Întru aceastã zi, cuvânt despre Andrei, grãirea lui Hristos cu el în vedenie, despre nebunie si viata vesnicã.

Ca saracii il goneau din colibele lor, bogatii in curtile lor nu-l lasau.

Dupa aratarea Sfantului Ioan Teologul si dupa grairea lui cu dansul si muncirea dracilor acelora, fericitul Andrei, in legaturi fiind, s-a culcat vrand sa se odihneasca si a fost intru uimire, visandu-se pe sine in niste palate imparatesti si imparatul sedea pe scaun in slava mare si, chemandu-l pe el la sine, l-a intrebat: „Voiesti, oare, sa-mi slujesti mie cu tot sufletul?” Iar Andrei a zis: „Voiesc, Doamne”. Iar imparatul i-a dat lui sa manance ceva, putin mai amar decat pelinul, si i-a zis lui: „In acest fel este calea cea cu durere a celor ce-mi slujesc mie in lumea aceasta”. Si dupa aceea i-a dat lui ceva mai alb decat zapada si mai dulce decat mana si a mancat si s-a veselit si a uitat de amaraciunea cea dintai. Si i-a zis lui Imparatul: „In acest fel este la mine, hrana celor ce-mi slujesc mie si barbateste rabda pana la sfarsit. Deci, osteneste si tu cu barbatie, precum ai inceput, cel putin vei patimi si in veci, in viata cea nesfarsita, te vei desfata.”

Si, desteptandu-se din somn, Andrei gandea: cea dintai aratare amara inchipuieste rabdarea din lumea aceasta, iar cea mai de pe urma dulceata inchipuieste viata cea vesnica. Iar, dupa aceea, l-a tinut stapanul lui patru luni si l-a lasat slobod si a inceput a alerga pe ulite, nebun facandu-se, si umbla prin cetate, lipsit, necajit, chinuit, el, de care nu era vrednica toata lumea. Unii il batjocoreau pe el ca pe un nebun, altii il goneau de la ei, fiindu-le scarba de el ca de un caine, altii il socoteau pe el ca este indracit, altii, dintre copiii cei tineri, il bateau pe fericitul, glumind intrei ei, iar el toate le rabda si se ruga pentru cei ce-l suparau pe el. Iar daca cineva din cei milostivi, iubitori de saraci, ii da lui milostenie, el, luand-o, o da pe ea la alti saraci, insa nu o da asa ca adica sa fie cunoscut ca da milostenie, ci ca un nebun, certandu-se cu dansii, ca si cum voia a-i bate pe ei, iar banii pe care ii avea in maini, ii arunca in fata lor si asa altii ii adunau. Paine uneori nu gusta cate trei zile, iar alteori si toata saptamana o petrecea flamand si de nu era cineva ca sa-i dea lui o bucata de paine, apoi si cealalta saptamana o petrecea fara de hrana. Iar haina lui era o ruptura netrebnica, care abia putea sa-i acopere goliciunea trupeasca. Drept aceea, ziua alerga pe ulite ca un nebun, asemanandu-se intru toate Sfantului Simeon, celui nebun pentru Hristos, iar noaptea la rugaciune petrecea.

Si intru o cetate atata de mare, vietuind in mijlocul unui popor numeros, nu avea unde sa-si plece capul. Ca saracii il goneau din colibele lor, bogatii in curtile lor nu-l lasau. Si cand avea nevoie ca sa doarma si sa-si odihneasca putin trupul cel mai ostenit, se ducea unde zac cainii in gunoi si intrei ei se culca, dar si aceia nu-l primeau intre ei pe robul lui Dumnezeu, ca unii, muscandu-l, il goneau, iar altii fugeau de dansul, lasandu-l singur, si niciodata nu s-a odihnit sub vreun acoperamant, ci totdeauna in frig si in zaduf, in gunoi ca Lazar, si in noroi se tavalea, calcat de oameni si de dobitoace. Asa patimea mucenicul cel de bunavoie si asa cel nebun isi batea joc de toata lumea. Ca cel nebun al lui Dumnezeu, mai intelept este decat oamenii. Si s-a salasuit intru dansul Darul Duhului Sfant si avea darul mai-nainte-vederii, ca vedea gandurile oamenilor. Dumnezeului nostru, slava!

( Proloage)

Postat in Sfaturi duhovnicesti de Parintele Zisu Iulian