Duminica a III-a a postului Despre judecata viitoare

Se va ruşina şi Fiul Omului.

Este oare neamul acestei vieţi înşelătoare şi vremelnice neam desfrânat, ale cărei fapte sunt stricate şi întunecate? Da! Neam păcătos, mamă de fii păcătoşi şi cum a spus mai „demult profetul: „Neam îndărătnic, care produci amărăciune; neam, care nu si-a îndreptat inima lui si nu si-a încredinţat lui Dumnezeu duhul lui” (Psalmi LXXVII, 10-11). O, moravuri! O, timpuri! Minciuna acoperă adevărul; nedreptatea sâlniceşte dreptatea; viciul calcă în picioare virtutea; legea se supune patimii; Evanghelia slujeşte lumii, oamenii nu se tem/de Dumnezeu, creştinii se ruşinează de Hnstos; păcatul împărăteşte, credinţa a murit, tojtte sunt întoarse pe dos. „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut” (Psalmi LII, 4). Dar pentru ce oare oamenii îşi petrec cu atâta lipsă de teamă şi cu atâta pierdere viaţa lor în lumea aceasta? Cum se face aceasta? Nu este oare în ceruri un Dumnezeu atoatevăzător şi drept, care şi acum priveşte cu de-amănuntul şi care va judeca odată pe toate cu de-amănuntul?. Da, creştinilor, care mă ascultaţi, este un Dumnezeu judecător, este o judecată viitoare! Şi va veni o vreme, când’neâmul acesta desfrânat şi păcătos va fi judecat şi va primi răsplata celor săvârşite. O spune Fiul lui Dumnezeu în Evanghelia de azi, cu înfricoşată tărie. „De c.el care se va ruşina de Mine si de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat si pâjcătos, de acela se va ruşina şi Fiul Omului când va veni întru slava Tatălui Său cU sfinţii îngeri” (Marcu VIII, 38)1 O spune şi mă trimite să v-o tălmăcesc mai pe larg în cuvântarea de azi. Dar ce înrâurire.va avea cuvântarea mea în inima voastră?

Socot că atunci când oamenii au văzut pentru întâia dată fulgerile şi au auzit tunetele cerului s-au spăirriântat atât de mult încât aproape să moară de spaimă. Socotesc că yor fi fugit în locurile cele mai întunecoase si mai adânci să se ascundă ca să nu vadă, ca să nu audă un lucru atât deînfricoşător. Acum însă’deşi văd fulgerele şi aud tunetele, totuşi nu se mai tem, sau deloc, sau foarte puţin, pentru că vederea şi auzul lor s-au obişnuit. Sunt chiar unii care dorm fără frică, cufundaţi într-un somn adânc atunci când cerul fulgeră şi tună, cu toate că din priciria deselor fulgere se aprinde văzduhul, iar din pricina tunetelor înfricoşătoare, răsună munţii cu bubuituri atât de puternice ca şi cum s-ar lupta cerul cu pământul. La fel socotesc c^f oamenii păcătoşi au-auzit cu frică mare primul cuvânt despre judecata viitoare. Acum însă, pentru că 1-au auzit de ^atâtea ori, au pierdut frica din pricina deprinderii. Iar semn învederat este acesta că aud că este judecată viitoare, dar dorm fără grijă, cufundaţi în adânc nesimţire a păcatdor lor. Nu se trezesc şi nici nu se pocăiesc.’Ce nădejde să mai am eu, care am venit aici ca să vă vorbesc despre judecata viitoare, despre care v-aţi obişnuit să auziţi şi să nu vă mai temeţi? Cu toate acesiea să vorbesc, ca să am cel puţin prilej în ora judecăţii să spun că v-am vorbit.

                                     Partea  I -a

Când are să se întâmple în lume vreun lucru neobişnuit, Dumnezeu obişnuieşte să arate mai înainte oarecare semne. losif Flaviu povesteşte că înainte de a merge armetele romane în ludeea, să pu^tiască Ierusalimul şi să nimicească poporul iudeu s-au arătat unele minuni. Mai întâi o cometă în chip de sabie, care stătea deasupra Palestinei. Apoi, o viţică, dusă spre jertfire a fătat pe drum un miel. Altă minune: poarta de la răsărit, care era de aramă şi abia puteau s-o deschidă douăzeci de bărbaţi s-a deschis singură. Şi iarăşi un alt semn: s-a arătat pe cer ca două tabere de oameni înarmaţi care făceau război. Si cel din urmă semn: timp de multe zile s-a auzit în parteji cea mai dinăuntru a templului o voce jalnică ce zicea: „Să fugim de aici! Să fugim de aici!” Toate acestea erau semne prevestitoare, înfricoşătoare ale războiului, ale asediului, ale robiei si ale nimicirii desăvârşite a acelui popor omorât  de Dumnezeu.

Dumnezeu va ‘arăta semne şi minuni  fără de asemănare mâi înfricoşătoare cu puţin mâi înainte de a doua Sa venire. Prin profetul loil zice aşa: „Voi face minuni sus în cer şi semne jos pe pământ (loil III,30). Pe acestea le descrie lisus Hristos în Evanghelia după Matei. Minuni în cer: soarele va rămâne un corp rece şi întunecos, fără raze. Luna va rămâne fără strălucire, un disc roşu întunecat, ca sângele. Stelele, după cese vor aprinde de propria lor flacără şi după ce vor arde toate corpurile cereşti, vor cădea din locul lor ca nişte-eărbuni stinşi. Toată tăria cerului se va muta şi nu ne va mai arăta acea privelişte liniştită şi frumoasă, pe care o vedem acum; atunci va fi acoperită de o noapte adâncă şi lipsită de lumină (Matei XXIV, 29). Semne pe pământ? Războaie între oameni, războaie între fiare_r războaie între oameni şi fiare, încât, după ce se va uda faţa pământului cu sânge se vor colora cu roşu şi râurile. Pe câţi nu i-a omorât războiul, îi va distruge foametea; iar cei care vor scăpa de foamete vorpieri de  ciumă. Pe de o pirte marea va fi tulburată dejrământarile valurilor, iar pe de altă parte pământul va fi clătinat de cutremure (Matei XXIV, 6-7). Acesta va fi cel din urmă semn prevestitori al sfârşitului veacurilor. Şi pe drept cuvânt pentru că la sfârşit marea se va revărsa şi va* năpădi pământul, iar pământul, zg^lţânat din temeliile lui, va cădea în mare şi va ajunge marea şi pământul un haos fără formă. Acesta va fi mormântul lumii şi tuturor celor ce locuiesc în ea.Aşa va fi ultima stare a acestei lumi deşarte; atunci se va auzi glasul unei trâmbiţe (Matei XXIV, 31; I Corinteni XV, 22; I Timotei IV, 16;Apocalipsă I, 10), la sunetul căreia vor învia toti morţii: toţi pe care i-a îngropat pământul, pe care i-a înecat marea, pe Sire i-a ars focul, pe care   i-au mâncat peştii sau fiarele sau păsările ceruluţ; toţi câţi, s-au născut din timpul lui Adam până atunci bărbaţi, femei, copii, tineri, bătrâni, drepţi şi păcătoşi; toţi vojînvia cu aceeaşi vârstă şi stare, numai cu singura deosebire a faptelor proprii. Toţi, toţi vor lua îmbrăcămintea trupului lor de maiînainte, toţi vor fi chemaţi la marea şi înfricoşata judecată. „Şi am văzut, spune loan, pe cel morţi, mici si mari, stând înaintea lui Dumnezeu; marea a dat pe cei morţi în ea; iar moartea si iadul au dat pe cei morţi în ele şi au fost judecaţi, fiecare după faptele ‘lor” (Apocalipsă XX, 12, 13). Iar Apostolul spune: „căci noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de”judecată a lui Hristos, ca să ia fiecare după cele cyau făcut prin trup, ori bine, ori rău” (ÎI Corinteni V, 10)..Prin urmare, după ce vor învia toţi, când vor ridica ochii în sus şi nu vor vedea faţa cerului, când se vor uita jos şi nu vor cunoaşte faţa pământului, când, în puţine cuvinte, nu vor mai vedea nimic, nici în-cer, nici pe pământ, „atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu multă putere şi slavă” (Matei XXIV, 30). Este de ajuns cât arh spus. Eu n-ajn nici putere, nici timp ca să descriu ce se va întâmpla în acea zi înfricoşată, de care toţi sfinţii tremură când îşi aduc aminte. Lelas, le trec sub tăcere, şi-mi mărginesc cuvântarea mea numai la două lucruri. 

Închipuie-ţi, creştine, că a sosit ceasul acela, şi că tu stai în faţa scaunului de judecată a lui Dumnezeu. Nu-ţi ridica ochii în sus, unde stau mii de mii de îngeri şi mii de mii de arhangheli cu,frică şi cutremur. Nu-ţi coborî ochii în jos, unde curge râul cel de foc, care izvorăşte din tronul cel de foc. Nu te uita nici la dreapta, nici la stânga, unde stau, cu tot atâta tremur, nenumăratele mulţimi de’oameni păcătoşi şi drepţi şi aşteaptă cu tristeţe şi în tăcere cea din urmă hotărâre. lAeaptă-ţi privirea înainte, şi vezi cine-i cel ce judecă, apoi întoarce-te’şpre tine însuţi şi vezi cine-i cel judecat. Cel cmre judecă, Dumnezeu; cel judecat, un păcătos. Dumnezeu este judecătorul, plin de mânie, fără milă; păcătosul este cel judecat, vinovat, fără putinţă de apărare. Gândeste-te numai la aceste două lucruri!        

Să încep  cu primul! Ca să înţelegi ce are să spună Dumnezeu judecătorul, să mergem până în vârful Tavorului.Aici vezi Schimbarea la Fată a lui lisus, Dumnezeu-Omul. Fata Lui străluceşte ca soarele,.haineleLui se fac albe ca lumina (Matei XVII, 2; Marcu IX, 2; Luca IX, 29). Mai vezi încă chipul în care cei trei ucenici, Petru, lacov şi loan, spăimântaţi de marea strălucire a, acelei dumnezeieşti lumini, au căzut jos şi s-au spăimântat foarte (Matei XVII, 6; Luca IX, 34). Cu toate acestea, strălucirea de pe Tavor nu era toată lumina slavei dumnezeieşti, ci o rază cu totul mică a acelei lumini. „Pe Tavor, spune sfinţitul Teofilact, Dumnezeirea şi-a arătat puţin de tot razele Sale” . De pe Tavor să mergem pe Muntele Sinai. Dumnezeu se pogoară pe acest munte, şi îndată muntele, spune dumnezeiasca Scriptură, â ajuns un loc foarte înfricoşat. Erau acolo flăcări de foc ca ale unui cuptor ce arde; era acolo fum, care se ridică până la cer; erau acolo nori; erau acolo fulgere; erau acolo tunete, ou glas de trâmbiţă, care făceau să se cutremure văile şi munţii în aşa fel încât întreg poporul lui Israil, care vedea şi auzea aceasta de departe, ş-a spăimântat (Ieşire XIX, 18-19). Si totuşi, pe Muntele Sinai, Dumnezeu nu s-a pogorât ca judecător, ci ca dătător de lege. Nu s-a arătat chiar cu înfăţişarea Sa Dumnezeiască,  ci acoperit oarecum în enigmă şi în simbol. Acum gândeşte-te! Dumnezeuîşi arată pe Tavor numai o rază a fericirii Sale, iar-pe Muntele Sinai vine numai să dea legea Lui. Nici acolo, nici aici nu se arată cu toată slavaLui. Cu toate acestea venirea Lui este atât de înfricoşată, încât acolo ucenicii, iar aici întreg poporul lui Israil, s-au spăimântatfoarte. Dar când va veni, în timpul judecăţii viitoare, nu pentru a-şi arăta fericirea Lui, ci dreptatea Lui, nu să dea legea Lui, ci să judece pe cei care au căjeat legea Lui? „Când va veni, zice Scriptura, Fiul Omului întru slava Lui” (Matei XXV,-51), adică nu acoperit cu un oarecare voal, cum s-a arătat Iu; Moisi, ci pe faţă şi descoperit, cu propria Sa măreţie, ce fel de venire va fi aceea, creştine?

Niciodată, în viaţa aceasta pământească, Dumnezeu nu se arată cu tbată slava Lui. De aceea îndrăznesc oamenii să-L insulte cu mii de feluri de păcate pe Dumnezeu, pe care nu-L văd cu toată slava Sa. Atunci numai, la a doffa venire, se va arăta cu toată slava Şa, atunci numai, pentru prima dată îl vor vedea şi-L vor cunoaşte. Cunoscând atunclchipul pe care L-au insultat, vor cunoaşte ce rău mare I-au făcut în adevăr un gând rău este o a doua cunună de spini pi capul neprihănit al Stăpânului. O vorbă urâtă este un scuipat aruncat pe Dumnezeiescul Lui obraz. O poftă trupească este altă rană în Sfânta Lui coastă. Orice păcat de moarte îl pironeşte, spune fericitu| Pavel, încă o dată pe cruce (Evrei VI, 6). Şi acum, păcătoşii nici nu văd, nici nu cunosc ceea ce fae^. Aruncă o săgeată, ca orbii, şi nu văd pe cine rănesc, pentru că, sub voalul credinţei, Dumnezeu este oarecum ascuns. Dar când va veni întru Slava Lui şi se va arăta, atunci vor vedea pe cine aa rănit şi ce fel de rană i-au făcut. „Vor vedea pe cine L-au împuns” (loan XIX, 37; Zaharia XII, 10). Păcătosule, cum vrei să ţi se arate faţa aceea?Să ne coborâm în Egipt şi să intrăm în palatul lui losif. Vezi-i acolo pe fraţii lui, pe nerecunoscătorii lui fraţi, care au pus la cale moartea lui (Facere XXXVII, 18.-20), care 1-au vândut (Facere XXXVII, 26-28), ca nişte invidioşi ce erau, spre a-1 îndepărta din’ faţa lor/TMai întâi nu 1-au cunoscut, dar când acela le-a spus: „Eu sunt losif (Facere XLV, 3), s-au infricoşat, s-au tulburat, au rămas fără de glas, de ruşine şi de spaimă. „Nu puteau să răspundă” (Facere XLV, 3). losif însă nu-i mustră, nu-i înfricoşează, nu-i alungă; dimpotrivă îi primeşte, îi îmbrăţişează, îi pofteşte să se bucure împreună cu el de dregătoria sa şi de bunătăţite Egiptului (Facere XLV, 15-24). Cu toate acestea „nu puteau să răspundă”. Atât este de  mare frica si ruşinea să vedem faţa unui om căruia i-am greşit. Dar să vedem faţa singurului Dumnezeu, să, auzim pe singurul Dumnezeu spunându-ne:  „Eu sunt Dumnezeul pe care L-ai insultat cu vorbele tale ruşinoase, pe care L-ai vândut prin dobânzile tale, pe care L-ai rănit cu desfrânăriletale, pe care L-ai răstignit cu păcatele tale! Eu sunt Acela” al cărui nume L-ai-hulit, a cărui lege ai dispreţuit-o, al cărui sânge L-ai călcat în picioare. Eu sunt Acela pe care de atâtea ori M-ai răstignit pe Cruce, de câte ori sau te-ai împărtăşit sau Mi-ai slujit cu nevrenicie Eu sunt Acela! Acum să vezi şi să cunoşti pe Dumnezeul pe care mai înainte nici nu-L vedeai, nici nu-L cunoşteai!” Să-L vezi acum cu propria Lui faţă, să vezi păcatul tău ca pe o rană făcută acelui chip dumnezeiesc. Spune-mi cu ce ochi vei putea să vezi, cu ce inimă¹ vei putea să înfrunţi priveliştea? Ţi-o spune dumne.zeiescul Hrisostom: „Cu ce ochi vei vedea pe Hristoş? Cum te vei uita la El? Cum vei răbda?” (Sfântul loan Hrisostom Omilia LXXVII, la Matei).

Si cu toate acestea ceea ce au spus este puţin lucru. Dacă Dumnezeu judecătorul este atât de înfricoşător când-se arăta cu întreaga Sa slavă, cu cât mai înfricoşător va fi cân4 se va arăta cu întreaga Lui mânie? Cu adevărat acest lucru nu poate nici mintea să-1 înţeleagă şi nici limba să-1 tâlcuiască. „Cine cunoaşte tăria mâniei Tale, şi de frica Ta mânia Ta s-o numerf?” (Psalmi LXXXIX, 13) spunea David către Dumnezeu. Oamenii au văzut puterea mâniei Dumnezeieşti de la potopul care a înecat toată lumea (Facere VI, 5-VII, 24), dfe la focul care a curs din cer şi a ars cele cinci cetăţi (Facere XIX, 24-29; înţelepciunea lui Solomon X, 6) şi de la plăgile care au lovit pe Faraon cel cu inima împietrită (Facere VII, l-X, 15). Cu toate acestea Dumnezeu, în această viaţă, nu-şi aprinde toată mânia Sa. „Nuyqaprinde întreaga Lui mânie!” (Psalmi LXXVII, 43). Pe pământ nu-şi arată toată dreptatea Lui. E drept că în această viaţă se mânie dar şi îndelung rabdă.’ Mila Lui potoleşte dreptatea Lui. Din această pricină, spune apostolul, timpul de faţă este o vreme potrivită (II Corinteni VI, 2) şi noi putem uşor, cu rugăciuni, cu, lacrimi, cu pocăinţă, cu rugăciunile sfinţilor să îmblânzim pe Dumnezeu. Pe pământ „Dumnezeu este îndurător şi ne iartă păcatele noastre” (Psalmi LXXVII, 42). Timpul celei de a doua venire este timpul judecăţii, însuşi Apostolul o numeşte ziua mâniei şi a descoperirii (Romani II, 5), adică în’ care Dumnezeu va arăta întreaga Lui mânie dumnezeiască. loan spune că nenorociţii păcătoşi se vor-ruga munţilor şi pietrelor să cadă deasupra lor şi să-i acopere,  numai să nu/vadă această mânie. „Şi vor^spune munţilor şi pietrelor: „Cădeţi peste noi, ascundeţi-rie de faţa. Celui ce stă pe troh şi de mânia Lui” (Apocalipsă VI, 16). Dreptul Iov, ca să scape.de o astfel de mânie,este mulţumit să se ascundă de viu în iad: „Mai de folos îmi este, aşa se roagă Iov de Dumnezeu, ca să mă pui la adăpost în Iad până ce va trece mânia Ta” (Iov XIV, 13), Dumnezeiescul Hrrsostom se teme mai mult de mânia lui Dumnezeii decât de iad mai mult chiar decât de nenumărate iaduri.- „Cu neputinţă de suferit este  şi gheena şi chinul de acolo. Dar chiar dacă mi-ar vorbi de nenumărate gheene, nici una din ele nu va fi la fel deînfricoşătoare ca de a vedea fata liniştită a lui Dumnezeu întorcându-se dela noi şi ca de a vedea blândul Sau ochi că nu poate să ne privească”(Sfântul loan Hrisostom Omilia XXIV, la Matei). Pentru ce? Pentru că este numai mânie. Pe aceasta o asemuieşte David cu un pahar pe care îl ţine Dumnezeu, plin gu vin neamestecat, ca să adape pe toţi păcătoşii. „Pahar este în mâna Domnului cu vin neamestecat. Vor bea din el toţi păcătoşii pământului” (Psalmi LXXIV, 7-3). Vin neamestecat; numai .vin fără de apă, adică numai mânie, fără îndelungă răbdare; numai dreptate, fără milă. Acolo n-au~loc rugăciuni şi mijlociri ca să îmblânzească mânia dumnezeiască, nici lacrimi de pocăinţă ca să înduplece spre milă dreptatea  dumnezeiască. „Nor şi ceaţă împrejurul Lui”. Atunci Dumnezeu nu caută la faţa nimănui ca să I se facă milă de el. „Dreptate şi judecată, biruinţa scaunului L«/”‘{Psalmi XCVI, 2). Atunci judecă şi cercelează faptele. Nu mai este Dumnezeul milei şi al îndurărilor (II Corinteni 1,3), ci Dumnezeul răzbunărilor (Psalmi XCIII, 1). Dumnezeul răzbunărilor? Şi ce răzbunare vrea să facă Dumnezeu? Am să-ţi spun!

Urmează-mă ca să mergem în câmpiile moabiţilor şi să vedem un lucru înfricoşător care s-a întâmplat acolo. Trei împăraţi, loram, împăratul Samariei, losafat, împăratul ludeei şi împăratul Edom, s-au unit şi cu oaste nenumărată au pornit cu război împotriva împăratului Moabului. Au pătruns fără de veste în ţara lui’şi au semănat pretutindeni moarte, distrugere, pustiire, frică. Au astupat toate izvoarele, au tăiat toţi cqpacii, au călcat în picioare toate semănăturile, au dat foc satelor, au trecut prin sabie pe locuitori, au ieşit învingători şi în sfârşit au asediat înăuntrul ţării pe împărat. Acesta, strâmtoratîn fiecare zi din afară de dusmani iar dinăuntru de nevoie, era ameninţat din ceas în ceas să-şi piardă împărăţia, libertatea-, şi viaţa. Ce să facă? Văzând că nu mai are nici un ajutor de la puterea omenească, a alergat la puterea S9arelui pe care-1 adora ca Dumnezeu. S-a hotărât deci, împăratul, înduplecat, de sfatul bărbaţilor înţelepţi ăi curţii sale, pentru a izbăvi poporul său, pentru a păzi împărăţia sa, să jertfeascăpe propriul lui fiu, pe fiul lui prim născut, rânduit ca moştenitor la tronul său împărătesc. Trăgându-1 deci, de mână ca pe o oaie spre junghiere, s-a suit pe zidul cetăţii înaintea ochilor supuşilor săi care-l însoţeau cu multe lacrimi şi a duşmanilor care-l priveau din afară cu multă spaimă. Şi a apucat cu o mână sabia şi cu alta pe fiu. Şi mi se pare că ar fi zis:”Nu te întuneca, soare, în ceasul acesta, ca să nu vezi o privelişte ce n-ai yăzut-o încă pe faţa pământului. Vezi-o şi tu şi lumineaz-o mai mult spre a o vedea şi duşmanii mei. N-am altă ardere de tot mai de preţ să-ţi jertfesc decât pe fiul meu, pe primul meu fiu, pe moştenitorul împărăţiei mele. La această faptă m-a adus ura ce-o au vrăjmaşii mei, împotriva mea şi dragostea ce-o am pentru poporul meu. Primeşte acest sânge nevinovat şi împărătesc, şi priraeste-1 din mâinile mele, spre a-mi trimite puterea ta, spre a mă răzbuna pe vrăjmaşii mei şi spre a păzi pe poporul meu! Fiul meu, rabdă moartea, pe care ţi-o dă propriul tău tată şi crede că noi amândoi suntem azi o ardere de tot, o singură jertfă: tu junghiat de mâna mea, iar eu junghiat de durerea ta. Nevoie, o nevoie grea te cheamă pe tine la o moarte de timpurie, iar pe mine la o crudă ucidere de fiu. Moartea ta este viaţa şi libertatea poporului meu, paza şi cinstea împărăţiei mele. împăraţilor, care*v-aţi unit împotriva mea, samariteni, israeliţi, voi care îmi faceţi un nedrept război, vedeţi ce duşman aveţi? Uitaţi-vă! Dacă am inimă să-mi înjunghi pe fiul meu, voi avea şi atâta mânie ca să mă răzbun .împotriva duşmanilor fiului meu! Pe această sabie pe care pot s-o ud cu sângele fiului meu, voi putea s-o ud şi cu sângele vrăjmaşilor mei. Soare, primeşte-mi fiul! Ascultă pe tatăl!”

După ce a spus aceste cuvinte, a întins mâna şi a împlântat sabia în gâtul fiului pe care 1-a jertfit pentru mântuirea tuturor. Vrăjmaşii din afară au văzut înfricoşătoarea privelişte, s-au căit de ceea ce au făcut, au ridicat cu mare grabă asediul şi au fugit îndată. „Şi a luat împăratul Moab pe fiul lui întâi născut, care trebuia să domnească după el si l-a adus ^ardere de tot pe zidul cetăţii. Şi s-a făcut mare căinţă în Israil si s-au ridicat de acolo si s-au întors în pământul lor” (IV împăraţi III, 27). Dar pentru ce fug acei trei împăraţi? Dar ce trebuiau să facă? pândiţi-vă, vă rog, la inima acestui nefericit tată şi împărat! pine l-a amărât ca să ajungă până acolo ca să-şi jertfească pe propriul său fiu? Acei trei împăraţi care au pornit împotriva lui nedrept război şi 1-au adus într-o astfel de stare, că era ameninţat să-şi piardă împărăţia lui. Ce s-ar fi întâmplat oare dacă soarta războiului s-ar fi întors în ajutorul lui, dacă el ar fi ieşit să se bată cu ei, să-i biruiască, să-i alunge şi să-i prindă în mâinile lui? Vă întreb, un tată atât de îndurerat, ce le-ar fi făcut? Pe cât de pare i-a fost durerea când a omorât pe fiul său cu propria-i mână pe atât ar fi fost de mare mânia lui-spre a răzbuna moartea fiului lui! Mânia i-ar fi mărit puterea, ar fi căzut ca ‘. un leu flămarii asupra lor, nu s-ar fi săturat bând sângele lor! Ce mânie! Ce mânie! Urral care riu s-a îndurat de propriul lui fiu, s-ar fi îndurat de vrăjmaşii lui? Ia gândiţi-vă? Bine au făcut cei trei împăraţi că au fugit din faţa lui, spre a scăpa de mânia lui cea dreaptă, de mânie lui cea nemărginită. De la pilda împăratului Moab să venim acum la subiectul nostru. Dumnezeu şi Tatăl cel mai înainte de veci, deasupra Muntelui Golgota a jertfit pe Unicul Său Fiu întrupat, înf ununat cu cunună de spini, pironit pe ‘ Cruce, peste tot rănit, peste tot plin de sânge în mijlocul a doi tâlhari, ca 161 osândit (Mata XXVII, 38; Marcu XV, 27; Luca XXIII, 32; loan XIX, 18). Privelişte înfricoşătoare şi jalnică! Soarele când 1-a văzut s-a întunecat (Matei XXVII, 45; Luca XXIII, 44), pământul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a rupt,^mormintele s-au deschis (Matei XXVII, 51-52; Marcu XV, 38; Luca XXIII, 45). Cine 1-a silit? Păcatele tale! Haide acum să nu-ţi laşi păcatele tale aici în viaţa aceasta prin mărturisire! înaintează cu păcatele tale în faţa acestui Dumnezeu şi Tată spre a fi judecat la a doua Lui venire. Acolo va fi de faţă şi însuşi Fiul Lui Unul-Născut cu rănile încă deschise; acolo va fi de faţă lemnul crucii pe care a fost răstignit. Şi deci când pe de o parte va vedea pe acel Fiu iubit pe care L-a junghiat, iar pe de altă parte păcatele tale, care L-au îndemnat să-L junghie, nădăjduieşti să aibă vreo milă faţă de tine? ^Dumnezeu îţi va spune: « „Nerecunoscătoruleţ viaţa Fiului Meu a fost cu mult mai de preţ decât toate vieţile oamenilor şi ale îngerilor la un loc. Viaţa Lui am dat-o spre moartei Sângele Fiului Meu era cel mai scump mărgăritar al raiului. L-am vărsat tot pe pămâht! Dragostea pentru, Fiul Meu era mai călduroasă decât .toate flăcările care sunt aprinse în inimile serafimilor. Am părăsit-o!_A N-avem altceva mai de preţ, nici mai scump, nici mai iubit, decât pe Fiul Meu. L-am jertfit! Nu era de ajuns aceasta ca să te facă să cunoşti ura ce-o am pentru păcat? Şi totuşi vii, încărcat de păcate, înaintea ochilor Mei? M-akîndemnat, prin păcatele tale, să-Mi omor pe Fiul Meu. Acum Mă îndeamnă Fiul Meu să te judec pentru moartea Lui. Cer răzbunare, înaintea ta, sângele Lui, rănile Lui, patimile Lui. Sunt judecător, dar sunt şi Tată.Ca judecător te judec cu dreptatea Mea; ca Tată te osândesc pentrumoartea Fiului Meu”.Păcătosule, aştepţi milă de la un astfel de judecător şi de la un astfel de Tată? Nu, nu, ticălosule! Gândeşte-te că dacă nra cruţat pe Fiul Său (Romani VIII, 32), după cum spune Pavel, te va- cruţa pe tine, duşmanul Lui? Gândeste-te că dreptatea Lui judecă păcatul tău si jh acelasr timp dragostea. Lui răzbună moartea Fiului Lui. O astfeKde lupă este pornită împotriva ta: dreptatea lui Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu. Şi se face cu tine şi judecată şi răzbunare. Măsoară dragostea’pe care o are pentru Fiul Lui! Este nemărginită. Măsoară ura ce-o are pentru păcat, încât L-a îndemnat să jertfească pe Fiul Său atât de iubit! Est&nemărginită! Şi dintivo altfel de dragoste şi dintr-o astfel de ură, măsoară mânia cu care te va judeca! Şi aceasta este nemărginită. Mânie fără de milă, numai .•i mânie. >Cine poate să înţeleagă „asemenea mânie? Cine poate s-o sufere? Eu vă vorbesc de ea şi tremur. Simt că-mi lipseşte puterea şi cuvântul; nu mai pot să vorbesc. Lăsarţi-mă că din pricina temerii ce-o are duhul meu să*mi trag puţin sufletul! Ah, suflete păcătoase! Ah, judecată viitoare.

                                                 Partea a II-a

Judecător este singurul Dumnezeu, plin de mânie, fâră milă. Celjudecat un păcătos. Vinovat fără putinţă de apărare. Păcatele sunt de patruo feluri. Pentru fiecare din ele orice om va da răspuns amănunţit în faţa lui

Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian