Întru aceastã zi, vedenia lui Cosma Monahul, infricosãtoare si de folos.

„Vai, vai!”

Intru al treisprezecelea an al imparatiei lui Roman (950-963), care ocarmuia cu cinste imparatia romanilor, se afla in Constantinopol un oarecare om, Cosma, unul din cei ce slujeau la iatacul lui Alexandru (acesta fusese imparat cu putin mai inainte, ca unul ce era fiu al lui Vasile Macedoneanul si frate al lui Leon cel intelept). Si era unul din cei mai de incredere slujitori. Acesta, alergand la viata calugareasca, a fost facut egumen calugarilor si se afla la manastirea de pe apa Sangarului.

Deci, trecand cativa ani, i s-a intamplat sa cada intr-o boala foarte grea, si a zacut multa vreme, peste cinci luni, si s-a intamplat intr-o zi, pe la trei ceasuri, sa se trezeasca putin si, venindu-si in fire, s-a sculat incetisor din pat si a sezut sprijinit, si de o parte si de alta de cei din casa. Si, asa sprijinit, o vedenie a avut. Si era mintea lui dusa, iar ochii pironiti in sus, la podul casei, de pe la ceasul al treilea pana la al noulea, iar gura lui soptea cuvinte neincheiate si neintelese. Si, intru aceste ceasuri ce s-au zis mai sus, mai venindu-si oarecum in fire, a cerut de la cei ce erau cu dansul doua bucati de paine uscata, zicand: „Dati-mi cele doua bucati de paine ce am luat de la batranul”. Si, zicand acestea, isi baga mainile in san, pipaind si cercetand cele ce cauta. Iar unii din cei ce stau acolo, socotind ca va fi fost vreo nalucire si nu o vedenie, se rugau sa le spuna si lor aceasta mare taina, zicandu-i: „Spune, parinte si nu suferi sa nu ne folosesti, unde ai fost vreme de atatea ceasuri? Si la ce vedenii iti suisesi gandul? Si cu cine vorbeai, miscandu-ti buzele”? Iar el, vazandu-i pe ei foarte intristati si plansi, a zis: „Incetati fiilor, ca de va da Domnul sa-mi vin in fire, voi plini cererea voastra.”

Deci, cand s-a facut dimineata, s-a strans la dansul toata obstea frateasca si a inceput el a povesti asa: „De voi vrea sa mi le amintesc iarasi, toate cate una, cu gandul meu, parintilor si fratilor, si sa le povestesc cu amanuntul, aceasta ar trece peste mintea si limba omeneasca, ci, numai cate voi tine minte si voi putea sa povestesc, aceasta va voi povesti. Acolo, unde sedeam pe patul meu, sprijinit de doi frati, mi se paru ca vedeam in partea stanga multime de mascarici, ce nu semanau a oameni, cu obraji negri; si negreata nu era la toti la fel, ci la unii mai multa, la altii mai putina. Si unii erau cu obraji schimonositi, altii cu vanatai la ochi, altii insemnati cu sange, avand cautatura groaznica si salbatica, unii cu buze umflate, altii cu buzele vinete, la unii buzele de sus, la altii buzele de jos, acestia, deci, veneau si se apropiau de patul meu si se nevoiau sa ma ia de la voi, si, vazandu-va ca stati imprejurul meu, mi se parea ca nu-mi era prea mult frica si ca nu ma temeam de apropierea lor Apoi, nu stiu cum, am ramas fara voi si singur si am fost cuprins de dansii si au cutezat de m-au luat. Deci, unii ma trageau legat, inainte, altii ma impingeau inapoi, unii de o parte, altii de alta parte si ma strangeau tare si asa m-au dus la o rapa foarte mare, latimea ei nu era mai mult decat o aruncatura de piatra, iar adancimea, pana la tartar, si ma trageau ci sila la acea rapa. Si era catre rapa o cararuie foarte ingusta, atat cat nici o urma de picior nu incapea.

Deci, pe acea cararuie stramta ma trageau si eu ma lasam tot spre partea dreapta, de ma cumpaneam ca nu cumva sa scap, sa cad in acea prapastie adanca peste seama. Si, in prapastie se vedea un rau, care curgea cu mari caderi, sunand. Deci, trecand cu multa groaza acea cararuie stramta, se facea ca mergeam spre partea rasaritului, si am aflat o poarta mare, deschisa, la capatul prapastiei. Acolo sedea un om mare, ca un urias negru si groaznic la chip, ai carui ochi erau strambati si foarte mari si sangerati si lasa dintr-insii para de foc multa si fum din nari; iar limba lui spanzura afara din gura de un cot, iar mana lui cea dreapta era uscata de tot, iar cealalta era umflata, ca un stalp gol, si foarte intinsa. Si aceasta apuca pe cei osanditi de-i arunca in acea prapastie. Si strigau de-i arunca in acea prapastie. Si strigau toti cati erau osanditi in acea prapastie: „Vai, vai!” Deci, apropiindu-ma eu de acel om infricosator si groaznic, el striga tare catre cei ce ma duceau, zicand: „Acesta este prietenul meu, tinzandu-si mana cu pofta sa ma apuce”. Iar eu, de frica inspaimantandu-ma, ma cutremuram si ma trageam inapoi si indata se aratara doi barbati, precum i-ar fi trimis cineva, oameni batrani si cuviosi, care socoteam sa fie Andrei si Ioan, Sfintii Apostoli, asemanandu-i dupa chipul lor de pe sfintele icoane. Pe acestia, vazandu-i acel scarnav si groaznic urias, indata se trase si se ascunse. Deci, luandu-ma dupa acesti doi batrani si trecand prin portile ce s-au zis mai sus, ca si prin orasul care era intre porti, am iesit la un loc ses, unde erau niste asezari foarte frumoase si, ajungand pana la locul unde se sfarsea acea campie, am iesit la o vale cu pajiste verde, a carei frumusete si daruri ce avea, este peste putinta a le povesti, si a le arata prin cuvinte. Iar in mijlocul ei sedea un batran, om foarte luminat la fata si de cinste, avand imprejurul lui multime de copii, ca nisipul marii. Atunci, pierindu-mi frica, intrebam cu smerenie pe cei ce ma purtau, cine este batranul acela? Si ce era acea multime nunumarata, dimprejurul lui? Si ei zisera: Aceasta este Avraam si sanul lui Avraam de care ai auzit. Si indata, ducandu-ma ei, ma inchinai cu plecaciune si sarutai pe acel ce ziceau ei ca este Avraam. Si iarasi, mergand noi mai inainte si sfarsind calea, am aflat o livada foarte mare de maslini, in care, precum mi se parea, erau mai multi pomi decat stelele cerului. Si la fiecare pom era un cort si un pat sub cort si pe fiecare pat era un om, intre care am cunoscut pe multi din cei ce se aflau la curtea imparateasca si pe multi din oras, si pe unii din tarani, inca si pe unii din ai manastirii noastre. Si acestia, pe care i-am cunoscut, sunt toti morti de mai multa vreme.

Deci, gandind eu ca sa intreb ce era livada aceea de maslini, asa de mare si minunata, batranii, chiar inainte de intrebarea mea, au zis: „Te intrebi, ce este aceasta mare si preainfrumusetata livada de maslini? Si ce sunt acestea toate cate sunt intr-insa? Acestea sunt cele pe care le auzi: Multe lacasuri sunt la Tine, Doamne, impartite tuturor dupa vrednicie, dupa masura bunatatilor”. Iar, dupa acea livada de maslini, era o cetate, a carei frumusete, si felurime de culori, incheietura si tocmirea zidurilor, este cu neputinta cuiva a le povesti. Insa, erau douasprezece caturi imprejurul intregului zid, ca douasprezece brae, impodobite cu cele douasprezece pietre scumpe. Si fiecare brau din acestea era intreg facut dintr-o piatra si fiecare brau isi facea inconjurarea sa; si ce trebuie sa spun, este netezitura zidului, buna alcatuire si tocmirea ce era in toate. Si in zidul acela erau porti cu amestecatura de aur si de argint. Si de la porti inlauntru era pardoseala de aur si casa de aur, cu scaune de aur si cu mese de aur si toata cetatea era plina de lumina nepovestita, plina de mireasma, plina de bucurie, prin care trecand, n-am vazut nici om, nici vita, nici pasare zburatoare, nici alt nimic din cate se misca pe pamant si in vazduh. Iar catre marginile cetatii aceleia erau zidite curti minunate, imparatesti. Si la intrarea curtilor era o incapere lunga, cat ai asvarli cu o piatra. Si din marginea incaperii pana la cealalta margine, era intinsa o masa de marmura, inalta cat se rezema omul si plina de oaspeti ce sedeau si toata casa era plina de o lumina de nedescris, de bun miros si de daruri. Iar in fundul incaperii era o scarisoara invartita, ce iesea intr-un foisor foarte desfatator, care se vedea de la masa. De aici, plecand, se ivira dinafara doi tineri luminati la fata ca fulgerul si plini de toata stralucirea. Si zisera batranilor, celor ce ma tineau: „Sa stea si aceasta la masa”. Si indata, cum zisera, aratara si locul la care batranii, aducandu-ma, m-au asezat, iar ei ramasera de o parte. Si tinerii intrara pana in casa cea mai dinlauntru, de la fereastra Soarelui. Si, zabovind ei, eu ma uitam si luam aminte la masa aceea si cunosteam multi prieteni din cei ce sedeau si din mireni si din monahii cei din manastirea noastra, iar unii erau din cei ce se aflau la imparatie. Deci, tarziu, dupa aceea, venind iarasi, acei tineri strigara pe cei doi batrani, zicandu-le: „Ridicati-l pe acesta ca mult ii plang fiii lui cei duhovnicesti si Imparatului i se facu mila si va sa-l lasa sa petreaca in viata cu monahii si ducandu-l pe alta cale, luati in locul lui pe monahul Atanasie de la Traian. Si indata, luandu-ma batranii, degraba iesiram din bolta si din cetate si am mers pe alta cale, afland sapte iezere pline de munci si cu chinuri: unul era plin de intuneric, altul plin de foc, altul cu negura rau mirositoare, altul cu viermi ai altele cu tot felul de chinuri si toate rau pline de multime, care plangea si se tanguia cu jale.

Deci, trecand aceste iezere si ajungand la un loc putin mai inainte, am aflat pe batranul acela ce zicea ca este Avraam si, inchinaciune facandu-i iarasi, l-am sarutat. Iar el mi-a dat un pahar de aur plin de vin, mai dulce decat mierea si trei bucati de paine uscata, din care una am muiat-o in vin si, precum mi se pare, am mancat-o si am baut si vinul tot. Iar celelalte doua bucati, pe care le ceream ieri, le-am bagat in san. Dupa aceea, peste putin, iarasi am mers la locul acela unde sedea uriasul cel negru, ce era peste masura de infricosator si avea obrazul asemenea cu noaptea, care vazandu-ma, scrasnea cu dintii asupra mea si-mi zicea cu manie si cu amar: „De aici mi-ai scapat, dar de acum inainte nu voi inceta a face tot felul de lucraturi maestre impotriva ta si asupra manastirii tale.

Pana aici, fratilor, au fost cate am cunoscut si am tinut minte de v-am spus. Iar cum mi-am venit in fire, nimic nu stiu”. Deci, trecand vedenia aceasta intr-acest chip, indata au trimis la manastirea lui Traian si aflara pe monahul Atanasie mort si-l scoteau afara pe o nasalie. Si, intreband cand a murit, auzira: „A murit ieri, pe la al noulea ceas, in ziua in care a vazut parintele Cosma vedenia si si-a venit in fire.” Deci, peste scurta vreme, aceste doua manastiri s-au facut una, fiind aproape una de alta, si, pana in ziua de astazi, se carmuiesc de acelasi egumen. Si, parintele Cosma, ce a avut aceasta vedenie, ocarmuind treizeci de ani amandoua manastirile, a sporit mult aceste manastiri, atat cu viata cea placuta lui Dumnezeu a monahilor, cat si cu prinoasele venite din toate partile, toata indestularea avand, pentru hrana lor si a saracilor. Intru slava iubitorului de oameni Dumnezeului nostru. Amin.

( Proloage)

Postat in Cuvinte pentru suflet de Parintele Zisu Iulian