Duminica a cincea dupa Pogorarea Duhului Sfant

Omul nerecunoscator pacatuieste impotriva tuturor legilor.

Sa nu trecem cu vederea tacerea Domnului nostru Iisus Hristos fata de nerecunoscatorii ghergheseni. Noi din obisnuinta, fara sa tinem seama, ne suparam pe aceia care sunt lipsiti de recunostinta fata de binefacerile noastre. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a aratat ca nerecunostinta este un pacat mare, cu prilejul vindecarii celor zece leprosi, despre care Sfantul Evanghelist Luca spune ca, pe cand Iisus, in drum spre Ierusalim, a trecut printr-un sat, l-au intampinat de departe, si ridicandu-si glasul lor, au strigat:,, Iisuse, Invatatorule, fie-ti mila de noi!”. Iisus, milostivindu-se, a zis catre dansii: mergeti la preoti si aratatile madularele voastre leproase; iar ei ascultand porunca, au mers la preoti insa, mai inainte de a ajunge la preoti, pe cale s-au vindecat. Dupa aceasta numai unul din dantr-insii, care era samarinean, s-a intors indata la Iisus Hristos, si cazand cu fata la picioarele Lui, i-a multumit. Atunci, Iisus a mustrat pacatul nerecunostintei, zicand:,, Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt? Nu s-au gandit sa se intoarca sa dea slava lui Dumnezeu, decat numai acest strain de neam?” Nerecunoscatorii calca nu numai legile firii cuvantatoare ci si ale firii necuvantatoare, cand li se face bine, isi arata, pe cat pot, recunostinta lor catre oamenii care le-au facut bine, cum vedem si din mustrarile lui Dumnezeu, facute israielitenilor pentru nerecunostinta lor fata de nenumaratele binefaceri, atunci cand zice: boul isi cunoaste stapanul si asinul ieslea domnului sau; dar Israiel nu Ma cunoaste, poporul Meu nu Ma intelege”. Intr-adevar, omul nerecunoscator pacatuieste impotriva tuturor legilor, dar si binefacatorul, cand se necajeste asupra nerecunoscatorului, isi pierde plata binefacerii lui si greu pacatuieste.
Pacatuieste cel lipsit de recunostinta, pacat mare, insa numai unul, adica pacatul nerecunostintei, iar binefacatorul cand asteapta rasplatire dar nu ia, atunci cade in multime de pacate. Cade in manie, in ura, dezradacineaza din inima lui dragostea si dorinta binefacerii. Nerecunoscatorul, ori cat de impietrit ar fi la inima, simte greutatea pacatului sau; pentru aceasta si nadajduieste sa se pocaiasca vreodata si sa fie recunoscator binefacatorilor sai; binefacatorul insa, de vreme ce socoteste ca are dreptul la rasplatire si recunostinta din partea celui caruia i-a facut bine, nu numai ca nu se pocaieste, dar nici pacatul sau nu si-l recunoaste.
Binefacerea este o fapta foarte buna si mare, fiindca este roada dragostei. Dar daca ai facut binele pentru ca sa ti se faca bine, daca ai dat pentru ca sa iei, atunci binefacerea ta nu este binefacere, ci negutatorie, pentru ca numai negutatorul da un lucru pentru ca sa ia plata pe el. Cand zici ca faci binele, dar ceri in schimb rasplatire pentru binele facut, atunci esti fatarnic si inselator, atunci vrei sa inseli lumea, pentru ca oamenii, auzind ca tu faci binele si nestiind ca tu cauti rasplatire, sa te laude ca pe un milostiv si binefacator.
Cel ce doreste sa cunoasca inaltimea binefacerii si a faptei celei bune se cuvine sa mearga la biserica Domnului nostru Iisus Hristos. Aici va auzi el invataturile despre binefacerea cea adevarata, cum se face si care este rasplatirea ei. Aici va cunoaste care este binefacerea cea mincinoasa si cine sunt cei ce o fac si se va convinge ca acest fel de binefacere nu are nici un har. In biserica, Iisus il va invata prin cuvantul Sfintei Evanghelii, zicandu-i:,, Cand faci pranz sau cina, nu chema pe prietenii tai, nici pe fratii tai, nici pe rudele tale, nici pe vecinii bogati, ca nu cumva sa te cheme si sa te pofteasca si ei la randul lor, sa ti se faca rasplatire. Ci cand fraci un ospat, cheama saracii, ologii si orbii”. Iata cum smulge Iisus din radacina toata nadejdea, rasplatirii din partea oamenilor pentru binefaceri. Deci astfel legiuind despre binefacere si invatand care este binefacerea cea adevarata, Domnul arata indata si cat este de mare si de inalta aceasta fapta buna si ce fel de rasplatire are cel ce o face, zicand:,, Si fericit vei fi, caci nu pot sa-ti rasplaeasca, caci vei fi rasplatit intru invierea dreptilor”. Deci cel ce face binele in acest fel va fi randuit in ceata fericitilor, care-si vor lua rasplatire vesnica cu dreptii, cand vor invia toti oamenii si vor sta inaintea dreptului Judecator. Cat de prost arata binefacerea, cand binefacatorul asteapta rasplatire din partea celui caruia i-a facut binele, ne arata Mantuitorul zicand:,, Si daca faci bine celor care va fac bine, ce multumire puteti avea? Doar si pacatosii acelasi lucru fac”. Iata dar ca adevarata binefacere mincinoasa este mestesugul pacatosilor.
Intradevar toti oamenii sfinti faceau bine, neavand nici un gand la rasplatirea pamanteasca. Domnul nostru Iisus Hristos a aratat Sfintilor Apostoli ce fel de rasplatiri le pregatesc cei ce se vor impartasi de binefacerile lor zicand:,, Vor pune mainile pe voi si va vor prigoni, dandu-va prinsi in sinagogi si in temnite, tarandu-va la imparati si la domni pentru numele Meu…si veti fi vanduti si de parinti, si de frati, si de rudenii, si de prieteni, si unii dintre voi veti fi dati la moarte, si veti fi urati de toti oamenii, pentru numele Meu”. Oare s-au indoit ei auzind acestea, si s-au temut sa mai savarseasca binefacerile propovaduirii lor catre oameni? Nu ! Ci au strabatut cu marinimie de suflet tot pamantul, toata lumea, invatand, luminand, facand minuni, varsand peste toti ploaia cea mantuitoare a binefacerii. Ei nu cereau rasplatiri ci la cei cararora le faceau binele, desi aveau dreptul, precum scria Apostolul Pavel catre corinteni zicand:,, Daca am semanat la voi cele duhovnicesti, mare lucru este sa seceram din ale voastre cele pamantesti? Daca altii se bucura de acest drept asupra voastra, pentru ce nu si noi, cu atat mai mult? Dar noi nu ne-am folosit de dreptul acesta, ci toate le rabdam, ca sa nu punem piedica Evangheliei lui Hristos”. Ei nu cautau rasplatiri vremelnice, fiindca nadajduiau in rasplatirea cea cereasca, cum scrie Apostolul Pavel, ucenicului sau Timotei zicand:,, Lupta cea buna m-am luptat, calatoria am savarsit, credinta am pazit; de acum mi s-a gatit cununia dreptatii, pe care Domnul mi-o va da in ziua aceea, El dreptul Judecator, si nu numai mie, ci tuturor celor ce au iubit aratarea Lui”. Ei asteptau rasplatirea oamenilor lor pentru binele aproapelui, nu de la oamenii carora le faceau binele, pentru ca oamenii sunt nedrepti, ci de la Dumnezeu, care este Drept Judecator.

Frati crestini,
Noi suntem ucenici credinciosi ai lui Iisus Hristos. Deci sa facem totdeauna binele tuturor semenilor nostri: unuia prin sfatuirea noastra, altuia prin mijlocirea noastra. Aceluia prin banii nostrii, celuilalt prin ocrotirea noastra; pe acesta sa-l sfatuim, aceluia sa-i slujim, celuilalt sa-i ajutam. Binefacerea este o mare fapta buna, fiindca este roada si implinirea dragostei. Aceasta este dragostea care lucreaza, care viaza. Prin aceasta omul se face ca un Dumnezeu, pentru semenul sau. Cand facem bine, sa nu facem netrebnic harul binefacerii noastre, cautand rasplatire sau suparandu-ne pe cei nerecunoscatori, caci pe cat, cei carora li s-a facut bine, se leapada de datoria recunostintei, pe atat Dumnezeu inmulteste rasplatirii noastre. Sa nu cautam mai mult la rasplatirea oamenilor, care este vremelnica, decat la rasplatirea lui Dumnezeu, care este vesnica. Sa avem totdeauna inaintea ochilor nostri pilda Binefacatorului si Mantuitorului nostru. De cate ori suntem noi nerecunoscatori pentru binefacerile Lui? Dar El niciodata nu inceteaza a revarsa binefacerile Lui asupra noastra. Sa ascultam in toate zilele vietii noastre glasul Lui dumnezeiesc, care ne graieste zicand:,, Faceti bine si imprumutati, fara sa nadajduiti nimic in schimb si rasplata voastra va fi multa… si veti fi fiii Celui Preainalt”. Amin.

( Cazania)

Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian