Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Paisie de la Mănăstirea Neamţ.

„Cuvioase Părinte Paisie, luminătorul credincioşilor şi podoaba călugărilor, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre”.

Sfântului Cuvios Paisie de la Neamţ, sau Velicikovski, este unul din stareţii care au avut o influenţă deosebită atât asupra monahismului românesc, cât şi asupra celui slav.
Paisie s-a născut la 21 Decembrie 1722 la Poltava, în Ucraina, tatăl său fiind preot la catedrala oraşului. A avut 11 fraţi şi a primit o educaţie religioasă deosebită. Cercetări mai noi conchid că se trăgea din moldoveni stabiliţi în ţinutul Poltavei, înrudiţi cu strămoşi după mamă ai lui Dimitrie Cantemir.

A studiat la Academia duhovnicească din Kiev – întemeiată de Mitropolitul român Petru Movilă – dar n-a terminat studiile, fiind atras de viaţa monahală. Astfel, în 1740 intră în mănăstirea Liubetki, apoi la mănăstirea Medvedovski, unde devine rasofor, cu numele de Platon. Datorita prigoanei ocupanţilor polonezi, se întoarce la Kiev, la cunoscuta , unde va lucra icoane şi unde îl va întâlni pe Mitropolitul Antonie al Moldovei, care slujeşte aici în româneşte (Paul Mihail).

În anul 1742 vine în Moldova, la schitul Dălhăuţi – Vrancea, apoi trece în Muntenia, succesiv la schiturile Trăstieni – Rm. Sărat, Poiana Mărului – unde era stareţ cunoscutul Vasile – şi la Cârnu – Buzău, care se conduceau după regulile monahale athonite. Stareţul Vasile de la Poiana Mărului îl va determina să meargă la Muntele Athos pentru ca, potolindu-şi setea la izvorul milenar al monahismului, să se desăvârşească în viaţa cea întru Hristos.

La numai 24 de ani, în 1746, merge la Athos, mai întâi la mănăstirea Pantocrator. Negăsindu-şi un părinte spiritual cum şi-l dorea, locuieşte singur timp de patru ani într-o peşteră. În 1750 este vizitat la Athos de stareţul Vasile de la Poiana Mărului, care l-a tuns în monahism şi i-a schimbat numele în Paisie.

La 36 de ani este hirotonit ieromonah de către Episcopul Grigorie de la Athos. Primul său ucenic a fost monahul Visarion, venit din Moldova, la care se adaugă şi alţii, tot moldoveni.

Cu binecuvântarea Patriarhului Serafim, Paisie întemeiază schitul, cu 5 chilii, care ajunge repede la 60 de ucenici. Aici învaţă greacă de la monahul Macarie şi începe să traducă din greacă în slavonă, revizuind vechile traduceri slavone după originalele greceşti ale Sfinţilor Părinţi răsăriteni. Stă la Athos 17 ani.

În 1763 hotărăşte să se întoarcă în ţară, datorită rivalităţii dintre călugării greci şi ruşi de la Athos. Împreună cu 64 de ucenici se stabileşte mai întâi la schitul Vărzăreşti – Focşani, apoi se îndreaptă spre Iaşi, după ce mitropolitul de la Bucureşti – grec de neam – l-a refuzat. La Iaşi, Mitropolitul Gavril Calimah – de origine română – care-l cunoscuse la Athos -, îi încredinţează mănăstirea Dragomirna, ctitorie din 1609 a lui Anastasie Crimca, unde se mută cu ucenicii, la care se adaugă în curând mulţi alţii, români, ruşi şi ucraineni. Va rămâne aici 12 ani, formând o obşte de 350 monahi, pentru care a alcătuit un regulament monahal, cunoscut sub numele de, în opt puncte, care introducea rânduiala în viaţa călugărilor, prevăzând : . Deci, monahii erau obligaţi să ducă viaţă de obşte (comună), să lucreze în diferite ateliere, iar stareţul să fie ales de obştea tuturor vieţuitorilor şi confirmat de mitropolit. Se înfiinţează bolniţa, adică spitalul mănăstirii, pentru bolnavi şi bătrâni.

Paisie continuă şi în Moldova opera de traducere a scrierilor Sfinţilor Părinţi – mai ales a celor ascetice – din greacă în slavonă şi în româna; de exemplu, din Sfântul Antonie cel Mare, Petru Damaschin, Isaia Pustnicul, Marcu Ascetul sau Teodor Studitul. Cinstind pe întemeietorul isihasmului, Paisie traduce din greacă în slavonă, de Patriarhul Calist. De asemenea, traduce – cea mai de seamă scriere ascetă – răsăriteană -, la cererea Mitropolitului Gavriil al Petersburgului, tipărită aici în 1739 (Gh. Drăgulin).

Dintre operele sale personale se evidenţiază, în 6 capitole. Aici Paisie expune sistematic bazele biblice şi patristice ale rugăciunii lui Iisus, pregătirea celui ce doreşte s-o practice, precum şi efectele ce le produce. Prezentată ca o, cel ce o practica trebuie să fie ghidat de o persoană experimentată, cel având parte de iluminări speciale în înţelegerea Sfinţilor Părinţi. Există mai multe trepte ale acestei rugăciuni : pentru începători, aceasta corespunde vieţii active, fiind însoţită de observarea strictă a poruncilor (post, rugăciune, priveghere) ; pentru cei desăvârşiţi, rugăciunea minţii corespunde vieţii contemplative. Când sufletul se purifică de patimi, el poate primi harul divin care-l conduce spre viziuni spirituale, descoperindu-i tainele divine la care intelectul nu poate ajunge. Este stadiul rugăciunii vizionare sau al rugăciunii pure – după Sfântul Isac Sirul – din care izvorăşte viziunea. Rugăciunea pură este darul exclusiv al lui Dumnezeu (Romul Joanta).

În privinţa căilor vieţii monahale, Paisie expune învăţătura tradiţională ortodoxă: în singurătate totală ; în tovărăşia a doi-trei monahi sau în comunitate, forma pe care o privilegiază.

În 1775, când Bucovina este ocupată de austrieci, activitatea cărturărească a lui Paisie la Dragomirna ia sfârşit. Însoţit de 200 de ucenici, se aşează la mănăstirea Secu, unde rămâne patru ani, continuând pravila de la Dragomirna.

În anul 1779, la dorinţa domnitorului Constantin Moruzzi (1777-1782), Paisie devine egumen al mănăstirii Neamţ. Iată cum descrie Nicolae Iorga aceasta noua însărcinare :

Activitatea stareţului Paisie la Neamţ a fost deosebit de bogată. El întăreşte aici rânduielile monahale athonite, cu slujbe zilnice conform tipicului, cu viaţa de obşte, cu predici, cu muncă şi rugăciune – după regulă a Sfântului Vasile cel Mare – cu grija pentru bătrâni şi bolnavi. La Neamţ s-a construit, sub îndrumarea sa, un spital, o casă de oaspeţi şi noi chilii, numărul monahilor trecând rapid de 800 : români, ruşi, bieloruşi, ucrainieni, greci, sârbi şi bulgari.

Ultima şi cea mai importantă etapă din viaţa şi activitatea sa, a concretizat-o într-o imensă activitate literar-bisericească : două echipe de traducători, de copişti şi de critici, cu el în frunte, lucrau fără întrerupere la revizuirea şi traducerea scrierilor filocalice în slavonă şi în română. Numărul total al manuscriselor din timpul său se ridică la 300 – dintre care 44 alcătuite de el însuşi – Mănăstirea Neamţ devenind un deosebit de important centru de cultură teologică-ascetică.

Printre alte preocupări ale sale menţionăm şi pe aceea pentru muzica liturgică, organizând aici o scoală bisericească de muzică corală pe mai multe voci, realizând translaţia muzicii bizantine pe notaţie liniară şi introducând, pentru prima oară, cântarea Crezului de către toţi credincioşii în biserică.

A trecut la Domnul la 15 Noiembrie 1794, la vârsta de 72 de ani, fiind înmormântat în biserica Mănăstirii Neamţ.
Influenţa paisiană a fost deosebit de puternică în Moldova prin stareţii Ilarion de la Secu şi Sofronie de la Neamţ său prin ucenicii săi : Visarion, Gherontie şi Dorotei, trimişi la studii în Muntenia ; Platon, care i-a scris o ; Ştefan, care a tradus din slavonă.

În Muntenia, paisianismul s-a răspândit datorită stareţului Gheorghe de la Căldăruşani în mănăstirile Cernica şi Căldăruşani.

Numeroase manuscrise slavone s-au răspândit în mănăstirile ortodoxe din Bulgaria, Serbia şi de la Athos. Schitul Sfântul Ilie şi mănăstirile Pantacrator şi Noul Athos – ultima înfiinţată de ucenicii săi – au dus mai departe tradiţia spiritului paisian. Opera Sfântului Efrem Sirul, tradusă de el din greacă în slavonă s-a tipărit la Neamţ în 1812. Cum era de aşteptat, rânduielile sale monahale au influenţat masiv viaţa religioasă a Bisericii Ruse. Mulţi dintre ucenicii săi s-au răspândit în 117 mănăstiri şi schituri din 35 de eparhii ale acestei Biserici.

Au fost alcătuite mai multe ale stareţului Paisie, scrise de monahii Spiridon de la Neamţ, Mitrofan, Grigorie, Andronic sau Vitalie, cea din urmă fiind considerată cea mai autentică (Ioan Ivan).

Stareţul Paisie de la Neamţ este considerat unul din cei dintâi scriitori asceţi ai secolului al XVIII-lea. Curentul de reînnoire a vieţii monahale pe care l-a creat a avut un efect benefic şi prin faptul că a contractat curentul de grecizare şi a favorizat impunerea limbii poporului în biserică, cultură şi literatură. El reprezintă (M. Păcurariu).

Pentru viaţa sa ascetică, pentru bogăţia învăţăturilor sale şi pentru contribuţia la înnoirea monahismului, a fost trecut în rândul sfinţilor. Mai întâi de către Biserica Ortodoxa Rusă, la 6 Iunie 1988, apoi de Biserica Ortodoxă Română la 21 Iunie 1992.

Să ne rugăm, dar, zicând: „Cuvioase Părinte Paisie, luminătorul credincioşilor şi podoaba călugărilor, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre”.

( Sinaxar)

Postat in Sfintii zilei de Parintele Zisu Iulian