DUMINICA A DOUA A POSTULUI DESPRE INVIDIE
Să avem răbdare!
„Si erau acolo unii dintre cărturari sezând şi cugetând în inimile
lor: Pentru ce rosteşte Acesta
asemenea hule?” (Marcu II, 6-7).
Noi, oamenii
pacatosi, sa avem rabdare, de
vreme ce este defaimat si însuşi
Fiul lui Dumnezeu cel fără de păcat! lisus Hristos, dumnezeiescul Doctor al sufletelor
şi al trupurilor, a venit iarăşi în Capemaum din părţile Galileiii Aici, în
aceeaşi zi, spune Evanghelia de azi, a făcut trei mari faceri de bine.
Prima, a dat acelor locuitori ai oraşului o învăţătură, în care ,le-a tălmăcit
învăţătura Lui cerească, cu atâta dulceaţă şi cu atâta putere, încât a atras la
El aproape întreg oraşul în aşa fel că gemea de lume şi pe dinafară şi pe
dinăuntru casa în care învăţa El. „S-a dus vestea că este într-o casă şi îndată
s-au adunat mulţi facăt nu mai încăpeau nici la uşă; şi El le grăia lor
cuvântul lui Dumnezeu” (Marcu II, 1-2). A doua, a tămăduit, cu un singur cuvânt
atotputernic, pe un nenorocit de paralitic, purtat de patru oameni. „Scoală-te,
ia-ţi patul tău şi umblat” (Marcu II, 9). A treia, i-a dat Qdată cu sănătatea trupului şi sănătatea sufletului, dăruindu-i, prin
puterea Sa dumnezeiască, iertarea păcatelor lut. „Fiule, iartă-ţi-se ţie’
păcatele tale!” (Marcu II, 5). Dar ce mulţumire îi aduc locuitorii
Capemaumului pentru aceste faceri de bine? întreg poporul se minunează de El, îl
laudă şi slăveşte pe Dumnezeu, „încât toţi se minunau si slăveau pe
Dumnezeu, zicânţl: Niciodată n-am văzut asemenea lucruri!” (Marcu II, 12). Iar cărturarii aceia care ţin legea, ceata sfinţită a sinagogii, îl osândesc ca pe un
hulitor al lui Dumnezeu. „Erau acolo unii dintre cărturari, sezând si
cugetând în inima lor: Pentru ce rosteşte Acesta asemenea hule?”
(Marcu
II, 6-7). Voi huliţi, cărturari făţarnici şi clevetitori! Acest Hristos, pe
care voi îl defăimaţi, are putere, ca Dumnezeu, să ierte păcatele
paraliticului, pentru că are, ca Dumnezeu, puterea să vindece boala paraliticului.
Huleşte oare Hristos pe Dumnezeu, pentru că învaţă? Huleşte, pentru că iartă
şi vindecă? Asta vă sminteşte? Asta vă otrăveşte inima? Asta vă ascute limba
spre hulă? Vă rog, creştinilor, judecaţi „voi înşivă, care este pricina
ce-i îndeamnă pe cărturari să vorbească cu atâta patimă împotriva Stăpânului făcător
de minuni? Hristos învaţă, Hristos face minuni; cărttlrarii văd că mulţime
nenumărată de oameni aleargă să asculte învăţătura Lui. Cărturarii văd că
întreg poporul se minunează; văd că o parte din popor îl cred drept un mare fffofet, iar altă parte
drept Dumnezeu ^devărat. Pentru asta se
scandalizează, îl defăima şi spune în faţa
tuturor că Hrjstos huleşte pe Dumnezeu. Ce este acefasta? Invidie! Invidie care poartă război cu toate faptele bune.
Invidie care defăima ca pe nişte hule
cuvintele şi minunile singurului Dumnezeu întrupat! Pentru aceasta şi eu iau astăzi
prilej, să yăNfac să fugiţi, cât veţi putea, de o astfel de
patimă, urătoare şi de oameni şi de Dumnezeu. Vreau să vă dovedesc astăzi mai
întâi ce este invidia şi apoi urmările invidiei.
PARTEk ÎNTÂIA
Invidia este sămânţa începătoare a oricărei răutăţi, vlăstarul prim născut al păcatului,
prima-duhoare otrăvitoare, care a. pângărit cerul şi pământul, prima
flacără distrugătoare, cWe a aprins focul muncii veşnice. Primul care a
păcătuit în cer, prin trufie, 4 fost Lucifer (Isaia XIV) 12). Primul care a
păcătuit în rai, prin călcarea poruncii, a fost Adam (Facere III, 6). P/imu!
care a păcătuit, după alungarea din rai, prin invidie, a fost Cain (Facere IV, 7). Invidia a fost pricina tuturor*acestor prime şrmari păcate: tPlui
Lucifer, a lui Adam şi a lui Cain. Acel mare conducător al Arhanghelilor,
corifeul Serafimilor, prea frumosule luceafăr, care răsare dimineaţa (Isaia XIV,
12), a fost întunecat mai întâi
din pricina invidiei. A văzut mai întâi frumuseţea aceea nespusă a Dumnezeirii celei
în trei străluciri şi s-a mâhnit invidiind-o. Apoi inima lui s-a înălţat spre
slavă deşartă (lezechiel XXVIII, 17) şi s-a gândit să ajungă Dumnezeu. „Tu
ai spus în inima ta: Mă. voi sui, în cer si voi fî asemenea Celui
pr’eaînalt!” (Isaia XtV, 13-14). „Invidia, spune prigore Teologul, a
întunecat pe Lucifer si din pricina mândriei a căzui: nu s-a mulţumit că era
dumnezeiesc, voia să fie Dumnezeu” (Sf. Grigore de Nazianz, Cuvântul
XXVII). Lucifer, cu toate că a voit să se urce în locul cel mai înalt al
cerului, a căzut totuşi în adâncul cel mai de jos al abisului.
Marele înger al luminii a
ajuns înfricoşat demon al întunericului; a schimbat cinstea cea preaînaltă cu munca veşnică.
Lipsindu-se de haina cea strălucitoare,
ţesută de Dumnezeu, a harurilor dumnezeieşti, cu care-1 împodobise Dumnezeu,, a rămas gol,’ numai cu
însuşirile propriei lui firi. Firea
lui însă, după cum1 spun teologii, este,fixă, stabilă şi neschimbată
în rău. Din această pricină,
aprinzându-şi mai mult ura şi lupta împotriva lui, Dumnezeu, nu încetează niciodată apostatul duşman
.§1 lui Dumnezeu de a se lupta cu El.” Dar când a cunoscut că nu poate să
facă nimic împotriva lui Dumnezeu,
îşi întoarce armele şi luptă împotriva omului. Leopardul, fiara cea mai sălbatică, urăşte atât de mult pe
om,*încât dacă nu poate să-1 vatăme,
de s£ va întâmpla să vadă icoană de om, într-acolo aleargă spre jâ-şi sătura toată mânia lui. Tot aşa este şi
diavolul cel urător de bine; pentru
că n-a.f>utut să vatăme pe Dumnezeu, cum a văzut icoana însufleţită a iui Dumnezeu, pe om, s-a pornit spre el, sub
chip şi cu iuţeală de şarpe veninos
(Facere III, 1-7). Invidiosul 1-a văzut îri raiul desfătării, încununat «u slavă şi cu cinste, împărat al întregii zidiri
văzute (Facere I, 28-30; II, 15) şi a fost rănit de
invidie. A şoptit, a amăgit, a îndemnat la neascultare pe strămoşi (Facere
III, 1-5); se bucura să-i vadă alungaţi din rai. Şi s-a bucurat rnai cu
seamă atunci când a auzit sentinţa de moarte rostită asupra lor: „Cu
moarte veţi muri” (Facere II, 17). Marele Vasilie
spune despre el: „A fost dovedit ca duşman pe faţă a lui
Dumnezeu. S-a pornit contra lui Dumnezeu, dar se războieşte cu omul, pentru
că nu putea să lupte cu Dumnezeu” (ŞL Vasile cel Mare. Cuvânt despre
invidie). Dar pentru că n-a văzut pus’ă îndată în practică hotărârea lui
Dumnezeu, pentru că n-a văzut morţi pe Adam şî pe Eva, precum îţ ştia muritori,
n-a mai putut răbda amânarea şi a făcut să intre cât mai curând moartea în lume. A adăpat cu otrava
invidiei inima lui Cain; i-â’înarmat mâna lui împotriva lui Avei, fratele
său şi a început să pângărească pământul cu sânge omenesc (Facere IV, S). „Dumnezeu,
spune Scriptura, a zidit pe om pentru nestricăciune şi după chipul
flintei lui; dar prin invidia diavolului a intrat moartea în lume”
(Cartea
-înţelepciunii lui Solomon II, 23-24). „Auzind diavolul, spune dumne^escul Hrisostom, că omul va merge în pământ, s-a grăbit să vadă adusă la îndeplinire hotărârea lui Dumnezeu. Şi suferea de dorinţa de
a’vedea ceva mai mult, de a vedea pe fiu m^ort înaintea tatălui, de a vedea
pe frate omorându-şi fratele, de-a vedea ucidere silită si înainte de
vreme” (ŞL loan Hrisostom, Omilia VII la Epistola către
să ajungă pământ, r,-a mai aşteptat clipa să vadă îndeplinindu-se
acest lucru, ci a făcut ceva mai mult Să fi aşteptat diavolul să moară întâi
Adahi, tatăl, şi apoi fiul! „Suferea de dorinţa de a vedea pe” fiu mort înaintea
tatălui”. Să-1 fi lăsat cel puţin să moară de moarte bună! Nu, ci de moarte
silită! Să se fi întâmplat şi asta, dar, să nu-1 fi ucis propriul său frate!
Nil! Diavolul dorea ca propriul său frate să fie ucigaşul. „Diavolul dorea
să vadă pe frate omorându-si fratele”. Ai văzut câte rele pornesc de la un
singur rău? Ai văzut ce ştie să facă invidia? Ai văzut cum şi-a săturat
diavolul nesăţioasa lui dorinţă? Ai văzut la câte a slujit invidia? Ai văzut că invidia a
săturat dorinţa de nesăturat a diavolului?
Prin urmare, dacă s-a făcut apostasie şi război în cer, dacă
s-a tulburat pacea cea fericită ce-o aveau îngerii între dânşii, dacă a cănit
Lucifer în adânc şi dacă prin căderea lui a tras, cu coada lui, ca un balaur, a
treia parte
din stelele cele spirituale, dacă s-a aprins în măruntaiele pământului focul
cel nestins al muncii veşnice, dacă s-au făcut acestea, apoi la toate a slujit invidia. Dacă
strămoşii au călcat poruncă dumnezeiască, dacă au fost alungaţi din
paradisul desfătării într-un pământ plin cu spini şi ciulini, dacă Adam. a fost
osândit să-şi mănânce pâinea lui prin sudoarea frunţii sale, iar Eva să nască în dureri, dacă au
ajuns muritori cei ce erau nemuritori, dacă
noi, nefericiţii lor urmaşi, am moştenit păcatele strămoşilor noştri împretmă cu blestemul şi mânia dumnezeiască,
dacă s-au făcut acestea, apoi la
toate a slujit invidia. Dacă fratele a urât în chip nedrept şi a ucis neomeneşte pe fratele său, dată a pângărit
pământul cel curat cu sânge
nevinovat, dacă a deschis înfricoşata poartă a blestemului, prin care a intrat moartea în lume, dacă s-au făcut acestea,
apoi la toate acestea a slujit invidia. Invidia este îhcepătoarea luptei împotriva lui Dumnezeu, dascălul neascultării, tatăl uciderii de frate,
pricinuitorul morţii, rădăcina tuturor
răutăţilor. Invidia nu este altceva decât o tristeţe a sufletului, născută din pricina binelui aproapelui. „Invidia
este o tristeţe a sufletului provocată
de bunăstarea aproapelui” (Sf.
Vasile cel Mare, cuvânt despre invidie).
Aşa o defineşte Marele Vasilie împreuna cu moraliştii.
Acea hidră veninoasă, născocită
de poeţi, se spunea că are şapte capete; îşi arunca, adică, veninul său
aducător de moarte prin şapte capete. Tot cu şapte capete este şi păcatul. Primul
cap este mândria, al doilea,, iubirea de argint, al treilea, lăcomia, al patrulea,
lenevirea, al cincilea desfrânarea,
al şaselea mânia şi al şaptelea, invidia. Din toate cele şapte capete aruncă acel
venin ucigaş, care omoară sufletul. Dar cel mai grozav din toate este
veninul invidiei. Aceasta din pricină că toate celelalte păcate de moarte ţintesc la
vreun bine oarecare. De pildă: Mândrul doreşte să fie slăvit; iubitorul de
argint doreşte să se îmbogăţească; lacomul doreşte să se sature; leneşul doreşte să se
qdihnească; desfrânatul doreşte să se desfăteze;
mâniosul, doreşte să se răzbune; invidiosul, însă, nu ţinteşte la binele lui propriu, ci numai la răul aproapelui.
Aceasta, pentru că cel invidios
doreşte să vadă pe cel slăvit fără de nici o slavă, pe cel bogat, sărac, pe cel fericit,nefericit. „Definiţia
urii este aceasta, ca invidiosul să vadă nefericit pe cel fericit” (ŞL Vasile cel Mare,vCuvânt despre invidie). Mai mult: Toate celelalte păcate de moarte aduc o
oarecare desfătare şi bucurie celor care le săvârşesc. De pildă, cel mândru se
bucură de slava lui, iubitorul de
argint se bucură cu b,ogăţia lui, lacomul de mâncărurile lui, leneşul de Işnevia sa,, desfrânatul, de
plăcerile sale, mâniosul de răzbunarea
pe care o face împotriva vrăjmaşului. Invidia, însă, nu numai că nu aduce nici o desfătare şi bucurie, ci pricinuieşte
tristeţe, fără seamăn celui cuprins
de invidie. Căci „invidia este o tristeţe a sufletului provocată ‘de
bunăstarea aproapelui”.
Pentru că lacov a primit de la tatăl său binecuvântarea şi cinstea de întâi născut (Facere
XXVII, 1-29), vicleanul Isav se întristează şi caută să-1 omoare (Facere
XXVII, 41). Pentru că Lia, una din femeile lui lacov, a născut mulţi copii
(Facere XXIX, 31), se întristează cealaltă femeie a sa, Rahila cea stearpă
şi se sfădeşte cu bărbatul ei, iar din pricina marii sale tristeţi îşi doreşte
moartea. „Dă-mi copii, căci de nu, voi muM (Facere XXX, 1). Pentru ea
losif a văzut mai dinainte slava pe care i-o hotărâse de mai înainte Dumnezeu
în Egipt şi pentru că a tălmăcit fraţilor lui acele visuri tainice
(Facere XXXVII, 5-10), se întristează fraţii lui cei urători de frate (Facere
XXXVII, 4,8,11). Mai întâi vor să-1 ucidă (Facere XXXVII, 18-20), dar îşi
schimbă părerea: îl aruncă Mtr-un puţ (Facere XXXVII, 24)^ şi de acolo iarăşi îl
scot spre a-1 vinde şi a-1 îndepărta din ochii lor (Facere XXXVII, 26-28).
Pentru că David a ucis pe Goliat, biruind pe cei de alt neam (I împ. XVII, l
-52) şi pentru că a înălţat atât de mult slava lui
nerecunoscătorul şi invidiosul împărat Saul şi vrea cu orice chip să-i ia viaţa:
când aruncă adeseori cu suliţa în el, când îl alungă şi-1 persecută (I împ.
XX-XXI),Şi l-ar fi omorât ca să-şi sature cu acel sânge nevinovaftristeţea provocată de
invidia sa, dacă acoperământul dumnezeiesc nu 1-ar fi păzit în chip minunat. Pentru că.
lisus, Dumnezeu-Omul, predică adevărul, pentru că vindecă pe bolnavi, pentru că jartă
pe păcătoşi, se întristează urătorii de Hristos cărturari ai iudeilor; şi-1 defăima ca
pe un hulitor
al lui Dumnezeu. „Pentru ce rosteşte acesta asemenea hule?” l,(Marcu II, 7).
Altă dată, era într-o sâmbătă, vede lisus că
vine la el o femeie, chinuită cumplit de
duhul neputinţei de optusprezece ani; era atât de istovită de greutatea bolii şi de gârbovită, încât
nu mai putea să-şi ridice capul şi
abia îşi ţinea sufletul pe buze. lisus o vede, i se face milă de ea , şi-o vindecă (LucaXIII, 10-.11). „Femeie,
te-ai izbăvit dqboala tal” (Luca XIII, 12). Şi pentru că tot poporul îşi arată bucuria şi recunoştinţa sa
faţă de astfel de minuni ale lui
Hristos – „se bucurau de toate faptele slăvite săvârşite de El” (Luca XIII, 17f – căpetenia^înagogii se revoltă,
se mânie, peartă, seamănă zâzanie în
popor, spre a-1 face să-şi piardă şi credinţa şi cinstea. „Sunt sase zile, spune el, în care se cade să lucraţi;
veniţi în aceste zile să vă
vindecaţi si nu sâmbăta!” (Luca
XIII, 14). Era oare vreo poruncă ce
spuriea să nu se facă minuni sâmbăta? A oprit oare legea să nu se vindecft cei bolnavi sâmbăta? Nu! Căpetenia
sinagogii nu vorbea din râvna pentru
lege, ci vorbea din pricina invidiei, ce-o avea faţă de Hristos. îl învinovăţeşte de săvârşirea minunii, pentru-că
invidiază slava Făcătorului -de
minuni. Satana a trecut din femeie în căpetenia sinagogii. Pe aceea o legase
mai înainte cu boala, pe acesta îl leagă acum cu invidia. „Satana, spune Teofilact, care legase la început pe
femeie, leagă pe căpătenia sinagogii cu invidia, si prin gura acestuia ispiteşte
minunea”.
Fericiea, pe care avea s-o primească losif, n-a fost oare şi
o fericire pentru fraţii lui, după cum mai târziu a arătat-o timpul? Slava pe care
a primit-o
David, n-a fost oare şi o slavă pentru Saul, pe ai cărui duşmani i-a învins
David, iar domnia lui.a întărit-o? Minunile lui lisus Hristos nu erau oare binefaceri
pentru iudei? în adevăr aşa e! Cu toate acestea, omul invidios nu se uită
la folosul şi binele său propriu. „Invidia nu ştie să prefere folosul său;
se uită, numai la binele aproapelui, pe care îl vede şi din pricina căruia se
întristeaz㔑. Căci „invidia este o tristeţe a sufletului provocată de
bunăstarea aproapelui” şi se străduieşte să schimbe binele
aproapelui în rău; şi numai când s-ar întâmpla aceasta îşi află mângâiere tristeţii sale. „Definiţia
urii este aceasta: ca invidiosul să vadă nefericit pe cel fericit”.
Bogatul acela nemilostiv şi urător de oameni,- despre care ne istoriseşte Evanghelistul Luca,
ardea în flăcările focului riestins. Când şi-a ridicat ochii spre cer, vede în
sânul lui Avraam, pe săracul Lazăr. îl vede si eu voce plângătoare
spune: „Părinte Avraame, ai milă de mine si trimite pe Ldzăr să-yi ude numai
vârful degetului lui cu o picătură de apă şi să vină să-mi răcorească
puţin limba mea cea aprinsă” (Luca XVI, 24). Ascultătorii mei, cererea
aceasta a bogatului acesta osândit mi se pare, fără judecată. Pentru un om, cum era
el, care ardea în mijlocul acelui cuptor întunecos, înconjurat şi pe dinafară
de flăcări şi dirtcare răbufnea şi dinlăuntru flăcări, pentru omul acela al
cărui trup si suflet era o flacără, ce ajutor i-ar fi dat atât de puţină apă cât
putea să se ude vârful degetului lui Lazăr? Toată apa izvoarelor, a râurilor si
armării nu ajungea să-1 răcorească in mijlocul atâtor flăcări şi cere atât de puţină apă? Trebuia să
ceară altceva! Şi o spune dumnezeiescul
Hrisostom. Bogatul îl vede pe acel Lazăr
fericit şi slăvit acum, pe care mai înainte îl văzuse sărac şi cerşetor. Pe
cel pe care mai înainte îl văzuse gol şi plin de răni, îl vede, acum, îmbrăcat cu o haină făcută de Dumnezeu a dumnezeieştii’lumini,
îl vede în desfătarea vieţii veşnice.
Pe cel pe care mai înainte îl văzuse dedesubtul mesei lui flămând, dorind să se
sature numai cu firimiturile ce cădeau, îl vede-acum în sânul lui Avraam,
săturat cfu slava dumnezeiască. Pe el îl vede şi invidia, îl arde mai cumplit decât focul acela al gheenei. „Pe
om îl mistuie mai mult
invidia decât gheena”. Prin
urmata bogatul cere ca Lazăr să vină
la el, poate pentru ca să vină şi Lazăr Jn iad spre a-i ţine tovărăşie şi spre a-1 îndepărta de sânul lui Avraam. Şi dacă
s-ar fi întâmplat un astfel de
lucru, negreşit ar fi dobândit oarecare uşurare. „Pe om îl mistuie mai mult
invidia decât gheena”. Şi ca să vedeţi că aşa este gândiţi-vă lav
următorul lucr^: când a auzit bogatul
de la Avraam că este cu neputinţă ca Lazăr
să meargă acolo să-1 găsească, deoarece! spune Avraam, este mare prăpastie .la mijloc, care împiedică trecerea
(Luca XVI, 26), bogatul îi spune din
nou: „Te rog dar, Părinte Avraame, trimite-l în casa tatălui meu!”
(Luca XVI, 26). Cu alte cuvinte spune: „Pvntru ta nu este cu putinţă să-l trimiţi aici] să-l am tovarăş fn
iad, trimite-l cel puţin în ca$a mea,
adică în lume, în viaţa lui de mai înainte, la nefericirea iui de altă dată, numai să fie departe, să nu fie fericit
în-sânurile tale!” Da, o
repet: „Pe om îl mistuie mai
mult invidia decât gheena”. Nu
se cădea oare ca acest bogat osândit
să se roage să meargă mai degrabă el însuşi în sânul lui
în iad? Se cădea! Dar invidiosul nu caută folosul şi binele său propriu, adică
bogatul cel osândit nu dorea să se vadă fericit pe el însuşi. „Invidia
nu ştie să prefere folosul său; se uită la răul altuia”, să vadă pe cel
fericit osândit. „Aceasta este definiţia urii, ca invidiosul să vadă
nefericit pe cel fericit”.’ Bogatul dorea să-1 ya^ă mai degrabă pe Lazăr în
iad, decât pe el în rai. Şi pentru ce? Pentru că „invidia este o tristeţe
provocată de bunăstarea aproapelui”. Din această pricină teologii spun că cel
mai mare chin pentru cei osândiţi va fi invidia, să vadă adică fericifea şi
slava lui Dumnezeu, de care ei să fie lipsiţi veşnic, iar sfinţii să se bucure
pururea de ea. Din pricina aceasta vaifi acea plângere şi scrâşnire a dinţilor.
Şi aceasta va fi mai grea decât munca iadului.
Aceasta este patima invidiosului. Patimă, care printre celelalte-păcate, este* un păcat fără
bucurie şi trist. Mai cu seamă este un păcat, care, în acelaşi timp, e şi păcat şi chin, pentru
că este totodată şi greşeală şi pedeapsă
pentru cel stăpânit de invidie. De aceea Grigore Teologul spune foarte înţelept că „această ^patimă este
cea mai nedreaptă si cea mai dreaptă
dintre toate patimile- Este cea mai nedreaptă pentru că face rău celor buni; cea mai dreaptă pentru că chinuie pe
cei stăpâniţi de invidie” (Sf.
Grigore din Nazians, Cuvântui XXVII). Rugina, acolo unde se găseşte, nu mănâncă atât de mult fierul şi nici vipera,
când se naşte, nu sfâşie atât de
mult cu unghiile pântecele propriei sale mame, pe cât mănâncă şi sfâşie inima invidiosului propria lui invidie. Ce alt
suflet este chinuit şi osândit şi în
viaţa aceasta şi în cealaltă? Dex aceea spun că nu trebuie să dorim invidiosului altă pedeapsă în^viaţa aceasta şi
nici alt chin în viaţa viitoare.’ Destulă
pedeapsă este pentru el aici propria lui invidie, să vadă adică fericirea aproapelui. Şi iarăşi destul chin este
pentru el dincolo propria lui invidie,
să vadă adică slava fericiţilor, după cum a văzut bogatul slava lui Lazăr în sânul lui Avraam. în această privinţă,
patima invidiei este dreaptă, pentru
că chinuie pe cei stăpâniţi de ea.
Cine poate însă povesti marele rău pe care-1 face invidia când este ‘nedreaptă şi face
rău celor buni? Puteţi să înţelegeţi asta, printre multe ajjele, dintr-o
pildă, în cetatea cea vestită a Atenienilor, era un filozof numit Leontie, de
neam nobil, de religie idolatru, de profesie astrolog şi cu o viaţă foarte
cinstită. Când era pe patul de moarte, a lăsat toată averea băiatului său; fetei
sale, însă, nu i-a lăsat nimic. Fiind întrebat pentru ce nu
de fiica lui^şi nu i-a lăsat cel puţin zestrea ei, a răspuns: „I-ajunge fetei
mele norocul ei!” Acela i-a dat un astfel
de răspuns,
sprijinindu-se,
poate, ca idolatru şi astrolog, pe teoriile de râs ale acelei vremi ale stelei de
naştere ale fiicei sale: Norocul ei viitor, însă, a fost, după cum veţi auzi,
consecinţa marii sale instrucţii, a virtuţii şi a deosebitelor ei calităţi, în
adevăr ea s-a înălţat la o situaţie strălucită când d s-a prezentat următoarea
împrejurare potrivită („Acela i-a dat un astfel de răspuns…
împrejurarea potrivită”; în V este următoarea lectură: „Poate că în
calitate de astrolog a presupus, după steaua de naştere a fetei, lui, că ea are să se înalţe la o
situaţie foarte strălucită”). Atinaida, căci aşa se numea fata, n-a fost
mulţumită cu hotărârea tatălui ei şi a dat în judecată pe fratele ei ca să
anuleze testamentul şi să ia şi ea partea ce i se cuvenea din averea părintească. A
plecat din Atena şi s-a dus la Constantinopole să ceară dreptate de la împărat
Pe atunci era împărat Teodosie cel Mic. Şi s-a înfăţişat înaintea împăratului. Dar cum
a văzut-o sora împăratului, vestita Pulherie, că este o fată foarte frumoasă la
chip, modestă în purtări, înţeleaptă la vorbă, adevărată fiică de filosof şi ea
însăşi filozofă, a îndrăgit-o, a primit-o cu cinste şi a încărcat-o cu daruri, în puţine
cuvinte, după ce a botezat-o mai întâi, căci era păgână, schimbându-i numele
din Atinaida
în Evdochia, a dat-o de şotie fratelui său, împăratul Teodosie şi a
fluturatec al teoriei tatălui său, care a zis că-i ajunge norocul
ei, s-a împlinit potrivit iconomiei dumnezeieşti, pentru virtuţile fiicei („Şi iată s-a împlinit
cuvântul… norocul ei”; în V este următoarea ţectură: „Si iată că s-a
împlinit cuvântul tatălui ei, care a spus că-i ajunge norocul ei”). O, fericită şi
de trei ori fericită fată! Mai înainte Atinaida, iar acum Evdochia! Din păgână,
cum erai mai înainte, ai ajuns creştină! î)intr-o simplă femeie a Atenienilor ai ajuns
împărăteasa Constantinopolei! Ai fost lipsită de moştenirea ta părintească, dar
Dumnezeu ţi-a
dat o împărăţie! Ai venit să-ţi cauţi zestrea şi ai găsit sceptru şi o coroană împărătească!
Bucură-te de marele bine cu care ai fost învrednicită!
Nu »vă
saltă inima de bucurie, ascultătorii mei, când auziti ce noroc mare a dat peste fata
aceasta? Totuşi pregătiţi-vă ochii voştri pentru lacrimi spre a plânge marea ei
nenorocire! O, invidie!’ O, invidie, cât eşti de amară şi cât de multe rele nu
pricinuieşti oamenilor!
Cineva invidia fericirea Evdochiei şi a bârfit-o pe nedrept împăratului, soţul ei, călare
puţină credinţă şi cinste şi că poartă dragoste ascunsă unui oarecare Paulin.
Acesta era un bărbat cu multă vază şi instruit, cu care, e drept, de multe ori vo’rbea Evdochia ca una ce era şi ea instruită,
împăratul crede
şi’nu crede; totuşi o bănuieşte, dar tace. l
Aşteaptă un prilej ca’să se încredinţeze. Asculta#
Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian