Duminica a IV-a a postului Despre iad

Duh surd…

Este cu neputinţă ca să nu cadă până la sfârşit în prăpastia pierzării cel care aleargă pe calea viciului. Sfârşitul apucăturilor rele este pierzarea. Si în general o viaţă stricată atrage cu sine distrugere foarte mare. Rea viaţă, rea moarte.

Uitaţi-vă la părerile nesocotite ale unui tânăr neascultător, la inima împietrită a unui fiu nerecunoscător, mă gândesc la necredinciosul acela Avesalom, care fiind îndemnat de o semeţie firească a unui duh mândru şi înşelat de sfaturile pierzătoare ale altora, apucă armele şi cere tronul şi viaţa prea blândului David, tatăl şi împăratul său (II împăraţi XVII, 1-14). Dar uitaţi-vă si la sfârşitul jalnic al unei astfel de îndrăzneli, vrednic de o nelegiuire atât de mare! Pe când fiul cel răzvrătit, plin de mânie neînfrânată insuflând pretutindeni uciderea tatălui său, aleargă călare pe un catâr, trece fără să-şi dea seama, pe sub un copac, de ale cărui ramuri se încurcă părul cel lung al capului lui, şi rămâne, nenorocitul, spânzurat în aer (II împăraţi XVIII, 9). Si iată în acelaşi ceas şi în acelaşi loc, loav, generalul cel credincios al lui David, ia trei suliţe şi le înfige pe toate trei în inima lui Avesalom. Cine ar fi crezut? Avesalom, din pricina întreitei lovituri mortale a rănei celei prea înfricoşate, nu moare spre a se chinui mai mult. „Şi a luat loav trei săgeţi în mâna lui şi le-a înfipt în inima lui Avesalom pe când era încă viu” (II împăraţi XVIII, 14). Ce privelişte vrednică de plâns! Nenorocitul este spânzurat de un copac, iar laţul care-1 ţinea este propriul lui păr. Trei suliţe aducătoare de moarte îi deschid pieptul. Şi cu toate acestea, pe o uşă atât de largă, nu-i iese încă chinuitul lui suflet. Se scutură se întoarce, se sfâşie, bate cu picioarele văzduhul, duce mâinile când la laţ, când la rană, întoarce ochii cu privire sălbăticită, suspină de durere, se sforţează până la răsuflarea cea din urmă. Nu poate nici să trăiască, nici să moară. Şi astfel, pentru că nu primeşte o moarte desăvârşită, încearcă chinul a nenumărate morţi. Duminica trecută am exclamat: O, judecată! O, suflete! Acum exclam: O, iad! O, suflete!

Duminica trecută am întovărăşit cu cutremur, cu suspinaţi şi cu lacrimi, până la gura iadului pe un-nenorocit păcătos. L-am înfăţişat în înfricoşata zi a judecăţii, judecat de un Dumnezeu judecător, plin de mânie, fără milă, osândit ca un vinovat fără cuvânt de apărare, alungat cu acea înfricoşătoare sentinţă: „Pleacă de la Mine, blestematule, în focul cel mai din afară care este gătit diavolului si îngerilor lui” (Matei XXV, 41). M-am gândit să vă fac astăzi chiar icoana păcătosului osândit Şi pentru ca să pot face un tablou viu, îmi dă cu adevărat culorile tânărul de azi din Evanghelie. Acesta, cuib însufleţit al unui duh mut, face spume la gură, scrâşneşte din dinţi, înţepeneşte, cade ca mort din pricina chinului nespus de mare; toate acestea o schiţă a muncii veşnice. Ideea însă o iau de la nenorocitul de Avesalom. Şi după cum loav a înfipt în inima aceluia trei suliţe pe când era încă viu, tot aşa vreau să vă arăt alte trei suliţe, adică acele trei săgeţi ascuţite ale celui puternic, cu care Dumnezeiasca dreptate răneşte şi sufletul unui păcătos osândit. Prima suliţă este o căinţă amară, dar nefolositoare, care-i răneşte memoria, la amintirea vieţii lui trecute. A doua suliţă este o durere nespus de mare, dar fără uşurare, care-i răneşte mintea, la cunoaşterea stării lui prezente. A treia săgeată este o dorinţă cumplită, dar fără nădejde, care-i răneşte voinţa, prin lipsirea de viaţa viitoare cea fericită. Avesalom, cu toată rana lui a rămas viu, spre a încerca mai mare chin; şi cel chinuit în iad cu aceste trei suliţe, nu primeşte o moarte desăvârşită, spre a încerca moartea veşnică. Acesta este, propriu vorbind, iadul, subiectul cuvântării de azi.

Partea I

Puneţi ascultătorilor, înaintea ochilor minţii voastre, o închisoare întunecoasă ce este dedesubtul pământului, un abis foarte adânc al întunericului celui mai dinafară; un mormânt plin de noroi împuţit, o locuinţă fără bucurie a plângerii şi a întristării; sau un foarte înfricoşător cuptor de foc cu totul întunecat cu flacără nestinsă, nemăsurat de lat si de o adâncime neînchipuită. Si aici, închis înăuntru, îngropat şi arzând, închipuiţi-vă pe un nenorocit chinuit, pe care-1 răneşte, veşnic şi fără încetare, puternica mână a celui prea înalt cu cele trei suliţe, în cele trei puteri alese ale sufletului, în minte, în voinţă şi în memorie, făcându-i trei răni înfricoşătoare, o căinţă amară fără folos, o durere nespus de mare fără uşurare şi o dorinţă cumplită fără nădejde. Nenorocitul acela se găseşte într-o astfel de stare încât pare că este pironit eu memoria pe pământ, cu mintea în iad şi cu voinţa în cer. Este cu memoria pe pământ, amintindu-şi de viaţa lui trecută; este cu mintea în iad, gândindu-se la chinul prezent; este cu voinţa în cer, nemaiavând nici o nădejde de slava cerească, pe care are s-o dorească necontenit zadarnic. Ce chin! Acesta este cu adevărat iad! Scrâşnirea dinţilor (Matei VIII, 12; XIII, 42, 50; XXIV, 51; XXV, 30; Luca, XIII 28), viermele neadormit (Marcu IX, 48), întunericul cel mai dinafară (Matei VIII.12; XXII, 13; XXV, 30), focul nestins (Matei III, 12; Marcu IX, 43,48; Luca III, 17), tovărăşia dracilor şi chinul provocat de ei şi cele asemenea, auzite din dumnezeiasca Scriptură, sunt o parte cu totul mică a iadului. Acestea reprezintă numai chinul trupului, cu mult mai mic în comparaţie cu acelea ce vi le spun si care reprezintă chinul sufletului.

Este o poveste deşartă a vechilor poeţi, afirmaţia lor că toţi care se duc în iad beau mai întâi acea apă a uitării prin care uită complet toată viaţa lor trecută. Totuşi adevărul este întărit puternic pe consensul unanim al teologilor, că toţi care trec în lumea cealaltă, cu toate că sunt lipsiţi de toate darurile suprafireşti, ale harului dumnezeiesc, totuşi păstrează toate însuşirile firii omeneşti, în deplină funcţiune cele cinci simţiri ale trupului: auzul, vederea, gustul, mirosul şi pipăitul; în deplină funcţiune cele trei puteri ale sufletului: mintea, voinţa şi memoria; şi păstrează mai cu seamă mai vii şi simţurile externe trupeşti, dar şi facultăţile sufleteşti interioare. Aceasta şi pentru ca să sufere mai mult, dar şi pentru ca să cunoască mai bine ceea ce sufăr. Prin aceasta se naşte o desăvârşită suferinţă, care este adevăratul iad.

Prima suliţă deci, care răneşte în memorie pe osândit, es’te o vie aducere aminte a vieţii trecute. Aducere aminte, vai mie! Amară, care dă naştere unei căinţe şi mai amare. O, dacă s-ar putea ca viaţa noastră atât de scurtă care se vestejeşte ca o floare (Psalmi Cil, 15) şi dispare ca un fulger ce trece prin fata ochilor noştri, dacă s-ar putea să dispară tot atât de repede din mintea noastră! De-am putea să ne pierdem aducerea aminte, precum pierdem desfătarea plăcerilor lumeşti! Dar ceea ce s-a făcut nu este cu putinţă decât să fie făcut. Şi ceea ce a fost făcut, s-a făcut în timp;
timpul a trecut şi s-a terminat. Cu toate acestea ceea ce a fost făcut trece dincolo de timp şi rămâne pentru totdeauna. Toate desfătările din lume sunt ca nişte prăjituri; cu toate acestea, sunt mâncăruri vătămătoare, care îndulcesc pentru o clipă gustul, dar produc durere, nefiind mistuite de stomac. Trec vremelnic şi încântă simţurile, dar rămân veşnic şi chinuiesc amintirea. „Pentru moment, spune Marele Vasile, bucură pe cel care se desfătează de ele; dar mai târziu consecinţele sunt mai amare decât fierea”. Toată viaţa trecută rămâne cu totul prezentă în amintirea celui osândit în iad. Şi viaţa lui are două feţe: dintr-o parte pare foarte scurtă, iar din cealaltă parte pare foarte lungă. Şi după cum ochianul printr-o parte a lui arată mari lucrurile, iar prin cealaltă le arată mici, tot astfel memoria aceea chinuită, dintr-o parte, când compară viaţa cu veacul nesfârşit al iadului, o vede foarte scurtă, o clipă, o nimica, „ca ziua de ieri ce a trecut” (Psalmi LXXXIX, 4) si aici cât chin! Să se gândească că pentru un lucru atât de * scurt a găsit o atât de lungă muncă! Din cealaltă parte, când compară viaţa cu timpul petrecut pe pământ, o vede foarte lungă, un drum de mulţi ani. Si aici iarăşi cât chin! Să se gândească că într-o curgere de atâţia ani ar fi putut de mii de ori să se pocăiască şi într-o curgere de atâţia ani a vrut necontenit să fie osândit! Rana pe care o face această suliţă în memoria celui chinuit în iad este o căinţă amară şi nefolositoare. Numai atunci se pocăieşte de faptele ce a făcut, dar atunci nu mai este timp de iertare. Numai atunci îşi plânge faptele dar lacrimile lui nu-i spală păcatele, ci-şi aţâţă mai mult flăcările. „In iad, spune Grigore Teologul, nu este pocăinţă. Nu este pentru cei plecaţi în iad mărturisire şi îndreptare”. Aici în viaţa aceasta, păcătosul se pocăieşte şi se foloseşte; se mărturiseşte şi este iertat; plânge şi se curăţeşte. Asta pentru că viaţa de aici este timp bine primit (II Corinteni VI, 2), zice Apostolul, este timp de pocăinţă. In viaţa aceasta Dumnezeu a dat cheile în mâinile preoţilor Lui, care deschid când vor pentru cei ce se pocăiesc uşa împărăţiei cerurilor (Matei XVI, 19). Dincolo, însă în cealaltă viaţă, nu este aşa. Asta pentru motivul că acolo este timpul răsplătirii, în care, după judecata care a avut loc, fiecare a primit după faptele lui. Acolo, Dumnezeu a luat cheile; şi după ce a judecat pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi, a încuiat uşa aceea, care rămâne în veci închisă. Uşa a fost încuiată, înăuntru, în împărăţia cerurilor, drepţii sunt fericiţi în veci. în afară izgoniţi pe veci, păcătoşii. Uşa nu de deschide; nu sunt chei, nu este iertare, nu este pocăinţă. Dar pentru ce spun că nu este? Este pocăinţă, dar amară şi nefolositoare.

Odată Saul, împăratul lui Israil, urmăream luptă pe filisteni. A strigat la tot poporul să nu îndrăznească să mănânce ceva în toată ziua aceea până ce nu va birui complet pe duşman, jurându-se cu înfricoşător jurământ să omoare îndată pe cel ce ar călca porunca împărătească, chiar dacă ar fi propriul său fiu, Ionatan (I împăraţi XIV, 24). Si în adevăr s-a întâmplat că Ionatan, fiul său, a găsit un stup de albine acolo în câmpie; silit de foame a atins mierea numai cu vârful sceptrului său şi abia 1-a apropiat de buze (I împăraţi XIV, 27), că a şi fost îndată condamnat la moarte de împăratul şi tatăl său: „Cu moarte, cu moarte va muri astăzi!” (I împăraţi XIV, 43). Nu este îndurare, nu este milă.

Nenorocitul Ionatan este întrebat de tatăl său:

– „Spune-mi, ce ai făcut!” (I împăraţi XIV, 44).

– „Nimic altceva, răspunse el, decât că gustând, am gustat puţină miere; şi iată mor (I împăraţi XIV, 44). Puţină miere am pus în gura mea şi mi se întâmplă să mor. O atât de mică dulceaţă îmi este atât de amară; o desfătare atât de uşoară îmi pricinuieştep pedeapsă atât de grea. Blestemată miere! Miere prea amară! Dacă nu te-aş fi găsit deloc, dacă nu te-aş fi atins de buzele mele!”

– „Nenorocite Ionatan, spune-mi ce-ai făcut!”

– ‘.’Gustând am gustat puţină miere si iată mor! Vina mea este puţină miere şi pedeapsa mea este moartea. De asta îmi aduc aminte şi-miface moartea atât de amară!”

Prea înalte împărate al veacurilor, care, după cum spui, ţii cheile iadului (Apocalipsă I, 18), dă-mi-le în ceasul acesta să descui acea înfricoşată închisoare unde sunt hotărâţi la moarte veşnică călcătorii poruncilor Tale! N-am de gând să aduc balsam pentru rănile lor, sau apă pentru flăcările lor. Nu! Vreau numai să întreb pe unul din acele nefericite suflete şi să-i spun:

– Chinuite suflete, spune-mi ce-ai făcut? Ce-ai făcut ca să te chinuieşti atât de groaznic? Ce-ai făcut ca să fii muncit aşa pe veci? Cine te-a adus într-un întuneric atât de mare? Cine te-a aruncat într-un astfel de cuptor? Ce-ai făcut?

– Nimic altceva decât că gustând am gustat puţină miere. O gustare de un minut („O gustare de un minut”; în V este următoarea lectură: „O gustare de o zi, de un ceas, de un minut”) este toată greşeala mea, dar este şi toată pricina chinurilor mele. Ce-a fost acea desfătare a dragostei mele drăceşti, din pricina căreia am înşelat nevinovăţia curată a atâtor fecioare neprihănite? Puţină miere! („Puţină miere!”, adăugat după V). Am întinat casele atâtor femei cinstite, am dat avuţia, inima şi sufletul meu unei amante nepotolite! Ce au fost acestea? Puţină miere!’ Ce-a fost acea plăcere pe care am simţit-o la ameţeală, la beţie, la mese şi la dansuri, la banchete, la distracţii şi la teatru? Puţină miere! Ce-a fost bucuria ce-am avut-o când m-am răzbunat, cănd am văzut nefericirea aproapelui meu, când i-am defăimat cinstea ca să-mi satisfac patima şi invidia mea? Puţină miere! Ce-au fost oare acele câştiguri nedrepte pe care le-a săvârşit pofta mea iubitoare de arginţi prin care mi-am încărcat conştiinţa cu povara a nenumărate nedreptăţi şi fapte nelegiuite? Puţină miere! Ce-a fost slava aceea, cinstea şi tihna de care m-am bucurat în funcţiunile mele, în demnităţile mele, în bogăţiile mele cu atâta mândrie, cu atâta pierdere, cu atât de puţină frică de Dumnezeu? Puţină miere! Toate, toate sunt puţină miere şi aceea otrăvită de atâtea griji, de atâtea temeri, de atâtea oboseli, de atâtea boli! Dar chiar dacă tot cursul vieţii mele ar fi fost un şir neîntrerupt de zile fericite, dacă întreaga mea viaţă ar fi fost chiar cea mai lungă şi cea mai fericită, ce este ea în comparaţie cu această viaţă, care mă chinuie veşnic? Puţină miere! Nimica! „Ca ziua de ieri care a trecut” (Psalmi LXXXIX, 4). De asta îmi aduc aminte şi simt o flacără care-mi chinuie aducerea aminte, mai mare decât aceea care-mi arde trupul. Am făcut un păcat de o clipă şi mă chinui veşnic. Ah, blestemată miere a plăcerilor trecătoare, tu mi-eşti otrava chinurilor veşnice! Ah, viaţă trecută şi vremelnică, tu eşti pricina nesfârşitei mele munci! Ah, viaţă foarte scurtă! Dar de ce te numesc foarte scurtă? Ai fost pentru mine lungă, ba chiar foarte lungă pentru mântuirea mea! Am trăit atâţia ani pe pământ şi aveam în mâinile mele cheile raiului. Ştiam că este iad pentru un păcătos ca mine. Ştiam ce să fac ca sa scap de iad. Uşor puteam s-o fac, dar n-am făcut-o! Eram om, eram liber, eram raţional. Cine m-a orbit? Cine m-a înşelat? Ah, viaţa mea trecută fie că mă gândesc la scurtimea ta, fie că mă gândesc la lungimea ta, tot atât de amară îmi este amintirea ta. Ah, ani de aur, zile preţioase care aţi trecut, v-am pierdut şi am pierdut totul! Cine-mi dă mie acuma unul din acele ceasuri, care mi se păreau atât de lungi? Cine-mi dă mie puţin din acel timp, pe care 1-am cheltuit în păcate, sau 1-am lăsat să alerge în deşertăciuni? Cine-mi dă o singură clipă spre a mă pocăi? Dar nu mai este timp; timpul s-a dus! îl doresc zadarnic şi-1 voi dori veşnic. O, suliţă, care-mi răneşti memoria! Vina mea este puţină miere, iar pedeapsa mea chinul veşnic! O, memorie foarte amară! O, căinţă fără de folos!

Acestea sunt ascultători, cuvinte care sfâşie sufletul celui ce le aude! Cu cât mai mult oare sufletul celui ce le spune? Mai gândiţi-vă că va blestema pântecele care 1-a purtat, laptele pe care 1-a supt; va blestema pe părinţi, pe copii şi pe prietenii ce i-a cunoscut. Dar mai presus de toate va blestema acea puţină miere care a ajuns pentru el atât de amară. Gândiţi-vă că întocmai ca îndrăcitul de astăzi, va spumega de nebunie, va fierbe de mânie, se va înfuria contra lui însuşi ca o fiară turbată, dacă ar fi cu putinţă să-şi mănânce măruntaiele. El este vinovatul şi tot el este cel ce chinuie; este şi materie şi instrument al chinului lui.

Şi iarăşi, ce fel de durere simte când trece de la amintirea vieţii lui trecute la cunoaşterea stării lui prezente? Aceasta este a doua suliţă, care-i răneşte mintea. Duhule sfinte, dă-mi în acest ceas puterea ta cea dumnezeiască spre a face pe ascultătorii mei să înţeleagă ce chin pricinuieşte această suliţă! Starea păcătoşilor în iad este o viaţă veşnică de chin, după cum starea drepţilor în cer este o viaţă veşnică de fericire.

Dar în general ce înseamnă viaţă veşnică? Teologii ne dau despre ea un concept material şi o explică în chipul următor. O sferă mare de fier, aşezată pe un plan, nu atinge planul decât numai într-un singur punct potrivit caracterului corpurilor sferice. Cu toate acestea în acel punct este toată greutatea acelei sfere, în aşa fel încât pe cât este de grea sfera în întregimea ei pe atât este de grea în fiecare punct de contact. Tot astfel şi viaţa veşnică: cât este în întregimea ei, tot atâta este şi în fiecare clipă, pentru că este neîmpărţită. Pentru aceea viaţa fericită şi veşnică a drepţilor este numită de Apostol greutate de slavă nemuritoare (II Corinteni IV, 17). Teologii scolastici o definesc astfel: Desfătare toată la un loc şi desăvârşită de viaţă veşnică. Toată la un loc şi desăvârşită înseamnă că un drept are să se bucure în tot cursul prea fericit al vieţii veşnice atât cât se bucură cu totul împreună şi cu totul desăvârşit în fiecare clipă nedespărţită a acelei vieţi veşnice. Se bucură de toată slava în toată veşnicia şi de toată slava în fiecare clipă a veşniciei. Pentru aceea veşnicia este cu totul prezentă înaintea minţii fericite a drepţilor şi face, în fiecare clipă, nemărginită desfătarea drepţilor.

Ceea ce face milostivirea dumnezeiască cu cei drepţi în rai, aceea o face dreptatea dumnezeiască cu cei păcătoşi în iad. Sferă mare de fier, greutate de pedeapsă nemuritoare este iadul, toată împreună şi desăvârşită. Pe cât este de grea toată la un loc, pe atât este de grea în fiecare punct, Cu alte cuvinte, ceea ce are să pătimească un osândit în tot cursul cel foarte lung al vieţii nesfârşite de chin o suferă cu totul la un loc şi cu totul desăvârşit în fiecare clipă nedespărţită a acelei vieţi. Suferă tot chinul în toată veşnicia şi tot chinul în fiecare clipă a veşniciei. Aceasta, pe cât este de întinsă în lungimea petrecerii nemărginite, pe atât este de strânsă în fiecare clipă. Pe cât este în trecut şi în viitor pe atât este completă şi în prezent; de aceea face ca tot chipul să fie totdeauna prezent. Şi iarăşi pe cât de nesfârşit este chinul în toată lungimea veşniciei, pe atât de nemărginit este în fiece clipă. „Cine este înţeleptul care va înţelege acestea?” (Psalmi CVI, 43). Aceasta este veşnicia spre deosebire de vremelnicie, care se împarte în părţi, mai întâi şi mai pe urmă, care are început şi sfârşit. Cu aceasta înfricoşează Dumnezeu în Deuteronom, când zice: „Voi aduna peste ei rele si voi sfârşi în ei săgeţile Mele” (Deuteronom XXXII, 23). „Voi aduna rele”. Adunare, unirea tuturor relelor este starea celor osândiţi. Toate otrăvurile supărărilor, adunate într-un singur pahar, toate flăcările focului nestins, unite îhtr-o singură flacără, tot chinul iadului, tot prezent într-o singură clipă. „Si voi sfârşi săgeţile mele”. Ce săgeată, ce suliţă în mintea chinuită a celui din iad? în faţa ochilor lui chinul îi este complet, nu se micşorează cu nimic, pentru că este neîmpărţit, este pururea, nu se sfârşeşte niciodată, pentru că este veşnic. Cu alte cuvinte, este un chin nemărginit, dar şi fără de odihnă şi fără sfârşit. Dacă iadul ar fi fost numai fără de odihnă, dar să fi avut sfârşit, sau dacă iadul ar fi fost numai fără de sfârşit, dar să fi avut odihnă, totuşi şi aşa ar fi fost de nesuferit. Dar când este şi fără de odihnă şi fără de sfârşit? Fiind aşa, este şi de nesuferit şi de neînţeles. „Care este înţeleptul care va înţelege aceasta”? Cine va înţelege un rău atât de mare?

Fără odihnă? Da! în iad tristeţea este foarte adâncă şi nu este somn ca s-o odihnească. Rănile sunt de moarte, şi nu-i balsam să le tămăduiască. Durerea-i de nevindecat, şi nu-i milă s-o mângâie. Flacăra-i de nesuferit, şi nu-i o picătură de apă s-o răcorească.

Ascultaţi pe bogatul acela osândit în iad, despre care povesteşte Evanghelistul Luca (Luca XVI, 19-31). Ce cere? „Părinte Avraame, ai milă de mine si trimite pe Lazăr, să-şi ude vârful degetului lui în apă şi să răcorească limba mea, că rău mă chinui în văpaia aceasta! (Luca XVI,

24). Părinte Avraame, care eşti părintele milei, arată milă faţă de mine! Mă ard, sunt cuprins de flăcări, mă chinui într-un cuptor de foc nestins! Ah, trimite-1 pe acest fericit Lazăr să-şi ude numai vârful degetelor lui cu puţină apă şi să vină să-mi răcorească limba mea cea aprinsă”. Dar ce-i răspunde-Avraam? „Nu, nu, copilul meu! Te-ai bucurat din destul cu bunătăţile tale în viaţa cea trecută. Ai luat cele bune ale tale în viaţa ta (Luca XVI, 25). Nu nădăjdui nimic mai mult”. Ce nefericire! Cere atât de puţin şi nu găseşte nici atât de puţin? Aleargă la Avraam, părintele îndurărilor, oceanul milei, pentru o singură picătură de apă ca să-şi răcorească puţin flăcările lui şi n-o capătă? Nu este ascultat? Nu, spune Hrisostom; pentru un osândit în iad nu este apă nici în ocean, adică nu este milă la Dumnezeu. Pentru aceea, precum zic, focul iadului este numai foc, fără răcoreală; este numai muncă, fără odihnă. în viaţa aceasta pământească nu este vreun rău atât de mare, care, dacă n-are leac să-1 tămăduiască, să n-aibă sfârşit care să-i pună capăt. Mai cu seamă un rău cumplit ţine în general puţină vreme; dar răul care nu se sfârşeşte este cu adevărat rău. Oricât de nenorociţi am fi aici pe pământ, dacă nu se poate altfel, când murim, ne izbăvim de toate chinurile. Moartea, cel din urmă doctor, ne ridică odată cu’ viaţa şi durerile. Starea celor munciţi în iad nu-i aşa. Acolo munca e cumplită şi n-are odihnă. Partea cea mai rea e că-i veşnică, n-are sfârşit, nu se termină niciodată, niciodată. Deşi vor trece mii de mii de ani şi milioane de milioane de ani, totuşi chinul este tot atât de mare ca şi la început. Dacă un păcătos chinuit în iad ar vărsa câte o lacrimă în fiecare an, şi va vărsa atâtea lacrimi ca să se facă râuri de lacrimi, totuşi n-a trecut nici o palmă din veacul acela de chin! Nu-i oare acolo jos moarte ca să pună capăt chinului celor munciţi, ridicându-le viaţa? Nu! Acolo moartea e nemuritoare; acolo viaţa este o moarte veşnică; acolo cei munciţi îşi vor dori în fiecare ceas moartea, dar n-o vor găsi, după cum zice în Apocalipsă Duhul cel Sfânt. „Vor căuta moartea, dar n-o vor găsi” (Apocalipsă IX, 6). Dar cât va ţine munca? Totdeauna, totdeauna! Si nu se va sfârşi niciodată? Niciodată!

N-a fost alt împărat al Constantinopolului mai nevrednic şi mai ticălos decât Zinon. Din pricina vieţii desfrânate şi ticăloase pe care o ducea, 1-a urât poporul, demnitarii, oştirile şi mai cu seamă soţia lui Augusta Ariadna. Ascultaţi ce se povesteşte că i-ar fi făcut ea. într-o zi, printre multe altele, împăratul din pricina unei mari beţii a rămas ameţit ca şi mort. împărăteasa a poruncit de 1-a băgat într-o groapă foarte adâncă pe care a astupat-o; a poruncit apoi să nu îndrăznească să-1 scoată de acolo, ca să fie îngropat de viu împăratul care n-a fost vrednic nici de’împărăţie, nici de viaţă. Şi aşa s-a întâmplat. Negreşit că împăratul la urma urmelor s-a deşteptat din ameţeala lui şi înconjurat de atâta întuneric şi duhoare, este cuprins cu totul de groază. Strigă, loveşte, plânge, se mânie. Nu este însă nimeni care să-i audă strigătele lui, să se înduioşeze de plânsetul lui, să-i deschidă la loviturile lui, sau să se plece la mânia lui. Piatră grea îl acoperă; odată ce a fost îngropat o dată, a fost îngropat pentru totdeauna.

De la mormântul nenorocitului Zinon trec şi acum cu mintea la întunericul cel mai din afară al iadului. Acolo mi se pare că văd un nenorocit de păcătos, îngropat de dreptatea dumnezeiască. Evanghelia vorbeşte despre acel bogat chinuit în iad cu astfel de cuvinte: „A murit bogatul şi a fost îngropat” (Luca XVI, 22). Mi se pare că îl aud plângând şi strigând cu voce tânguitoare: „Părinte Avraame, ai milă de mine! Dar, vai de mine, nu este nimeni care să mă audă!” E drept, căci, după cum spune Vasile cel Mare, este prăpastie adâncă, întuneric de nepătruns. Cheile acelei închisori aşezată în cele mai dedesubt ale pământului le ţine Dumnezeu în mâinile Lui (Apocalipsă I, 18), ca să nu poată deschide nimeni închisoarea. Piatră cu totul grea a veacurilor îl acoperă pe nenorocit, iar de,asupra pietrei sunt scrise cuv

Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian