Duminică înainte de Naşterea lui Hristos
Cartea Naşterii lui Iisus Hristos
„Cartea naşterii lui lisus Hristos Matei 1,1.
loan Teologul a văzut în dumnezeiasca lui descoperire pe marele Dumnezeu şezând pe
tron înalt şi înălţat. Dumnezeu ţinea în mâna dreaptă o carte cu adevărat minunată pentru că era
scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară şi era
pecetluită cu şapte peceţi. „Şi am văzut în dreapta celui care şedea pe tron o carte scrisă pe dinăuntru şi
pe dinafară, pecetluită cu şapte
peceţi” (Apocalipsă V,l).
Potrivit sensului mistic al duhului „carte în mâna dreaptă a lui Dumnezeu” înseamnă cartea tainicei şi veşnicei înţelepciuni scrisă de Dumnezeu din veci; „scrisă
pe dinăuntru”, adică cuprinde
tainele substanţiale, care aparţin pe dinăuntru lui Dumnezeu; „scrisă pe dinafară”, adică poartă toate tainele întrupării care aparţin
pe dinafară creaţiei. Este „pecetluită cu şapte peceţi”, adică
este cu totul cu neputinţă de văzut
şi de înţeles.
Prima pecete,
pecetluieşte
şi ascunde fiinţa nezidită şi firea fără de început a lui Dumnezeu, existenţa
desăvârşită, existenţa în sine şi izvorul existenţelor. A doua pecete pecetluieşte şi
ascunde pe cele trei ipostase ale acestei singure fiinţe şi firi unimea
treimii, pe Tatăl, Fiul şi pe Duhul Sfânt, un singur Dumnezeu. A treia pecete
pecetluieşte şi ascunde veşnica purcedere a acestor persoane dumnezeieşti, adică naşterea Fiului
şi purcederea Sfântului Duh. A patra pecete
pecetluieşte şi ascunde scoaterea din
nimic la existenţă a tuturor făpturilor materiale şi imateriale. A cincea pecete pecetluieşte şi ascunde întruparea în timp
a Cuvântului dumnezeiesc. A şasea
pecetluieşte şi ascunde patima, moartea şi învierea acestui cuvânt al Dumnezeu-Omului. A şaptea pecetluieşte şi
ascunde viaţa viitoare, fericirea
raiului, plata faptelor bune, şi munca iadului, răsplata faptelor rele.
Toate acestea e?ku taine, pecetluite înainte de iconomia întrupării, toate ascunse în
întunericul tăcerii dumnezeieşti şi pentru aceasta străine şi nevăzute nu numai de oameni, dintre care o
parte erau întunecaţi în rătăcirea idolatriei, ca păgânii, altă parte cufundaţi
în umbra legii ca
de duhurile imateriale. Pentru aceea loan spune că „nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea, nici
să se uite în ea” (Apocalipsă V,3). Numai
Leul cel din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David adică
Unul-Născut Fiul şi Cuvântul a putut s-o deschidă şi să-i rupă peceţile, atunci când s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între
noi.. Atunci a descoperit cele ascunse, a tălmăcit cele
tainice. A rupt cea dintâi pecete, şi oamenii, îndată au cunoscut pe un singur
Dumnezeu; a rupt pe a doua şi au cunoscut pe un Dumnezeu
în trei ipostase; a rupt pe a treia şi au cunoscut pe Dumnezeu, Tatăl Fiului şi Purcedătorul Sfântului Duh; a rupt pe a patra şi au cunoscut pe Dumnezeu făcător al universului; a rupt pe a cincea şi au cunoscut pe Dumnezeu făcut Om; a rupt pe a şasea şi au cunoscut pe Dumnezeu patimitor, mort şi înviat; a rupt pe a şaptea şi au cunoscut pe Dumnezeu judecător, fericind pe drepţi şi osândind pe păcătoşi.
Astfel cartea aceea pecetluită a celui ce sade pe tron a
ajuns cartea naşterii lui lisus Hristos, carte,
descoperirea tainelor, împlinirea făgăduinţelor, învăţătura duhului Sfânt, conducere către cunoştinţa de Dumnezeu, filozofia
credinţei, ştiinţa vieţii fericite şi veşnice. „Cartea
naşterii lui lisus Hristos”. Astăzi, bine-credincioşi ascultători,
vreau să citim şi să tâlcuim această carte care cuprinde numai un singur
subiect, adică naşterea lui lisus Hristos ca
să înţelegem atât cât putem, două lucruri: primul: cum s-a făcut această naştere şi al doilea, pentru ce s-a
făcut; cu alte cuvinte modul în care
Dumnezeu s-a făcut om si scopul pentru care s-a făcut om; ca să cunoaştem în unul nemărginita înţelepciune şi
putere a lui Dumnezeu, iar în altul nemărginita bunătate şi dragoste a lui
Dumnezeu.
Partea I
Marea taină a iconomiei întrupării, după cum este cea mai înaltă, cea mai nobilă, cea mai desăvârşită operă a înţelepciunii şi puterii creatoare dumnezeieşti, tot aşa mai înainte decât orice altă taină a fost gândită şi
a fost cunoscută mai dinainte de mintea atotvăzătoare a lui
Dumnezeu. Mai
înainte
de a hotărî Dumnezeu crearea îngerilor sau a oamenilor sau a oricărei alte zidiri,
a hotărât mai dinainte în sfatul lui veşnic întruparea Cuvântului
dumnezeiesc. Pentru aceea întruparea Cuvântului dumnezeiesc se numeşte în
dumnezeiestile Scripturi „început căilor Domnului” (Proverbe VIII,22), iar însuşi
Cuvântul dumnezeiesc întrupat se numeşte „primul născut al întregii
zidiri” (Romani XI,33). Această înţelepciune enipostatică
vorbeşte
despre ea în capitolul opt al proverbelor: „Domnul m-a zidit început
căilor Lui; mai înainte de veci m-a întemeiat pe mine” (Proverbe
VIII,22-23). Iar fericitul Pavel în primul capitol din Epistola către coloseni,
vorbind despre lisus Hristos spune: „Care este chipul lui Dumnezeu celui
nevăzut, întâiul născut al întregii zidiri” (Coloseni 1,15). Aceste cuvinte le
tâlcuiesc Sfinţii Părinţi, în sensul că sunt spuse pentru lisus Hristos nu
după Dumnezeirea sa, deoarece, ca Dumnezeu, fiind de o fiinţă şi de o
veşnicie cu Tatăl, n-a fost zidit de Dumnezeu, nici nu este prima dintre
făpturi, după cum hulea Arie, ci după omenire, pe care, mai înainte de orice
lucru, a văzut-o mai dinainte început al dumnezeieştilor şi veşnicilor lui
hotărâri, prima din toate făpturile. Aşa explică marele Atanasie în cuvântul II şi
IV contra arienilor, Chirii al Alexandriei în cartea a IV a Comorilor, cap. IV, VI, şi
VIII, fericitul Augustin în cartea I despre Sf. Treime, cap. 12. Şi pe bună dreptate
a fost mai dinainte hotărâtă iconomia întrupării, înainte de toate lucrurile,
pentru următorul motiv. Sfinţii teologi spun că iconomia întrupării dă lui Dumnezeu
mai mare slavă decât toate celelalte opere ale lui Dumnezeu. Toţi oamenii la un loc,
toţi îngerii la un loc nu ajung să dea atâta slavă lui Dumnezeu cât îi dă singur Cuvântul Dumnezeu-Omul. Din
această pricină, vorbind către părintele său cel fără de început spune: „Eu
te-am slăvit pe pământ” (loan XVII,4).
Părerea
unor sfinţi părinţi este că această taină, care se păstra ca cel mai de preţ
mărgăritar în comorile sfatului dumnezeiesc, s-a făcut cunoscut la începutul
veacurilor prin descoperire în cer, ca să vadă şi să admire îngerii cea mai
minunată operă a înţelepciunii dumnezeieşti. De aici a luat prilej Lucifer să
invidieze unirea ipostatică a lui Dumnezeu cu omul; mândru de propria lui
frumuseţe ar fi zis aşa în inima lui: „Eu mai cu seamă, verhovnicul
Serafimilor, cel ceresc şi imaterial, nu omul cel material şi pământesc,
sunt vrednic de o astfel de cinste, eu voi fi asemenea celui prea
înalt”. Şi astfel ar fi căzut ca un fulger din cer (Luca X,18). Maxim Mărturisitorul
o mărturiseşte ritos în a XLII întrebare-răspuns şi are ca împreună
martor pe Grigore din Nazianz, care spune: „Invidia a întunecat pe Lucifer,
care a căzut prin mândrie; căci n-a suferit, fiind dumnezeiesc, să nu
fie socotit ca Dumnezeu”.
Dar la urma urmelor, „când a venit plinirea vremii, spune Pavel, Dumnezeu a trimis pe
Fiul Lui” (Galateni IV,4). Şi care este oare
timpul acela
în care în a cărei plinire a rânduit Dumnezeu din veci să se facă această iconomie a
întrupării?
Dumnezeu a făcut lumea în şase
zile. în prima zi a creat lumina în a doua tăria cerului; în a treia pământul; în
a patra, soarele, luna, stelele; în a cincea pe toate celelalte vieţuitoare; în
a şasea pe om şi după cum lumea a fost creată în şase zile, a trăit de asemeni
şase vârste sub legea naturală şi –scrisă. Şi la fel după cum în fiecare din
cele şase zile a fost creată o nouă . făptură, tot aşa în fiecare din cele şase vârste s-a întâmplat un
lucru deosebit. Prima vârstă a fost a lui
Adam şi s-a făcut crearea lumii; a doua a lui Noe şi s-a întâmplat potopul; a treia a lui Avraam şi a început
tăierea împrejur; a patra a lui
Moisi şi a fost dată Legea; a cincea a lui Solomon şi a fost zidit templul; a şasea a lui Irod şi a
încetat împărăţia iudaică, în a cărui
timp s-a născut Hristos, ca să se plinească profeţia lui lacov: „Nu va lipsi domn din Iuda şi conducător din coapsele
lui până vor veni cele gătite lui;
el este aşteptarea neamurilor” (Facere XLIX,10). Şi pe bună dreptate pentru că, după cum în a şasea zi
a fost creat omul, tot aşa în a şasea
vârstă trebuia să fie creat din nou acelaşi om. în ziua a şasea omul cel vechi, iar în vârsta a şasea omul cel nou. Cel
vechi, care a dat moartea în toţi
cei vii; cel nou care vine să dea viaţă la toţi cei morţi. Acela tată al naşterii naturale; acesta Tată al renaşterii
duhovniceşti. Atunci a fost creat omul
şi a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; acum se întrupează Dumnezeu şi se face după chipul şi
asemănarea omului. Atunci omul a luat
chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, numai prin participare şi prin har; acum Dumnezeu ia chipul şi asemănarea
omului substanţial şi ipostatic.
naşterea vechiului şi noului Adam, a omului şi a lui Dumnezeu este un lucru vrednic
de cugetare. Când a fost creat Adam, Dumnezeu a împodobit mai întâi cerul cu toată
lumina stelelor; pământul cu toată frumuseţea florilor şi a plantelor; pe lângă aceasta a creat un
rai al desfătării şi a proclamat pe om împărat al creaţiei. Când s-a născut Hristos, Unul-Născut, Fiul şi Cuvântul lui
Dumnezeu, Dumnezeu a rânduit mai întâi o noapte, o peşteră şi o iesle;
apoi Acel care s-a născut era moştenitorul
împărăţiei lui David, răscumpărătorul lumii, Mesia cel prezis de profeţi, cel dorit de atâtea veacuri de poporul
lui Israil. Deci în loc să propovăduiască
îndată naşterea lui la tot poporul lui Israil, s-au cel puţin întregului
Ierusalim, arhiereilor, preoţilor, conducătorilor oraşului, a scos acei puţini
păstori, si lor un înger le-a făcut cunoscută naşterea. Un lucru aşa de mare
rămâne ascuns şi aproape nu-1 ştie nimeni. Atât de slăvită şi de măreaţă crearea omului, pe care o vede cerul
şi pământul şi atât de
lui Hristos, care se întâmplă noaptea şi într-o peşteră? Naşterea lui Dumnezeu care
a venit să mântuie pe acest om? Da! Pentru aceasta mai cu seamă să fie naşterea lui
Hristos cât mai întunecată cu putinţă, să fie aproape necunoscută în lume, să arate că acesta care se naşte
nu este împăratul ceresc al slavei, ci este cel mai sărac om de pe pământ, ca
să fie înşelat cu atât mai mult diavolul. Să-1 numească acum simplu om. Să-1
socotească acum simplu om, ca să-1 cunoască, mai târziu, Dumnezeu prea înalt, când va pătimi, „când,
după cum zice dumnezeiescul Hrisostom, a
luat trup, dar a dat peste Dumnezeu când a văzut ceea ce vedea şi a căzut unde nu vedea? Cât este de adâncă bogăţia
si înţelepciunea şi cunoştinţa lui Dumnezeu?! (Sf. loan Hrisostom, cuvânt la
Duminica învierii).
Dar cum să se facă Dumnezeu om, Cuvântul trup, cel fără de început cu început? Deşi
aceasta este „pentru iudei sminteală, iar pentru elini nebunie” (I Corinteni 1,23)
totuşi, aceasta este dogma ortodoxiei noastre, a credinţei noastre mai cu seamă toată
temelia credinţei, care ne învaţă că într-adevăr, „Cuvântul trup s-a
făcut, şi s-a sălăşluit între noi” (loan 1,14). Ne învaţă că s-a
făcut trup Cuvântul a doua persoană a Sfintei Treimi, nu prima, Tatăl, sau a
treia, Sfântul Duh. în primul loc, pentru că păcatul a şters în om chipul
lui Dumnezeu, trebuia să se unească cu omul Cuvântul, care este chipul Dumnezeului
celui rîevăzut, după cum spune marele Atanasie, în cuvântul despre întrupare şi
Pavel (Coloseni 1,15; II Corinteni IV,4) ca sa întipărească din nou frumuseţea icoanei lui Dumnezeu, în al doilea loc, pentru că după cuni zice
marele Vasile în comentariul la începutul Evangheliei după loan, trebuia Fiul
care este Cuvânt să se unească cu omul, ca
să dezlege lipsa de raţiune în care a căzut omul, când prin păcat „s-a alăturat dobitoacelor
celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalmi
XLVIII, 12). Si în al treilea loc pentru că după cum spun scolasticii naşterea este însuşirea Fiului, nu a
Tatălui care este nenăscut, nici a
Sfântului Duh care este purces; pentru aceasta se numeşte Fiu pentru că se naşte; trebuia deci ca Fiul să se nască ca
să fie acelaşi care acum, odată se
naşte în timp (în timp lipsă în M, adăugat după V) şi de-a pururea se naşte în
afară de timp, în felul că nici Dumnezeu nu s-a schimbat în om, nici omul în Dumnezeu, ci Dumnezeu s-a întrupat
rămânând Dumnezeu, omul s-a îndumnezeit
rămânând om; iar cel care era Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit a fost unul singur lisus Hristos.
Ne învaţă că într-o singură ipostasă a
Cuvântului dumnezeiesc au fost unite două firi, fiecare cu propriile ei însuşiri. Un ipostas care însă n-a amestecat cele două
firi dumnezeiască şi omenească; două firi, care însă n-au împărţit singure
ipostasa. Şi dacă în misterul Sfintei Treimi credem în unitatea firii şi
în treimea persoanelor, aici în taina iconomiei întrupării . credem cu totul
deosebit în unitatea persoanei şi în.doimea firilor. Ne învaţă că unirea
aceea a firilor a fost ipostatică, adică acelaşi Dumnezeu-Om, pentru amândouă
firile şi acelaş cuvânt dumnezeiesc pentru singura ipostasa, definit dogmatic din
două şi în două firi, după cum grăieşte în termeni teologici marele
Atanasie, neamestecat, neprefăcut, nedespărţit, nu om purtător de
Dumnezeu, ci Dumnezeu purtător de trup. Ne învaţă că acest cuvânt dumnezeiesc a
luat din însăşi Fecioara trup adevărat, dar trup îndată desăvârşit. „Nu s-a alcătuit
printr-o formare treptată, spune marele Vasile, căci alcătuirea trupului Domnului nu
s-a făcut în chip natural” (Sf. Vasile cel mare, cuvânt la naşterea lui
Hristos). A luat suflet, dar şi pe acesta desăvârşit, adică cu minte şi cu
voinţă: „în acelas timp trup, dar şi trup al Cuvântului lui Dumnezeu”,
defineşte dogmatic al Vl-lea sf. sinod ecumenic împreună cu scrisoarea lui
Sofronie; în acelaşi timp trup însufleţit, raţional dar în acelas timp şi trup
însufleţit şi raţional al Cuvântului lui Dumnezeu”. Ne învaţă că pentru
aceasta mai cu seamă se naşte dintr-o Fecioară şi aceasta neispitită de bărbat
pentru că trebuia ca Unul-Născut Fiul, care se naşte în afară de timp numai
din Tată în cer, să se nască numai din mamă în timp pe pământ şi este numai un Tată,
după cum este numai o Mamă a unicului Fiu. O spun din nou: „Cât este de
mare adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu”!
Acesta este primul capitol al subiectului ce-1 cuprinde cartea naşterii lui lisus Hristos, adică chipul prin care
Dumnezeu s-a făcut om. Alt capitol, pentru
ce s-a făcut om. Aici iarăşi se deschide adânc de minuni neobişnuite, „că Hristos lisus, spune
Pavel, a venit în lume să mântuiască pe păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1,15). Mare minune, creştinii
mei, să se facă Dumnezeu om! Aici se arată nemărginita înţelepciune şi putere a lui Dumnezeu. Mai mare minune ca să se facă Dumnezeu om cu scopul de a mântui pe om. Aici se
arată nemărginita bunătate şi
dragoste a lui Dumnezeu. Din pricina neascultării lui Adam, omul era apostat al lui Dumnezeu, fiu al mâniei
dumnezeieşti, slugă a păcatului, rob al diavolului, moştenitor al muncii
veşnice. Nu există mijlocuitor pentru om ca
să-1 împace cu Dumnezeu; era închisă pentru om
şi pierdută nădejdea mântuirii. Lui Dumnezeu i-a fost milă de plăsmuirea mâinilor lui,
s-a coborât în persoană pe pământ,
s-a întrupat ca să mântuie pe acest om,
adică ca să-i arate calea mântuirii, ca să-i deschidă uşa împărăţiei cerurilor,
ca să-1 împace cu Dumnezeu şi Tatăl, ca să-1 răscumpere din robia păcatului, din robia
diavolului, din munca veşnică. „A venit Fiul omului ca să caute si să mântuie
pe cel pierdut” (Luca XIX, 10). Acesta este scopul iconomiei întrupării.
Aici se minunează sfinţii teologi. Nu putea oare Dumnezeu, spun ei, pentru ca să mântuie
pe om, să trimită alt om în duh şi în putere, după cum a trimis pe Moisi ca să elibereze pe
evrei? Nu, spune marele Vasile, interpretând
psalmul 48. „Dacă nu mântuie frate, va mântui om? Nu va da lui Dumnezeu jertfă de răscumpărare pentru el
însuşi şi preţul mântuirii sufletului
său?” Adică un om oricât har şi virtute ar avea, nu poate să plătească preţul ca să răscumpere chiar numai
sufletul lui; Cu atât mi puţin sufletele
tuturor oamenilor. Dar nu putea să trimită un înger? Nici asta, pentru
că nici om, nici înger, care sunt firi create prin urmare puteri mărginite, n-ar fi putut să ridice greutatea, să
plătească după vrednicie datoria
păcatului, care era nemărginit; aici era nevoie sa vină Dumnezeu a cărui putere este .nemărginită. Bine, să vină
Dumnezeu şi de vrea să se unească cu
o fire creată, dar să fi ales mai bine firea îngerească ca una ce este mai nobilă, decât firea omenească. Nu, spune
Pavel, „n-a luat firea îngerilor,
ci firea seminţei lui Avraam” (Evrei
11,16).
plătească. Trebuia încă şi pentru a fi făcut de ruşine mai mult diavolul, să fie
biruit de firea pe care a biruit-o. Si cel care altă dată a înşelat pe om, vrând
să-1 facă Dumnezeu, să fie înşelat el însuşi văzând pe Dumnezeu făcut om.
Dar un Dumnezeu atotputernic, după cum ne-a făcut printr-un cuvânt, nu putea şi printr-un cuvânt să ne
mântuie, şi fără să se întrupeze, să dezlege
datoria noastră, să ierte păcatul nostru? Putea, răspunde marele Atanasie în al
treilea cuvânt, contra arienilor şi Augustin în a 13-a carte despre Sfânta Treime. Putea negreşit, „căci
cine poate să se împotrivească voinţei
lui?” (Romani IX,19), spune apostolul Pavel. Dar în chipul acesta noi am fi cunoscut
covârşitoarea atotputernicie a lui Dumnezeu şi n-am fi cunoscut
covârşitoarea bunătate a lui Dumnezeu. Prin urmare numai pentru aceasta s-a făcut
Dumnezeu om, mărturiseşte Apostolul, „pentru multa dragoste cu care ne-a
iubit” (Efeseni 11,4). Iar prin -asta cât s-a coborât Dumnezeu şi cât s-a
înălţat omul!
Când
s-a îmbolnăvit împăratul Ezechia şi a ajuns aproape de moarte, profetul Isaia, care
i-a prezis sănătate din partea lui Dumnezeu, 1-a făcut să vadă spre
încredinţare acest semn minunat: la ceasul de umbră al lui Ahaz,
acolo de unde era coborâtă s-a urcat cu zece grade şi alte zece s-a întors
soarele. Aceasta era o închipuire a tainei minunate a iconomiei întrupării Fiului lui
Dumnezeu. Soarele cel neapus al dreptăţii a înclinat cerurile şi s-a pogorât şi
ca de la cele 9 grade, cele 9 cete ale îngerilor, a venit în al zecelea grad al firii
omeneşti. „Pe pământ s-a arătat si cu oamenii a petrecut” (Varuh 111,38). Iar
când s-a întrupat Dumnezeu, umbra, firea cea smerită şi de nimic a oamenilor,
de acolo de unde era atât de căzută din pricina vechiului blestem, a urcat cele nouă
grade
s-au urcat peste cele nouă cete ale îngerilor a ajuns în cel de al zecelea grad al firii
Dumnezeieşti cu care a fost unită ipostatic şi a fost îndumnezeit omul.
„Cât este de adâncă bogăţia, înţelepciunea şi cunoştinţa lui Dumnezeu”!
Dumnezeule atotputernice, Dumnezeule atotînţelepte, Dumnezeule preabune, puterea ta
putea să facă altă lume decât această lume, incomparabil mai mare;
înţelepciunea ta ştia să facă o altă lume, incomparabil mai frumoasă decât
această lume (mare; înţelepciunea ta ştia să facă o altă lume incomparabil
mai frumoasă decât această lume lipsă în M, adăugat după V); dar
dragostea ta nici nu putea, nici nu ştia să facă o operă şi mai mare şi mai frumoasă
decât opera iconomiei întrupării tale! „Mai sus, spune Augustin nu
putea să se urce”. Pentru asta, când te vedem prunc tânăr într-o peşteră,
în braţele Fecioarei şi credem că eşti acelaşi care împărăteşti întru
strălucirile sfinţilor, nedespărţit de fericitele şanuri ale lui Dumnezeu şi
Tatălui ne minunăm cu păstorii, ne închinăm cu magii, cântăm slavoslovii
cu îngerii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între
oameni bunăvoire” (Luca 11,14).
Partea a Il-a
Nici faptul că Domnul nostru lisus Hristos se naşte în Betleemul Iudeii, potrivit
profeţiei lui Miheia: „Iar tu Betleeme casa lui Efrata, nu eşti mai mic între
miile Iudei” (Miheia V,2; Matei 11,6. Citatul este tradus după V), nu este
fără taină. ludeia se traduce mărturisire, iar Betleemul casa pâinii. Aceste
cuvinte tălmăcite în chip simbolic înseamnă că cel care vrea în aceste sfinte
zile să găsească pe Hristos, să meargă în ludeia, adică la sfânta
mărturisire, să meargă în Betleem, adică să se apropie de altar unde este casa
pâinii vieţii. Vreau să spun: cel care vrea să prăznuiască după vrednicie naşterea lui Hristos, să se
mărturisească şi să se împărtăşească.
Acesta-i scopul sfintei noastre Biserici, care a rânduit post
mărturisire şi împărtăşire.
Si prin urmare
creştini
pentru ca să ajungem în acest Duhovnicesc Betleem al Iudeii şi să găsim pe împăratul
cerului şi al pământului să urmăm pe acei trei evlavie şi magi. Ei călătoreau
conduşi fiind de o stea, care
s-a arătat atunci pe cer şi le arăta calea şi locul unde s-a născut Hristos. „Şi iată steaua pe care au
văzut-o în răsărit, mergea înaintea lor, până când au ajuns si s-au oprit acolo
unde era pruncul” (Matei 11,9). Şi noi avem stea cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Evanghelie, Legea harului despre care spunea profetul: „Făclia
picioarelor mele este legea ta si lumină cărărilor mele” (Psalmi CXVIII,105). Făclie pentru picioarele noastre ca să vedem cât de bine mergem; lumină în
căile noastre, ca să nu ne pierdem
în rătăcirea acestei vieţi deşarte. Magii, cum au ajuns şi au văzut acel dumnezeiesc prunc cu Măria Mama lui,
au căzut cu multă evlavie si I s-au
închinat; au deschis comorile lor şi i-au dat daruri: aur, tămâie şi smirnă. Cu smirnă era obiceiul să se
îngroape morţii. Ei au fost mişcaţi
de un semn dumnezeiesc ca prin aur să-1 cunoască ca împărat, prin tămâie ca Dumnezeu, iar prin smirnă ca om
muritor. Şi noi, ducându-ne la mărturisire
şi împărtăşire, ca să găsim pe Hristos trebuie să-i aducem trei daruri, în primul loc aur: inima noastră curată
ca aurul, curăţită de orice poftă
rea de orice gând ruşinos; în al doilea loc un duh, ca tămâie aprinsă în
dragostea de Dumnezeu şi de aproapele şi ca tămâia să trimită cu evlavie miros de bună mireasmă duhovnicească, în
al treilea loc, smirnă: omorârea
patimilor trupului prin zdrobire de inimă şi umilinţă. Sau şi alt fel, să-i aducem trei daruri: aur, adică
milostenie; tămâie, adică rugăciune, şi
smirnă adică lacrimi amare de pocăinţă. Acestea sunt pregătirile adevăratei mărturisiri şi a unei vrednice împărtăşiri.
Magii după ce s-au închinat lui Hristos nu s-au întors pe drumul pe care au venit, ci au
luat altul şi s-au întors la locul lor: „Si s-au dus pe altă cale în ţara
far” (Matei 11,12). Acesta-i lucrul cel mai de trebuinţă pe care trebuie să-1 facem şi
noi. Când ne mărturisim şi ne împărtăşim în aceste sfinte zile nu
trebuie să ne întoarcem pe aceeaşi cale pe care am venit. Nu, ci „pe altă
cale”! Să luăm alt drum, să ne schimbăm moravurile, să ne schimbăm viaţa. „Pe
altă cale”. Să nu ne întoarcem la patimile de mai înainte, la păcatele
de mai înainte, la pierzania de mai înainte. „Pe altă cale”. Să apucăm pe alt
drum al virtuţii creştineşti.-în puţine cuvinte, să lăsăm acea cale a vechii noastre
obişnuinţe care ne ducea în iad; să mergem
pe cealaltă, a unei întreptări desăvârşite, care ne duce la viaţa veşnică, amin.( Traducere a prof. pr. Dumitru
Fecioru+ predici Ilie Miniat)
Postat in Evanghelii de Parintele Zisu Iulian