Duminica IV de la Matei (IV după Rusalii)

Asculta rugaciunea mea!

Pentru ce fel de lucru trebuie să rugăm pe Dumnezeu ca să ne asculte?

„Şi a spus lisus sutaşului: Du-te şi fie ţie după cuhi ai crezut. Si s-a vindecat sluga
lui în ceasul acela”   

                                                    
(Matei VIII, 13).

Un sutaş, adică un păgân, născut şi crescut în idolatrie, fără vreo lumină a cunoştinţei
de Dumnezeu, fără vreo cunoştinţa de dumnezeirea lui Hristos, cere de la Hriştos un
har deosebit şi-1 capătă îndată. Un rob credincios al lui a paralizai; se chinuia
groaznic şi era în primejdie să moară din ceas în ceas. îndată ce lisus a
intrat în Capemaum se apropie de lisus şi-L roagă într-atievăr, cu adâncă
smerenie, cu arzătoare credinţa:

– „Doamne, nu sunt vrednic
să
intri sub acoperişul meu, dar spune
numai un cuvânt şi se va vindeca sluga mea” (Matei VIII, 8).

        – „Du-te, i-a răspuns lisus, si
fie ţie după cum ai crezut!” Şi ce s-a întâmplat? „Şi s-a
vindecat sluga lui în ceasul acela”,(Matei VIII/13).

Prin urmare un sutaş, o repet, ascultătorii mei, un⁸ străin face
o rugăminte
lui Hristos şi îndată i se îndeplineşte cererea, iar noi, creştinii, care nu suntem nici
străini, nici venetici, după cum spune apostolul Pavel,

ci
împreună cetăţeni cu sfinţii şi oamenii de casă ai lui Dumnezeu (Efeseni II, 19), fraţi ai lui Hristos, născuţi şi crescuţi în Biserica Lui, luminaţi prin
credinţa Lui, îi cerem odată un har, altă dată alt har şi sau îl căpătăm rar şi cu
multă greutate, sau nu-1 căpătăm delocf Ce înseamnă asta? Dumnezeu este Tatăl nostru
(Matei VI, 32) şi nu ne ascultă? Ne-a spus să cerem (Matei VII, 7; Luca
XI, 9) şi nu ne dă? Ne-a făgăduit şi nu ne dă dovada că-şi ţine
făgăduiala? Ah! trebuie să-fie vina noastră! Noi nu ştim ce cerem şi de asta nu căpătăm! Aşa-i şi nu
altfel. Şi iată că vine astăzi Marele loan
Hrisostom să ne înveţe ce fel de lucruri se cade să cerem de la Dumnezeu, dacă vrem să ne asculte.

   Nu-i nici o îndoială că prea înalta
purtare de grijă a lui Dumnezeu ‘ veghează neîncetat cu un ochi neadormit
peste toate trebuinţele oamenilor. Teologii spun că pronia lui Dumnezeu, deşi
este o lucrare foarte simplă., a lui Dumnezeu, ca şi celelalte lucrări, totuşi
după efectele pe care le are asupra
noastră, pare cq este un amestec din cele-trei însuşiri ale lui Dumnezeu: din înţelepciunea dumnezeiască, puterea
dumnezeiască şi bunătatea
dumnezeiască. Pronia dumnezeiască este înţelepciune, pentru că cunoaşte bine care este trebuinţa fiecărui om;
este putere pentru că poate, în
chipul cel mai desăvârşit să ajute la trebuinţă; este bunătate pentru că vrea cu adevărat să ajute. Pentru aceea Dumnezeu,
ca proneitor al lumii, lucrează şi
ca atotînţelept, ca unul ce cunoaşte ce trebuinţe au creaturile Lui – „căci ştie Tatăl vostru cel Ceresc
de ce aveţi nevoie” (Matei VI, 32) –şi ca atotputernic, ca unul ce poate să facă toate cele
de trebuinţă – „Mare este Domnul nostru si mare este puterea
Lui” (Psalm CXLVI, 5) – şi ca atotbun ca unul ce vrea şi doreşte să dea
ajutor după trebuinţă – „Indurat şi milostiv este Domnul
îndelung răbdător şi mult milostiv” (Psalmi Cil, 8). Acum ce lucru
trebuie să cerem de la un Dumnezeu atotputernic, atotînţelept şi atotbun ca să le dobândim? O spune în
chipul cel mai înţelept dumnezeiescul
Hrisostom: „Să cerem acelea care ne sunt de folo nouă care cerem şi sunt
potrivite şi lui Dumnezeu căruia îi cerem”(Sf. Hrisostom, Omilia 23
la Matei): Pentru aceasta şi Sfântul Damaschin» spune
că: „Rugăciunea este o cerere a celor ce se cuvin de la Dumnezeu” (Sfântul loari
Damaschin Dogmatica, traducere de Pr.JD. Feciorii, ediţia II, Bucureşti 1943, pg. 265).  Dar noi mai întâi nu ştim care lucruri ne sunt de folos. O spune Pavel: „Nu ştim să ne
rugăm cum trebuie” (Romani VIII, 26). Pavel spune aceste cuvinte, tâlcuieşte
Hrisostom, pentru că vrea să ne înveţe să nu socotim în general de folos
acela ce par de folos socotinţei omeneşti”. Pentru aceasta, la începutul
Bisericii, Dumnezeu a trimis în unul din acei creştini din vechime un har
deosebit al Sfântului Duh, care se numea duh de rugăciune, prin care acela era
luminat şi se ruga pentru folosul obştesc al Bisericii;de aceea era ascultat
totdeauna. Diaconul, care rosteşte la slujbele bisericeşti rugăciunile poporului
către Dumnezeu, reprezintă pe unul din aceştia. Acesta este acel duh despre care
scrie însuşi Pavel: „Dar însuşi Duhul se roagă pentru noi cu
suspine negrăite” (Romani VIII, 26). Aceste, cuvinte, după cum am spus, le
explică cuvânt cu cuvânt astfel acelaşi învăţător cu rostul de aur:
„Pentru’ că nu cunoaştem multe din cele ce ne sunt dâVJ&s si cerem cele
nefolositoare, venea harul rugăciunii peste unul din creştinii cei vechi; el se
ruga în locul tuturor pentru folosul obştesc al întregii Biserici; în ziua de
azi închipuirea, acestuia este diaconul care rosteşte rugăciunile în locul
poporului”.

Multe lucruri le socotim folositoare deşi ele sunt vătămătoare. Când le cerem de la
Dumnezeu sau nu ne ascultă deloc, sau dacă ne ascujtă, avem mai mult pagubă
decât folos de pe urma rugăciunilor. Păţim ca acei bolnavi care au
gustul stricat şi doresc mâncăruri care li se par bune la gust, dar sunt
vătămătoare şi mortale pentru sănătatea lor.
Evreii, pe când erau conduşi de judecătorii daţi de
Dumnezeu sau gândit
că are s-o ducă mai bine trecând de sub conducerea judecătorilor sau  conducerea unui  Imparat. Ei 
vedeau pe  celelalte  popoare care aveau împăraţi
şi li se părea un lucru foarte măreţ puterea împărătească, îşi închipuiau că arii
slăvit neamul lor prin împărăţie. Prin urmare n-au mai vrut judecători, au
vrut un împărat caşi celelalte popoare; şi venind cu toţii îritr-un glas la
Samuil i-au spus:

– „Dă-ne, dă-ne un împărat ca
să ne judece pe noi”, (I împăraţi VIII)

– „Voi nu ştiţi .ce cereţi, le-a răspuns acel
dumnezeiesc profet. Cereţi un lucru de care.vă veţi căi odată.

– „Dă-ne un împărat ca să
ne judece pe noi!”

– „Bine, dar acest împărat, pe care îl
cereţi, vă va face să suspinaţi. Nu se poate altfel!”   

– „Pune
peste noi un împărat
ca să ne judece, după cum au si celelalte
popoare”.               ,

Ce avea să facă Samuil? A îndreptat cererea evreilor către Dumnezeu, iar Dumnezeu le-a dat
pe împăratul pe care îl cereau. Dar ştiţi pe care? Pe Şaul cel viclean,
cel mândru, cel invidios, cel stăpânit de diavol, care, îndată ce a luat
împărăţia i-a pus sub un jug foarte greu. Le-a luat copiii, pe băieţi i-a
rânduit pe uriii să păzească căruţele lui, pe alţii să aibă grijă de caii lui, pe alţii să
secere ogoarele lui, pe alţii să culeagă viile lui iar pe alţii i-a due la războiae;
pe fete le-a luat în palatul hii şi le-a împărţit în felurite slujbe:
unele făceau mâncare, altele serveau la masă, altele făceau prăjituri ţi
parfumuri. Din averile lor pe unele le-a zeciuit, pe altele le-a răpit şi le-a dăruit
eunucilor şi slugilor lui. în puţine cuvinte, evreii, care sub judecătorii rânduiţi de
Dumnezeu erau cu totul liberi, sub regele cerut de ei au ajuns robi (I împăraţi VIII,
11-17). Prin urmare evreii, când cereau împărat nu ştiau ce cereau; prin
urmare nu-şi cunoşteau folosul lor. Tot aşa şi noi nu ştim dacă este cu adevărat
de folos ceea ce cerem de la Dumnezeu.”Nu ştim să ne rugăm cum trebuie”, nu
ştim dacă sunt cu adevărat de folos cele ce par de folos socotinţei omeneşti.

Povestesc cei vechi că un oarecare împărat Midas numit, zgârcit la culme, a
rugat pe Dumnezeu să-i facă această favoare ca orice lucru pe care 1-ar atinge să
se prefacă în aur numaidecât. Dumnezeu i-a răspuns că lucrul pe care îl cere
este vătămător şi se va căi dacă-1 va dobândi. Midas, însă, îl cerea cu
atât mai stăruitor, în sfârşit a primit favoarea cerută. D^r ce a păţit? Orice-ar fi atins se prefăcea
îndată în aur. Atingea pietre, atingea
lemne, toate se prefăceau în aur în mâinile lui. La început, se bucura acel împărat iubitor de aur de prefacerile
acelea minunate, dar când a atins
hainele lui ca să se îmbrace şi s-au prefăcut în aur pe el, când a atins mâncărurile, băuturile şi toate s-au
prefăcut în aur în gura lui, atunci a cunoscut cât de vătămătoare i-a
fost cererea lui. în puţine cuvinte, neputând
nici să mănânce, nici să bea, s-a uscat încetul cu încetul şi a sfârşit-o rău. Socotea că prin favoarea ,pe care
a cerut-o să fie cel mai fericit şi a
ajuns omul cel mai nefericit din lume. Belşugul de aur l^făcut ~bogat la culme, dar 1-a făcut şi nefericit la
cuhne. Vrând să mănânce mult, a murit
flămând. Midas, când cerea acea favoare, nu ştia ce cere; prin urmare mirşi cunoştea folosul său.

Aşa-i,
creştini! Dumnezeu spune: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bate-ţi şi vi
se va deschide” (Matei VII, 7). „Care este omul dintre ‘ voi de
la care de-i va cerefiuHui pâine el să-i dea piatră şi de-i va cere peşte el să-i dea
şarpe? Deci, ancă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât
mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da cele bune celor ce cer de la
El” (Matei VII, 9-11). Răul este că noi nu cerem-pâine, ci piatră; nu peşte, ci şarpe; nu cerem
adică lucruri folositoare, ci vătămătoare.
Ce cer oamenii în general de la Dumnezeu? Cerem ca. şi evreii, slavă,
cinste. Puţini mulţumiţi cu starea în care ne-a aşezat Dumnezeu, cetem alta, dar acolo găsim tulburare, nefericire,
.distrugere^ Cerem ca şi Midas tot
aurul pământului, toată bogăţia lumii, dar bogăţia aceea ne dă o îndoială moarte pentru că distruge
şi viaţa noastră cu trude, cu griji,
cu ispite, dar munceşte şi sufletul nostru cu camătă, cu nedreptăţi, cu răpiri. Prin urmare, o
repet, nu ştim dacă ne este cu adevărat de folos ceea.ce cerem de la Dumnezeu. „Nu
ştim să ne rugăm cum trebuie”, nu ştim dacă sunt cu adevărat de folos cele ce
par de folos socotinţei omeneşti. Ah, creştine, vrei să ceri de la Dumnezeu
cele careţi sunt de folos ţie ^celui ce ceri, adică lucruri cu adevărat folositoare şi
trebuincioase? Cere acelea ce cereau acei vechi creştini cu adevăratul „duh
de rugăciune”, care după Pavel „se roagă cu suspine negrăite”. Cere
adică binele obştesc al tuturor creştinilor, pacea şi întărirea Bisericii. Cere
iertare păcatelor tale şi iertare propriilor tăi duşmani. Cere sfârşit creştinesc
vieţii tale şi pocăinţă desăvârşită. Cere răspuns bun şi conştiinţă bună în ziua
celei de a doua veniri a lui Hristos. Acestea sunt cele de folos şi trebuincioase,
pentru că sunt
duhovniceşti. Iar dacă vei voi şi ceva din cele lumeşti, „descoperă Domnului calea ta,
nădăjduieşte în El si El va face” (Psalmi XXXVI, 5). O, cuvinte insuflate de
Dumnezeu ale Duhului Sfânt! „Descoperă Domnului calea ta”! Fă cunoscut lui
Dumnezeu scopul tău! El te va lumina şi te Mă învăţa pentru că este atotînţelept; „Nădăjduieşte
înEl”; aruncă nădejdea ta . pe Dumnezeu; el te va milui, pentru că este
atotbun. „El va face”; El va săvârşi totul pentru că este atotputernic.
S-a vacantat un post lumesc sau duhovnicesc? Norocul îţi oferă o funcţie
înaltă, o slujbă bănoasă, o cinste slăvită? Nu te tulbura dintr-o dată, nu
supăra pe prieteni, nu fă intervenţii, nu alSfcga la uşile demnitarilor, în
antecamerile celor mari, nu te ruga de alţii, nu făgădui (nu făgădui lipsă în M,
adăugat după V), nu amesteca pământul cu cerul. „Descoperă Domnului calea
ta”. Ridică ochii si inima** către Dumnezeu. Sfătuieşte-te cu acea dumnezeiască înţelepciune şi
spune-mi: Dumnezeul meu cum îţi pare? Oare
mi-i de folos asta? Si dacă Dumnezeu,
care este Tatăl tuturor, dar mai cu seamă a celor credincioşi, va cunoaşte că este spre folosul tău, tujji
liniştit şi „nădăjduieşte întru El”. Să nu se
ostenească prietenii, să aibă răbdare duşmanii, „El va face”. El va îndeplini dorinţa ta, El va netezi
greutăţile, El te va conduce negreşit unde
doreşti; El te va păzi de invidia oamenilor, de distrugerile sorţii; El te va
întări ca pe muntele Siori. Supune-ţi numai voinţa ta voinţei Domnului, către care spune totdeauna: „Nu cum vreau
eu-, ci cum vrei Tu; facă-se voia
Ta” (Matei XXVI, 39,
42), iar pe scurt: „Descoperă Domnului calea ta, nădăjduieşte în El si El va face”! Dacă vom cere aşa, vom dobândi. Iată, iarăşi vorbeşte Hrisostom ale căruia sunt
cuvintele. Dacă vom cere aşa ni se va îndeplini dorinţa, pentru că cerem cele
ce sunt de folos nouă care ne rugăm. Şi iarăşi dobândim ce dorim, când vom cere ceea ce se cade să ne dea un
Dumnezeu căruia ne rugăm. Harul pe care-1 cerem, spre a fi bine primită cererea
noastră, trebuie să fie corespunzător nii atât cu harul aceluia care îl cere,
cât cu vrednicia celuia ce-1 dă. Un corp cu cât are un volum mai mare, cu atât aruncă şi
umbra
mai mare; şi cu cât cineva este mai mare în „vrednicie cu atât trebuie să împartă haruri mai
mari. Aceasta este legea generozităţii stabilită de moralişti. După cum
este nedreptăţit un sărac când i se cer lucruri mari, tot aşa este nedreptăţit
un împărat bogat când i se cer lucruri mici. „Trebuie să fie proporţie,
spune Grigore Teologul, între cerere şi cel de la care se cere tot atât de absurd
este a cere lucruri mari de la cineva mic, cât şi lucruri mici de la cineva
mare; primul este inutil iar. celălalt este josnic”. Un prieten al lui
Alexandru cel Mare, numit Perillos, i-a cerut zece talanţi ca să înzestreze pe cele două fiice ale sale.
Alexandru i-a dat cincizeci.

 Perillos a spus:

 „Mi-ajung numai
zece”.    

– „Da, i-a răspuns Alexandru, zece sunt deajuns ca să primeşti tu, dar
nu sunt
deajuns pentru mine careţi dau”. Alt ostaş iarăşi i-a cerut
să-1 miluiască cu câţiva bani. Alexandru i-a dăruit un întreg oraş. Ostaşul
acela sărac a rămas uimit de” un dar aşa de mare şi i-a spus: E prea mult pentru un
ostaş! Ua, i-a răspuns generosul împărat, dar nu mult pentru un Alexandru.

Ce vreau să spun, creştini, cu aceste pilde? Cine vrea să ceară un dar de la Alexandru cel
Mare, să
ceară ce este demn de Marele Alexandru, altfel nedreptăţeşte acel suflet mare. Cine vrea să ceară un dar de la  Dumnezeu, Marele împărat al cerului şi
al pământului, să ceară ceva demn de Dumnezeu. Este o cerere josnică să cereţi de la Dumnezeu viaţă, sănătate, bogăţie,
fericire, slavă, cinste, toste lucruri vremelnice, pământeşti. „Nu ştiţi ce cereţi” (Matei XX, 22). Acestea sunt lucruri care în ochii lui Dumnezeu n-au nici o valoare. Şi este un semn
evident că sunt lucruri fără de preţ prin faptul că Dumnezeu le
dă şi la păcătoşii care calcă poruncile Lui şi la
necredincioşii care hulesc Sfântul Lui nume. Cereţi lucruri mari demne de Marele Dumnezeu, „ceea ce se
cade să dea cel de la care erem”. Cereţi mai
întâi împărăţia Lui, iar pe celelalte vi le va da ca un,   adaos, dacă Dumnezeu va ştii că vă
sunt de folos; „Căutaţi mai întâi împărăţia lui
Dumnezeu si acestea toate se vor adăuga vouă” (Matei VI, 33).

Dar mă vei
întreba:

– Dacă un păcătos ca mine va cere împărăţia lui Dumnezeu,
oare o va dobândi?               f
‘

– Da, dacă o vei cere cu dragoste arzătoare, cu credinţă vie, o vei dobândi! Nu .eşti
creştin? Prin urmare împărăţia lui Dumnezeu este moştenirea ta. Pentru ca să câştige
pentru tine această împărăţie, Fiul lui Dumnezeu s-a pogorât din cer pe pământ, s-a
făcut om, a pătimit, s-a răstignit, a murit, a înviat (a înviat, adăugat de
mine), sa  înălţat, ţi-a deschis calea spre
rai, ti-a lăsat tainele Bisericii, ca să cumperi cu ele acea comoară nepreţuită.
Eşti păcătos! Ce te împiedică să ajungi drept într-o clipă? Te-ai pocăi!?
Te-ai mărturisit? Ti-ai îndreptat viaţă? Numaidecât» te-ai îndreptăţit!
împărăţia lui Dumnezeu este a ta! Desfrânaţi, răsdesfrânaţi, tâlhari au căutat
împărăţia lui Dumnezeu şi au dobândit-o! Tu mai şovăi?

Nu este, frate, lucru mai uşor decât să
dobândeşti împărăţia lui Dumnezeu dar află că nu este alt mijloc decât acela al
pocăinţei. Ce zici? Ge faci? Ce hotărăşti?.(ce hotărăşte lipsă în M, adăugat
după V)? Ai de gând să te pocăieşti vreodată? Nu! Aşteaptă încă, trândavule şi
nepocăitule, aşteaptă şi te va mântui dragostea aceea care ţi-a ruinat până acum şi averea şi viaţa.
Aşteaptă şi te va mântui acea bogăţie pe care ai câştigat-o prin furtişaguri, pe
care ţi-ai înmulţit-o prin camătă, pe care o vei lăsa în mâini străine.
Aşteaptă şi te-a mântui negustoria ta, meseria ta, cinstea ta, fratele tău,  prietenul tău! Aşteaptă, aşteaptă şi
nădăjduieşte atunci să dobândeşti împărăţia lui Dumnezeu când va veni moartea
năpraznică găsindu-te în vechiul tău păcat! Rătăcitule, împărăţia cerurilor,
spune Hristos,
se ia cu sila (Matei XI,„12). Dacă o vrei
trebuie să te sile’şti. Silă în privinţa timpului: să te pocăieşti calmai
repede; silă în privinţa relei tale deprinderi: s| tai legăturile păcatelor
tale. Dacă te sileşti, ai răpit-o (Matei XI, 12); dacă aştepţi ai pierdut-o.

( Predici si Didahii
de Ilie Miniat- traducere de pr. Prof Dumitru Fecioru)

Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian