Sfântul prăznuit azi. Mai întâi pentru că ştiu că sunt neputincios să laud după vrednicie pe acest mare ierarh, ale cărui isprăvi nici nu le pot admira şi nici nu pot descrie minunile lui. Al doilea, pentru că în cer, toate corurile îngerilor, toate cetele fericitelor duhuri, iar pe pământ toate obştiile ortodocşilor din orice oraş şi ţară, făcând o sărbătoare universală obştească, atâta cântă si atâta spun spre lauda sfântului, încât nimeni nu mai poate să mai adauge ceva mai mult spre cinstirea şi spre lauda lui. Ajunge deci, mulţimea laudelor, prin care o biserică sau alta prăznuieşte pe Nicolae făcătorul de minuni şi să punem deci, alt temei cuvântării, aceea adică pe care ne-o arată sfânta Evanghelie, ca să luăm din predică tot atâta folos duhovnicesc, câtă bucurie duhovnicească am luat de la sărbătoare. lisus Hristos a stat într-un şes larg al Galileii; acolo mulţime nenumărată şi de ucenici şi de mulţi alţi oameni, care alergau din toată ludeea, din Ierusalim, din Tir, din Sidon şi din alte ţinuturi de primprejur, însetate ca cerbul de izvor (Psalmi XLI, 1), ca să audă cuvintele Lui, să vadă minunile Lui şi să ia de la doctorul cel ceresc o îndoită vindecare a sufletelor şi a trupurilor. Una în suflet, cunoştinţa de Dumnezeu, pentru că învăţătura Lui era o lumină cerească, mântuitoare, care lumina pe tot omul (loan I, 9); şi alta în trup, sănătatea, pentru că ieşea din El o putere minunată, prin care dădea vedere celor orbi, vindeca pe bolnavi şi curăţa pe leproşi. „Şi vindeca pe toţi” (Luca VI, 19). Si-a ridicat ochii spre ucenicii Lui şi le-a spus cele nouă fericiri (Luca VI, 20-23), descrise mai pe larg de sfântul Evanghelist Matei (Matei V, 3-12). Adică fericiţi sunteţi voi, săracilor, fericiţi sunteţi voi care plângeţi, fericiţi sunteţi voi cei blânzi şi smeriţi, fericiţi sunteţi voi care înflămânziţi şi însetaţi de dreptate, fericiţi sunteţi voi cei milostivi, fericiţi sunteţi voi care aveţi inima curată, fericiţi sunteţi voi făcătorii de pace (Fericiţi sunteţi voi care aveţi inima curată, fericiţi sunteţi voi făcătorii de pace, lipsă în M adăugat după V), fericiţi sunteţi voi cei ce sunteţi prigoniţi pentru dreptate, fericiţi, spune Domnul, şi de trei ori fericiţi sunteţi voi toţi care vă chinuiţi în această lume, pentru că vă veţi bucura cu o bucurie nespusă în împărăţia cerurilor. „Bucuraţi-vă în ziua aceea si săltaţi de veselie, căci iată plata voastră mu/fâ esfe fn ceruri” (Luca VI, 23). Dar dacă aş voi să vorbesc astăzi despre toate fericirile, s-ar lungi cuvântarea la nesfârşit; pentru aceea mulţumiţi-vâ să vorbesc numai de una, adică despre: „Fericiţi făcătorii de pace”. O astfel de cuvântare este foarte necesară în acest loc.

Parteî

În două moduri consider pe om: sau om considerat în cele lumeşti, ca om obişnuit, în casa lui, cu familia lui, cu părinţii lui, cu fraţii lui, care doreşte fericirea; sau considerat în cele duhovniceşti, ca om creştin, în Biserică, care crede în Evanghelie, şi nădăjduieşte împărăţia cerurilor. Acum spun: Omul care trăieşte în pace în cele lumeşti este un om cu adevărat fericit şi toate îi merg bine; iar omul care trăieşte în pace în cele duhovniceşti, este un creştin cu adevărat fericit şi se mântuie uşor. Dimpotrivă, fără pace, este şi om nefericit şi fals creştin; ticălos în această viaţă, de trei ori ticălos în cealaltă. Atât este de necesară pacea atât în cele lumeşti, pentru această viaţă, cât şi în cele duhovniceşti, pentru mântuirea veşnică.

Să începem de la cea dintâi, înţelepciunea vechilor filosofi ne-a lăsat acea renumită axiomă, pe care toată lumea, în toate timpurile, a recunoscut prin experienţă că este foarte adevărată, adică: prin unire chiar cele mici se fac mari, iar prin lipsa de unire chiar cele mari ajung mici. Iar înţelepciunea Sfântului Duh în dumnezeieştile Scripturi ne învaţă acelaşi lucru mai întâi în Psalmi: „Iată ce este bun si ce este frumos decât a locui fraţii împreună (Psalmi CXXXII, 1); căacolo a poruncit Domnul binecuvântarea si viaţă până în veac” (Psalmi CXXXII, 4). Şi apoi în înţeleptul Sirah: „Am fost împodobit cu trei lucruri plăcute si lui Dumnezeu si oamenilor: unirea fraţilor, pace cu aproapele si bărbatul si femeia care se înţeleg bine unul cu altul (înţelepciunea lui lisus, fiul lui Sirah, XXV, 1). Şi multe altele asemenea prin gura profeţilor. Ferice de acea casă unde locuieşte pacea, unde fratele iubeşte pe frate, părinţii se îngrijesc de copii, copiii cinstesc pe părinţi, iar bărbatul cu femeia trăiesc în înţelegere. Acolo este binecuvântarea lui Dumnezeu, acolo este fericirea pământului, acolo este bucuria şi veselia, acolo este o fericire pământească. Şi dimpotrivă, acolo unde domneşte ura, şi este dihonie între frate şi frate, discuţii între părinţi şi copii, gelozie între bărbat şi femeie, ce blestem din partea lui Dumnezeu, ce clevetire din partea oamenilor, ce tulburare, ce venin, ce iad pământesc! „Unde este pizmă si zizanie, spune apostolul lacov, acolo este neorânduială şi orice lucru rău” (laron III, 16) pentru că acolo este sărăcie, acolo este pagubă, acolo este prăbuşire desăvârşită, căci neînţelegerea nimiceşte nu numai case mici, ci cetăţi mari şi împărăţii puternice. Asta e hotărârea lui lisus Hristos: „Orice împărăţie dezbinată în sine se pustieşte şi orice oraş sau casă dezbinată în sine nu va dăinui” (Matei XII, 25).

Când împăratul sciţilor, Schiluros, cu numele, era pe patul de moarte, a lăsat după moartea lui 80 de fii; dar voind să-i îndemne să trăiască în pace, ce face? I-a strigat pe toţi înaintea lui şi a dat în mâinile unuia o legătură de nuiele strâns legate, zicându-i să le rupă dacă poate. Le-a luat, s-a silit, s-a nevoit să le rupă, dar n-a putut; le-a luat altul, al doilea, al treilea, şi toţi ceilalţi, dar n-a putut nici unul. „Dezlegaţi, copiii mei, le spune înţeleptul bătrân, această legătură şi luaţi nuielele una câte una şi le veţi rupe foarte uşor!” Aşa au făcut. Le-au dezlegat, şi le-au rupt una câte una pe toate. Atunci le-a spus bunul bătrân: „Vedeţi cât de tari sunt nuielele legate la un loc şi ce uşor se rup când sunt dezlegate? Tot aşa şi voi dacă veţi trăi toţi uniţi prin dragoste frăţească, nu va putea să vă învingă nici un vrăjmaş; dar dacă vă veţi despărţi unul de altul, veţi fi neputincioşi, şi orice duşman poate să vă învingă unul câte unul”. Acesta este un înţelept sfat Dar ascultaţi şi o istorie din dumnezeiasca Scriptură. A murit Ghedeon şi a lăsat 70 de fii moştenitori ai împărăţiei iudeilor, toţi bărbaţi, toţi bogaţi, toţi puternici. Era o singură frăţie, o singură oaste, o singură casă, un singur oraş, o singură familie, o singură împărăţie. Dacă atâţia fraţi ar fi trăit în pace între ei, uniţi printr-o unire frăţească, care duşman ar fi putut să-i biruiască? Dar din pricina dihoniei acest mănunchi s-a dezlegat, fraţii s-au despărţit. Şi ce s-a întâmplat? Unul dintre fraţi, Abimeleh, a întrecut în putere pe ceilalţi, i-a biruit şi i-a omorât pe toţi într–o zi. Dar si acesta, după ce a domnit trei ani de nefericită domnie, a fost ucis la asediul oraşului Sihem. Dar cu ce fel de moarte? O femeie din vârful turnului a aruncat o piatră prin care i-a zdrobit capul. Şi astfel urmaşii cei numeroşi şi împărăţia cea puternică a lui Ghedeon, în puţină vreme a pierit (Judecători IX). Cât este de adevărat ceea ce spune Solomon în proverbele sale: „Când frate pe frate se ajută, atunci sunt ca o cetate întărită si înaltă si are putere ca si o împărăţie întemeiată” (Proverbe XVIII, 19). Si iarăşi mai adevărat este ceea ce spune Hristos: „Orice împărăţie dezbinată în sine se pustieşte si orice oraş sau casă dezbinată în sine nu va dăinui” (Matei XII, 25). Vedeţi acolo în Geneză pe urmaşii lui Noe, pe fiii lui Sim, Ham şi lafet nenumăraţi la număr, adunaţi în larga câmpie Senaar, unde pun la cale să zidească o mare cetate, cu un turn înalt, care să ajungă până la cer, ca să le fie numele nemuritor, încercare grea, dar o săvârşec cu uşurinţă, încep zidirea, cresc în fiecare zi zidurile, se înalţă turnul şi lipseşte încă puţin ca să fie terminată această mare operă în puţină vreme. Nu mă minunez de asta, pentru că dumnezeiasca Scriptură spune că acei oameni, deşi erau mulţi la număr şi din diferite familii, totuşi toţi aveau o singură limbă şi se înţelegeau unul cu altul, toţi aveau un singur gând, aveau în vedere un singur scop şi mâinile acelea multe lucrau la o singură lucrare, toţi erau de acord, toţi erau uniţi. Cei mulţi erau ca unul. „Toţi sunt un neam si toţi au o limbă” (Facere XI, 6). Dar pentru că facerea acestui turn era o operă de mândrie, Dumnezeu s-a mâniat pe mândria oamenilor acelora şi a hotărât să împiedice lucrul să nu-1 lase să se termine. Şi ce gândiţi că a făcut? A aruncat oare un fulger ca să doboare turnul, sau a poruncit pământului să se cutremure înfricoşător şi prin cutremur să surpe zidurile cetăţii? Nu, ci a spus: „Veniţi să ne pogorâm si să amestecăm limbile lor, ca să nu înţeleagă nici unul glasul vecinului” (Facere XI, 7). Si atâta a ajuns. Dumnezeu a amestecat limbile lor. Unul nu înţelegea pe altul. Unul cerea lemne şi altul îi da lut. Nu s-au înţeles. Neînţelegerea le-a adus amestec, amestecul despărţire. Ei s-au despărţit unul de altul. S-au răspândit în toate părţile pământului (Facere XI, 9). Acea mare operă a rămas neterminată. Cu timpul acel mare tum a căzut, marea cetate s-a dărâmat.

Creştini, care mă ascultaţi! Orice lucru se duce la bun sfârşit dacă se face cu pace, cu unire, cu înţelegere. Cele mici se fac mari, cele mari se întăresc, creşte fericirea familiilor, a oraşelor, a împărăţiilor. „Foarte bun lucru este unirea şi înţelegea unora cu alţii”, spune Grigore Teologul. Dar când va veni amestecarea limbilor, neînţelegerea, atunci e mânie dumnezeiască, mânie mai rea decât trăsnetul şi decât cutremurul. Este cea mai grea mânie pe care o trimite Dumnezeu, ca să pedepsească păcatele oamenilor, mânie, prin care nimiceşte case, oraşe şi împărăţii. Vedeţi asta nu în istoria altor popoare străine, ci în istoria poporului nostru; gândiţi-vă la cea mai slăvită şi mai puternică împărăţie a pământului, împărăţia Bizantină, care stătea ca în centrul lumii, pe tronul înalt al Constantinopolului, care guverna cu o mână apusul, iar cu alta răsăritul şi ţinea supuse sub picioarele ei toate neamurile, a căzut, a căzut şi stă robit la pământ neamul cel împărătesc. Cine 1-a aruncat? Cine 1-a biruit? Nici în vechime armatele perşilor, nici în urmă puterea bulgarilor, nici acum în timpurile mai noi oştirile turcilor, ci 1-a doborât mânia dumnezeiască, care i-a ridicat pacea şi a părăsit-o. Clericii, prin ereziile lor, sfâsiau Biserica lui Hristos în mii de scandaluri; căpeteniile oştirilor, prin dihoniile lor, dezbinau oştirile, iar împăraţii, prin neînţelegerile lor, se prigoneau unul pe altul. Tatăl orbea pe fiu şi fratele îşi murdărea mâinile în sângele fratelui. A căzut împărăţia pentru că a fost ridicată pacea, care este stâlpul împărăţiilor. Vedeţi-o asta în această nenorocită insulă în care locuim. Si vedeţi-o asta nu cu ochii uscaţi, pentru că lucrul este vrednic de multe lacrimi. Nu ştiu ce păcat mare al strămoşilor noştri a vrut să pedepsească Dumnezeu; nu ne-a dat potop ca pe timpul lui Noe, ca să ne înece; nu ne-a dat plăgile lui Faraon, n-a trimis toiagul de fier al turcilor ca să înfrângă nebunia noastră nestăpânită. Ne-a trimis amestecul limbilor de la turnul Babei; în ce priveşte locul ne-a risipit în diferite părţi; iar în ce priveşte patimile suntem împărţiţi în diferite partide. Unii sunt iudei, alţii samariteni. Preoţii sunt despărţiţi: unul se închină unui Dumnezeu, altul se închină altui Dumnezeu. Sunt despărţite şi Bisericile noastre, iar ura, ce-o avem noi, bagă dihonie şi între sfinţi. Despărţirea noastră hrăneşte ura noastră; şi aceasta trece atât de neschimbată de la părinţi la copii, încât copilaşii noştri cunosc pe duşmanul lor mai înainte de a cunoaşte pe tatăl lor. Cred că trece şi în animalele noastre care sunt necuvântătoare, vreau să spun şi la pietrei care sunt nesimţitoare, şi probabil că simt despărţirea celor două părţi în luptă. Ce invidie, ce duşmănie! Ce sfaturi ascunse! Ce critici pe faţă ale unei părţi contra celeilalte! Şi ce urmează de aici? Atâtea ucideri, încât sângele oamenilor ucişi a ajuns să spele, dar mai bine spus să înece toată insula. Atâtea „pagube, încât au dispărut averi, pe care parte le-au vândut la mezat tribunalele, iar parte le-au mâncat prietenii şi tovarăşii răi. Atâta sărăcie încât ne mâncăm precum mănâncă rugina fierul. Oameni bogaţi au sărăcit şi au ajuns muritori de foame, case măreţe ale boierilor au rămas pustii; nenumărate familii au pierit de pe faţa pământului; iar noi care am rămas vii, n-avem altă treabă decât trândăvia, alîă afacere decât iscodirea, alt scop decât pierderea aproapelui (Iar noi care… aproapelui are această lectură în V: Iar noi, care am răms vii, n-avem altă treabă decât iscodirea, alt scop decât trândăvirea, altă afacere decât pierderea aproapelui). Suntem săraci şi mândri, ne bucurăm de rău şi ne întristăm de binele vecinilor, urâm şi suntem urâţi. Suntem deci o pildă nenorocită. Să înveţe aici ceilalţi oameni că acolo unde nu-i pace, acolo nu-i nici un bine.

Pace, dulce pace! Fericit este pământul unde locuieşti! Fericit este ţara care te are! Fericiţi sunt oamenii aceia care se bucură de tine! Fericiţi sunt făcătorii de pace! Sunt fericiţi, pentru că în cele lumeşti sunt cu adevărat oameni fericiţi, iar în cele duhovniceşti ei sunt cu adevărat şi creştini desăvârşiţi!

Partea a Il-a

Toată legea lui lisus Hristos este întemeiată pe cea mai nobilă pasiune a firii omeneşti, pe dragoste. Să iubim adică pe Dumnezeu şi pe aproapele. „în aceste două porunci atârnă toată legea si profeţii” (Matei XXII, 40). Hristos nu ne-a poruncit să fim mucenici sau asceţi ca să ne mântuim; ne-a poruncit ca să ne iubim: „Aceasta vă poruncesc ca să vă iubiţi unul pe altul” (loan XV, 17). Dar cu o dragoste nu numai prin cea obişnuită prin care iubim pe prieteni, ci încă una deosebită, prin care iubim pe vrăjmaşi. „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” (Matei V, 44). Iar când s-a apropiat de moarte nu ne-a lăsat în testamentul Lui o altă comoară mai de preţ decât pacea: „Copii, pacea Mea vă dau vouă” (loan XIV, 27). în aşa fel încât adevăratul caracter după care se cunoaşte creştinul desăvârşit, nu este să postească, să se roage, să facă milostenie şi multe minuni, nu este să sufere mucenicia pentru numele lui Hristos, să sihăstrească, să profeţească, ci să iubească.

„Dacă as face toate, spune Pavel, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (I Corinteni XIII, 2). „în aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, spune Hristos, dacă veţi avea dragoste între voi” (loan XIII, 35); „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei V, 9) si astfel Biserica creştinilor nu este altceva decât adunarea oamenilor făcători de pace. „Numele Bisericii, spune dumnezeiescul Hrisostom, este nume de unire şi de înţelegere” (Sf. loan Hrisostom, Omilie la Epistola către Galateni Cap. I).

Când Dumnezeu a vrut sa înece prin acel potop general tot pământul, pe care-1 pângărise prin păcatele lor oamenii acelui timp, pentru că numai Noe a fost găsit drept, a voit să-1 păzească numai pe el. Şi i-a poruncit să construiască acea minunată corabie şi în ea să intre el şi toată familia lui; iar pe lângă ei, din toate neamurile de animale, atât masculine cât şi feminine, să ia din cele curate şapte de parte bărbătească şi şapte de parte femeiască; iar din cele necurate câte două, ca să nu piară cu totul tot neamul animalelor în potop. Aşa a făcut Noe. Si atunci s-au deschis jgheaburile cerului şi a plouat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. Apa s-a revărsat peste tot pământul în aşa fel că s-a înălţat 15 coţi deasupra munţilor şi a înecat pe toţi oamenii şi pe toate animalele, care au rămas afară din corabie (Facere VI, 1-7,23). Astfel corabia se purta neprimejduită pe ape, iar în ea stăteau, în afară de orice primejdie, Noe, copiii lui, femeile copiilor lui împreună cu toate acele animale pe care a poruncit Dumnezeu. Dar acesta este un lucru plin de nedumerire. Cum stăteau în corabie toate acele animale care erau atât de multe la număr, atât de deosebite ca speţă, care aveau între ele o vrăjmăşie firească? Cum nu se luptau? Nu se mâncau unele pe altele? Cum stăteau liniştite la un loc leul şi ursul, lupul şi oaia? Stăteau liniştite pentru că aşa a poruncit Dumnezeu,iar animalele au ascultat. Si atâta vreme cât erau în corabie si-au schimbataproape firea, au lăsat duşmănia, s-au dezbrăcat de sălbăticime şi au trăit în pace. Şi astfel trebuiau să facă, pentru că altfel, dacă şi-ar fi urmat mânia propriei.lor firi, dacă ar fi alergat sau s-ar fi mâncat una cu alta, ce amestec, ce tulburare, ce război ar fi fost în corabie? Negreşit Noe ar fi fost silit să le izgonească afară; şi astfel s-ar fi înecat în potop împreună cu celelalte. Prin urmare pentru ca să se mântuie trebuia cu necesitate să trăiască în pace.

După părerea sfinţilor părinţi nici un alt lucru în Vechiul Testament nu a înfăţişat mai lămurit Biserica decât acea tainică corabie; pentru căBiserica este marele şi obştescul loc de scăpare a mântuirii. Pe timpul lui Noe, numai câţi au intrat în corabie s-au mântuit; câţi au rămas afară, toţi s-au înecat în potop. Aici, numai câţi intră, prin credinţa ortodoxă, în Biserica lui Hristos, nădăjduiesc să se mântuie; câţi sunt afară, aceia se îneacă sau în adâncul necredinţei, sau în adâncul rătăcirii, sau în adâncul ereziei. Noi creştinii suntem poporul ales al lui Dumnezeu, neamul cel sfânt, preoţia împărătească (I Petru II, 5), care am luat partea cea bună. Dumnezeu ne-a băgat în această mântuitoare corabie, ca să fim păziţi de obştescul potop al mâniei dumnezeieşti, întru care se îneacă toată lumea cealaltă. Dar ce? însuşi Dumnezeu porunceşte ca noi creştinii, care suntem în Biserica Lui, să trăim în dragoste şi în pace, după cum trăiau în dragoste şi în pace animalele în corabie. „Aceasta vă poruncesc, ca să vă iubiţi unii pe alţii” (loan XIII, 34). „Pace vouă!” (loan XX, 19).

Acum eu spun aşa: cele care erau în corabie, erau animale necuvântătoare, erau fiare neîmblânzite; erau diferite la înfăţişare, erau vrăjmaşe unele altora în mod-firesc; şi cu toate acestea se supun poruncii dumnezeieşti, trăiesc în pace şi se înţeleg. Noi toţi suntem oameni raţionali, toţi suntem fraţi, toţi avem un tată comun, pe Tatăl cel ceresc; toţi ne-am născut din aceeaşi mamă, adică dintr-o singură sfântă colimvitră, toţi ne apropiem de aceeaşi sfântă masă a prea curatelor taine, toţi ne hrănim cu aceeaşi mâncare şi băutură, cu Trupul şi Sângele dumnezeiescului Miel, toţi ţinem o Evanghelie, credem într-un rai, şi nădăjduim să trăim la un loc în viaţa veşnică. Şi noi deci, care avem o singură fire, o singură credinţă, un singur botez, un singur Dumnezeu, nu ne supunem poruncii lui Dumnezeu? Ci înăuntru în aceeaşi Biserică, care este locaşul păcii şi al unirii, nu avem nici pace, nici unire? „Animalul nu se împotriveşte legii lui Dumnezeu, se minunează Marele Vasile, iar noi oamenii nu suferim mântuirea învăţăturilor?” Da, dacă nu avem pace, nu avem nici loc aici în corabia sfinţeniei, în Biserica lui Hristos, care este nume „de unire şi de înţelegere”. Şi ce este mai rău este că nu avem loc nici în împărăţia lui Dumnezeu, care este moştenirea făcătorilor de pace, a adevăraţilor copii şi fii. „Afară câinii” (Apocalipsa XXII, 15), care latră cu grăirea de rău, care muşcă cu invidia, care mănâncă cu ură; nu, ei nu intră în Ierusalimul cel de sus, scrie în Apocalipsa loan, cel ce sta culcat pe pieptul lui lisus. „Afară câinii”, afară din corabie în potop. Afară din Biserica lui Hristos şi din împărăţia lui Dumnezeu, în focul muncii veşnice, acolo unde împărăteşteura cea veşnică, acolo unde sufletele chinuite urăsc veşnic pe Dumnezeu şi se urăsc veşnic unele pe altele. Ce înfricoşătoare este afurisenia, ce înfricoşătoare este osânda unui creştin, care nu are pace! Ah, „fericiţi făcătorii de pace”.

Hristoase împărate, care prin excelenţă eşti şi Te numeşti începătorul păcii. Ştiu că o picătură din prea curatul Tău Sânge are putere să stingă toate flăcările focului celui mai dinafară; una din aceste flăcări este aceea a urii, care se aprinde în măruntaiele noastre. Stinge-o deci, şi fă să se aprindă altă .flacără mai curată, aceea a păcii; sau schimbă inima noastră, sau prefă-o, după cum ştii. „Inimă curată zideşte întru noi Dumnezeu” (Psalmi I, l f), insuflă în noi Duhul Tău cel Sfânt, care este Duhul păcii şi spune-ne încă o dată acele cuvinte dulci: „Pacea Mea dau vouă”, ca să fim făcători de pace, fii vrednici ai Bisericii Tale, moştenitori adevăraţi ai împărăţiei Tale, Amin.

( Ilie Miniat- predici)

Predici de Ilie Miniat

Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian