DUMINICA ÎNVIERII
A Inviat!
„S-au bucurat ucenicii când
au văzut-pe Domnul”(IoanXX,20)
Mă bucur şi eu împreună cu voi, o, ucenici dumnezeieşti ai
Stăpânului înviat! Mai cu seamă se bucură împreună cu voi toate popoarele
purtătoare de Hristos, care au văzut în sfârşit strălucita lumină a măreţei
Duminici a învierii! Se’bucură de trei ori fericita cetate de sus si îngerii
păcii, care înconjură tronul împăratului puterilor şi cântă imrjul de biruinţă. Se
bucură chiar iadul de jos, şi
se luminează cu totul la arătarea strălucitoare a Soarelui Slavei care a răsărit, care aduce strămoşilor întristaţi ziua
neînserată a vieţii! Se bucură strălucitoarea mireasă a lui Hristos,
Biserica şi îmbrăţişează
cu bucurie pe Mirele dumnezeiesc care iese din mormânt catnr-o cămară
de nuntă! Chiar faţa Golgoteis-a schimbat. Acolo unde era scenă prea
înfricoşată a jalnicei tragedii, acolo s-a făcut teatru prea slăvit al veseliei
universale. Crucea, suliţa, cununa de spini, unelte-chinuitoare ale înfricoşătoarelor
patimi, împodobesc, într-un chip vrednic de Dumnezeu, triumful
învingătorului dumnezeiesc; mormântul, sălaşul neplăcut al stricăciunii de altă
dată, s-a arătat cămara de viaţă purtătoare a nestricăciunii;
iar
rănile, pricinuitoarele morţii, sunt izvoarele vieţii nemuritoare. „S-au
bucurat ucenicii când
au văzut pe Domnul”. Să
ne’bucurăm şi noi, ascultători purtători de lumini şi să ne minunăm azi de
harul dat de Dumnezeu a Slăvitei învieri a
lui Hristos.
Atunci când a fost închisă uşa raiului, din care a fost izgonit omul (Facere III, 23-24),
s-a deschis îndată uşa păcatului prin care a intrat moartea în lume
(Romani V, 12). Moartea a intrat întovărăşită de blestem şi de stricăciune. A
împărăţii ca un tiran peste neamul omenesc, care păstra în chip nenorocit jugul greu
cu trudă şi cu oboseală şi plătea cu străşnicie datoria cu viaţa. Dar după cum
Adam a fost primul, dintre toţi oamenii, care a păcătuit, tot aşa trebuia ca
Adam să moară primul dintre toţi oamenii. Cu toate acestea, primul dintre tofi, chiar
înaintea lui Adam, a murit dreptul şi nevinovatul Avei ucis de Cain, fratele invidios. Dar
nu era oare drept
să
înceapă moartea de la Adam si nu de la Avei, odată ce de la Adam a început
păcatul?
Fiecare împărăţie, ascultătorii mei, atunci este statornică şi tare cân& este întemeiată pe
dreptate. Când împărăteşte dreptatea şi conducerea împărăţiei este neclâtită, atunci şi
dăinuirea împărăţiei este veşnică; dimpotrivă
j-împărăţia este cu totul nesigură când este nedreaptă, şi este de foarte
puţină durată când este silnică. Când conduce cu nedreptate, conducerea ei este greşită, iar când stăpâneşte
cu forţa, este aproape de sfârşit. In
chip firesc nedreptatea nu dă bune rezultate, iar forţa nu dăinuieşte.
Acum uitaţi-vă~la opera mare a proniei iubitoare de oameni a lui Dumnezeu. Dumnezeu a
îngăduit şi n-a murit întâi Adam, primul care a păcătuit, aşa cum era drept, ci a
murit întâi nevinovatul Avei. Prin asta împărăţia morţii a început de la nedreptate,
ca să aibă un început fals. Nu numai
că primul a murit nevinovatul Avei, dar n-a murit de moarte firească, ci de
moarte silnică, ucis de fratele său. Prin asta împărăţia marţii, începută cu nedreptatea, are încă tovarăş
şi forţa, ca să fie aproape de
sfârşit. Prin urmare moartea a împărăţii în lume cu o împărăţie nedreaptă, ca să fie nesigură, dar şi cu una forţată, ca să
fie de puţină durată. Acesta-i gândul
marelui Atanasie în a şasezeci şi una răspuns-întrebare: „Căci dacă Adam ar fi murit cel dintâi, moartea ar fi avut
temelie puternică, pentru că a
primit întâi pe cel care a păcătuit întâi; dar pentru că a primit întâi pe cel care a fost omorât pe nedrept, împărăţia ei
este falsă si putredă”. Qriar
de la început s-a văzut că moartea, deşi era tiranică, rt-avea peste neamul omenesc împărăţia absolută. Din mâna ei a
scăpat Enoh, care s-a mutat de-viu
(Facere V, 24); a scăpat Ilie, care s-aurcat la cer cu căruţă de foc (IV împ.
II, 11). Tot Ilie a izbăvit de tirania morţii pe fiul
Saraftiei (III împ. XVII, 17-23), iar EJjsei ucenicul lui, pe fiul Sumanitidei (IV împ.
IV, 32-37). în zilele din urmă a venit Fiul lui Dumnezeu întrupat (Evrei I, 2), Domnul viilor şi
morţilor, înfricoşătorul distrugător al morţii, şi i-a arătat cât este de
neputincioasa. Cu un cuvânt i-a luat pe fiica lui lair, care era moartă, şi a sculat-o la viaţă ca
dintr-un somn (Matei IX,„l8-25; Marcu V, 22-43; Luca VIII, 41-56). I-a luat pe fiul văduvei, care era dus pe năsălii la mormânt, şi 1-a înviat prin
atingerea mâinii (Luca VII, 11-15). I 1-a
luat pe Lazăr, pe care iadul îl ţinea legat de patru zile şi printr-un cuvânt 1-a scos din stricăciune (loan
XI, 1-44). I-a luat atâtea trupuri ale sfinţilor morţi adormiţi,
ţinuţi de ea de atâta timp, pe care i-a scos vii din morminte (Matei XXVII, 52-53). Şi în sfârşit a doborât pe tiran, a omorât
moartea, a tulburat împărăţia ei, când a înviat a treia zi cu
slavă dintre morţi.
Noi, strănepoţii lui
Adam’eram prinşi, ca nişte păsărele în acel laţ nenorocit, pe care moartea îl
ţinea întins din toate părţile, în acest laţ a căzut de bunăvoie şi lisus
Dumnezeu-Omul, murind de bunăvoie; el a căzut însă prin puterea Lui dumnezeiască, a
distrus laţul, a zburat El întâi după slăvită lui înviere şi ne-a răscumpărat
şi pe noi din stăpânirea morţii. – „Laţul s-a distrus si noi ne-am
izbăvit; ajutorul nostruân numele Domnului”.
Ne-am izbăvit, ne-am izbăvit, nu mai suntem rob’ii morţii! O vedem, dar nu ne mai temem
de vederea ei sălbatică.” înainte de învierea lui Hristos moartea era
înfricoşătoare omului; după învierea lui Hristoş, omul este înfricoşător morţii. După ce lisus
cel înviat a biruit’moartea, o dispreţuiesc
cu bărbăţie şi ucenicii lui Hristos. Printre mucenici, îşi bat joc de ea mici copii, fecioare plăpânde. Acesta-i
darul Stăpânului înviat. Acesta-i
privilegiul slăvitei învieri.
A înviat Hristos şi a fost- omorâtă moartea. A înviat
Hristos şi s-a dezlegat stricăciunea. A înviat Hristos şi a încetat blestemul (A înviat
Hristos şi a încetat
blestemul, lipsă în M, adăugat după V). A înviat Hristos şi a răsărit nemurirea. A înviat Hristos şi iarăşi s-a deschis
raiul. „Unde-ti este acum moarte boldul
tău? Unde-ti este iadule biruinţa?” (Osea XIII, 14; I Cor.
XV* 55) Cădem
muritori, dar înviem nemuritori; ne închidem în închisoarea unui mormânt
întunecos, dar şi acolo ajunge să ne învieze lumina fericită a învierii Stăpânului;
aşteptăm moartea, dar aşteptăm viaţa nemuritoare, a cărei arvună ne-a dat-o învierea
Mântuitorului. Hristes a
înviat! Mi-am terminat lucrul pe care mi 1-ai dat să-1 fac, ilustrule şi
prea strălucitule
oraş al Navpliei şi al Argeşului! îmi rămâne deci datoria de mulţumire, îţi
mulţumesc pentru prima chemare până acum; îţi mulţumesc pentru dragostea inimii
voastre, pentru concursul ascultării, pentru răbdarea voastră, şi să spun,
pentru mulţumirea cu care ascultaţi totdeauna cuvintele mele cele de foarte
puţin preţ. Dar pentru că nu ajunge mulţumirea prin cuvânt, chem în
ajutor umbrirea harului dumnezeiesc. Prea înalte biruitor al morţii, veşnicule
Mire al sufletelor noastre, dumnezeiescule lisuse, spre Tine-mi îndrept
limba; în Tine priveghează duhul meu; Tie-ţi încredinţez sufletele iubite ale
acestor ascultători ai mei. Acolo unde eu am aruncat sămânţa adevărului tău
evanghelic, trimite ploaia harului Tău dumnezeiesc, ca să odrăzlească rod
de mântuire. Primeşte, o, dumnezeiescule Cuvinte, cuvintele mele, ca pe
o jertfă cuvântătoare, pe care eu o aduc spre slava sfântului Tău nume,
spre mântuirea păcătosului meu suflet şi a ascultătorilor mei. Arată-Te în chip
spiritual ca să ne bucuri- cu lumina slăvitei Tale învieri! Si dacă
cumva vei găsi închise inimile noastre, treci totuşi înlăuntru, după cum ai trecut
prin uşile încuiate la ucenicii Tăi (loan XX, 19) şi
insuflă
acolo înlăuntru harul Sfântului Tău Duh şi al dumnezeieştii Tale păci. Spune încă
odată către noi: „Luaţi Duh Sfânt! Pace vouă!” (loan XX, 22,19; Predicile din seria aceasta au fost rostite în sfânta Mitropolie în renumitul oraş al
Navpliei, în anul 1714 (nota Mazarachis).
(
Predici ai Didahii de Ilie Miniat- traducere de pr. Prof. Dumitru Fecioru)
Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian