Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre manie si pocainta.

Iata fiule, aceasta este adevarata tamaduire a sufletului.

Un frate oarecare avea necaz asupra altui frate, care, intelegand ca acela are necaz asupra lui, a mers la dansul, vrand sa se smereasca, sa-si ceara iertare si sa se impace cu dansul. Deci, batand el la usa fratelui, acela n-a vrut nicidecum sa-i deschida si sa-l primeasca. Iar acesta, daca a vazut ca nu-i deschide, s-a scarbit si el, si, mergand la un batran, i-a spus lui despre acel frate, jelindu-se ca are necaz pe el si a mers la dansul sa-si ceara iertaciune si sa se impace cu dansul, dar nu l-a primit, nici i-a deschis lui usa. Iar batranul i-a zis lui: „Cauta, fiule, si-ti ia seama ca poate ai vreun gand in inima ta, ca tu nu esti cu nimic vinovat, nici i-ai facutlui vreun rau, ci el a facut rau si este nevinovat. Si, asa, pe tine insuti te indreptatesti, iar pe el il invinovatesti. Deci, pentru aceasta, nu-i da lui Dumnezeu indemn ca sa-ti deschida si sa te primeasca, fiindca mergi la dansul nu cu adevarata pocainta, ci cu fatarnicie. Deci, mergi si pune in inima ta, ca tu ai gresit si tu esti vinovat, iar pe dansul dezvinovateste-l si asa ii va da lui indemnare si umilinta, ca sa se smereasca si sa se impace cu tine.” Si i-a spus lui aceasta povestire: „Erau doi oameni mireni, in Egipt in tinutul Alexandriei si erau amandoi cu buna cucernicie si cu viata buna. Acestia, sfatuindu-se amandoi, au lasat lumea si s-au calugarit impreuna. Si auzind ei citindu-se cuvantul ce este scris in Sfanta Evanghelie, care zice ca unii s-au scopit pe sine pentru Imparatia Cerului, si ravnind acelui cuvant, s-au scopit pe sine amandoi. Si, nestiind el puterea dumnezeiestii Scripturi, li se parea ca mare bunatate au facut ei cu acea fapta, ca s-au scopit pe sine pentru Imparatia Cerului. Iar arhiepiscopul, auzind de acest lucru al lor, i-a despartit pe ei de Sfanta Biserica. Iar ei se razvrateau asupra arhiepiscopului, zicand ca pentru oarecare pizma si fara dreptate i-a despartit pe ei de Biserica si s-au sfatuit sa mearga la arhiepiscopul Ierusalimului, sa se jeluiasca si sa-si spuna pricina lor si acela ii va binecuvanta si-i va impaca, iarasi, pe ei cu Biserica. Deci au mers la arhiepiscopul Ierusalimului si au inceput a se jelui pentru strambatatea ce le-a facut lor arhiepiscopul Alexandriei, de i-a despartit pe ei de Biserica, si spunandu-i si pentru care pricina i-a despartit. Iar arhiepiscopul Ierusalimului, auzind acestea, a zis lor: Si eu va despart pe voi. Iar eu, auzind aceasta, s-au necajit foarte. Si, sfatuindu-se, au zis unul catre altul: sa mergem, frate, la arhiepiscopul Antiohiei si acela vazand supararea si strambatatea ce tragem, nefiind vinovati, isi va face mila si ne va primi pe noi. Si asa au mers la arhiepiscopul Antiohiei si i-au spus lui jalba si pricina lor, iar arhiepiscopul, auzind, a zis lor: Si eu va despart pe voi. Iar ei, in loc de nadejdea ce aveau ca-i va bucura acel arhiepiscop, auzira dimpotriva si pe acesta, ca si pe ceilalti, zicandu-le: Si eu va despart pe voi. Si s-au sfatuit aceia sa mearga la Roma, la papa, zicand: Sa mergem, frate, la papa si el ne va primi pe noi si ne va da izbanda noua fata de toti ceilalti. Si asa, au plecat, si au mers la Roma, la papa si s-au jeluit si au spus papei toata pricina lor, si cum toti arhiepiscopii, necautandu-le dreptatea si nevinovatia, i-au despartit pe ei de Sfanta Biserica, fara de nici o pricina sau vina. Iar papa, auzind acestea, le-a zis lor: Si eu va despart pe voi. Iar ei, auzind si de la papa tot acelasi cuvant pe care l-au auzit de la ceilalti arhiepiscopi, vorbeau intre ei, zicand: „Ce vom face, frate, ca acestia sunt uniti toti la un cuvant, fiindca ei se aduna in soboare, toti la un loc, si se sfatuiesc si se unesc sa tie toti una si sa fie toti intr-un cuvant. Ci noi, frate, sa mergem la Sfantul Epifanie, arhiepiscopul Ciprului si sa ne jeluim si sa-si spunem lui toata pricina noastra. Si acela, fiind om sfant si prooroc si cunoscator, ne va cunoaste supararea si nevinovatia noastra si necazul ce tragem fara dreptate si ne va primi pe noi. Si asa, iesind din cetatea Romei, au plecat si au mers la Cipru. Si daca s-au apropiat de cetatea unde era Sfantul Epifanie, Dumnezeu i-a descoperit Sfantului venirea acelor doi calugari si osteneala si pricina lor. Iar Sfantul Epifanie, instiintandu-se despre dansii, indata a trimis pe un cleric al sau intru intampinarea lor, ca sa le spuna ca nici in cetatea lui sa nu indrazneasca sa intre, ca nu-i primeste pe ei. Iar ei, auzind aceasta, s-au umilit in inimile lor si s-au smerit pe sine, vorbind unul catre altul si zicand: Cu adevarat, frate, noi am gresit lui Dumnezeu. Si pentru ce, dar, umblam zbuciumandu-ne, vrand sa ne indreptatim noi? Ca, iata, asa precum socoteam noi, toti fara de dreptate si fara de nici o vina, unul dupa altul, ne despartira pe noi de Sfanta Biserica. Iar acesta, inca nici n-am mers la dansul sa ne jeluim lui si sa ne spunem pricina noastra, si nici nu ne-a vazut pe noi, ci, fiind el om sfant si prooroc cunoscator, iata ca Insusi Dumnezeu i-a descoperit lui si i-a aratat venirea noastra la dansul si greseala noastra, pentru care ne-a poruncit noua nici in cetatea lui sa nu intram. Pentru aceea, frate, in zadar ne ostenim noi, umbland sa ne indreptatim, ca noi am gresit lui Dumnezeu si Dumnezeu i-a aratat lui greselile noastre. Pentru aceea, nu numai ca nu ne primeste pe noi sa vedem fata lui, dar nici in cetate nu ne da voie sa intram. Si asa au inceput a se umili si a plange si a se smeri, cunoscandu-si greseala si pacatul lor. Iar cunoscatorul de inimi, Dumnezeu, vazandu-i pe dansii ca si-au cunoscut greseala lor si ca s-au umilit in inimile lor si se smeresc, caindu-se de pacatul lor, a descoperit si au aratat iarasi si aceasta Sfantului Epifanie, ca si-au cunoscut pacatul si ca se smeresc, caindu-se. Si i-a poruncit lui sa trimita ca sa-i cheme si sa-i primeasca pe ei, ca si-au cunoscut greseala lor si ca se caiesc. Si a trimis Sfantul Epifanie la dansii si i-a chemat la sine si, cu multe cuvinte de folos i-a invatat si i-a mangaiat pe ei si i-a primit in Sfanta Biserica si i-a impartasit pe ei cu Sfintele Taine si a scris pentru dansii la arhiepiscopul Alexandriei, zicand: Primeste, frate, pe fiii tai, ca adevarat, acum, s-au smerit si s-au pocait. Si asa i-a trimis pe ei la locul lor.”

Aceasta povestire, spunand-o batranul fratelui, i-a zis lui: „Iata fiule, aceasta este adevarata tamaduire a sufletului, ca intru toate lucrurile sa ne smerim, defaimandu-ne si ocarandu-ne, descoperindu-ne si vadindu-ne inaintea lui Dumnezeu pacatele noastre, iar nu ale fratelui nostru”. Acestea auzindu-le, fratele s-a umilit in inima sa si a fagaduit ca va face dupa cuvantul batranului. S-a dus, iarasi, cu smerenie la acel frate, care avea necaz pe el, sa se roage sa-l ierte pe el si, batand la usa chiliei, indata a auzit si i-a deschis lui. Si mai inainte de a se pleca el si a-si cere iertaciune, acela s-a inchinat lui cu smerenie, zicand: „Iarta-ma, frate, ca te-am scarbit pe tine”. Si asa, cu dragoste, din tot sufletul, sarutandu-se unul cu altul, s-a facut mare bucurie intre dansii.
( Proloage)

Postat in Cuvinte pentru suflet de Parintele Zisu Iulian