Intru aceasta zi, cuvant despre calea cea stramta.

Lumea aceasta, care este ca o mare, ne invaluieste cu ispitele.

Viata omului este o cale de la nasterea sa pana la ceasul sfarsitului si calea aceasta poate fi ori stramta, ori larga. Calea cea stramta este ingradita prin hotarele legii lui Dumnezeu, care nu ne lasa pe noi sa ne abatem nici la dreapta, nici la stanga. Calea cea larga a strigat ingradirea legii lui Dumnezeu, si ne da libertatea sa umblam, ratacindu-ne dupa vointa noastra. Calea cea stramta este impresurata de intristari nevoi, izgoniri, necinstiri si batjocuri. Cea lata, toate acestea le leapada si se largeste mereu, prin veseliile lumii acesteia. Chiar la intrarea caii celei stramte, sta crucea si, impreuna cu ea, smerenia, lepadarea de sine, blandetea si toata fapta buna, lucruri, care pe dinafara sunt fara stralucire, dar, pe dinauntru, sunt pline de frumusete. Iar pe calea cea lata sta iubirea de arginti, rautatea si tot pacatul, care, pe dinafara, este dulce si ingamfat, iar, pe dinauntru, amar si urat mirositor. Pe calea cea stramta, graieste marele Vasilie, sta infranarea trupului, iar pe cea lata, placerea trupului. Pe cea stramta, postul, pe cea lata, betia. Pe cea stramta, lacrimile, pe cea lata, dantuirea. Pe cea stramta, suspinarea, pe cea lata veselia si jocul. Pe cea stramta, curatia, pe cea lata, desfranarea.
Inainte-calator pe calea cea stramta, este Insusi Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a purtat crucea si S-a rastignit. El graieste tuturor celor ce voiesc a fi crestini: „Cel ce voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine si, luand crucea sa, sa-Mi urmeze Mie.” Pe calea aceasta merg si ii urmeaza toti credinciosii Lui, care s-au departat de lume si si-au luat crucea lor si Lui ii urmeaza, ca unui Povatuitor si Invatator si Incepator, prin smerenie, dragoste, rabdare, blandete si ascultare. Pe calea cea lata se afla Stapanul lumii si al intunericului si cei ce il urmeaza pe el prin mandrie si slava desarta.
Cei ce n-au scapat de jugul satanei ridica razboi asupra celor ce calatoresc, cu evlavie, pe calea lui Hristos si rabda necazurile, ispitindu-i pe ei in fel si chip. Si voiesc a-i smulge de la Hristos si sa-i supuna, iarasi, sub stapanirea cea intunecata. Cand satana nu poate sa faca el insusi aceasta, atunci, prin slujitorii lui, oamenii cei rai, face rau celor drepti.
Lumea aceasta, care este ca o mare, ne invaluieste cu ispitele. Pe cei ce au infrant poftele trupesti, poftele ochilor si mandria lumeasca, si se afla inca in lume, ii prigoneste. Cei buni, cu cei rai, nu stau impreuna caci, cei buni, prin a lor sfanta vietuire, mustra rautatea celor rai. Pentru aceasta, cei rai, pe cei buni ii prigonesc. Si de aici, se intampla ca, intr-o casa, barbatul cel rau uraste si prigoneste pe femeia cea buna; tatal cel rau, pe fiul cel bun, fratele cel rau, pe fratele cel bun; sora cea rea, pe sora cea buna. Ca despre aceasta graieste Hristos cand zice: „Vi se pare ca am venit pe pamant sa dau pace? Va spun ca nu, ci dezbinare. Caci de acum inainte, cinci dintr-o casa vor fi dezbinati; trei impotriva a doi, si doi impotriva a trei. Dezbinati vor fi: tatal impotriva fiului si fiul impotriva tatalui, mama impotriva fiicei si fiica impotriva mamei, soacra impotriva nurorii sale si nora impotriva soacrei” (Luca 12, 51-53). Dumnezeu lasa, asupra celor buni, incercari, pentru ca el sa inteleaga ca sunt, aici, straini si trecatori ca patria lor nu este din lumea aceasta ci, dincolo. Si asa, sa poata sa se departeze de desertaciuni: „Ca pe cine iubeste, Domnul il cearta” (Evr. 12,6). Prin aceste ispite ei se smeresc si isi cunosc neputintele lor. Ca, precum fericirea inalta, asa ispita smereste pe om si il aduce la cunostinta. Asa se deprind cei alesi si imbunatatiti cu rabdarea, care este cununa evlaviei si pe care nu este cu putinta a o invata, fara de ispite si de necazuri, dupa cum zice si Apostolul, „ca suferinta aduce rabdare, si rabdarea, incercare si incercarea nadejde iar nadejdea nu rusineaza” (Rom.5,3-5) Ca, zice marele Vasilie: „Ia seama la ce te duce necazul: el te duce spre nadejde care nu rusineaza. De esti neputincios bucura-te, pentru ca pe cel care il iubeste, Dumnezeu il cearta. De esti sarac veseleste-te, ca, impreuna cu Lazar, vei mosteni cele bune. De rabzi ocara pentru numele lui Hristos, esti fericit, pentru ca aceasta ocara, se va intoarce tie ca slava ingereasca.” Ca si Apostolul zice: „Socotesc ca patimirile vremii de acum nu sunt vrednice de marirea care ni se va descoperi” (Rom, 8,18). Astfel, cei buni vor face asemenea cu Fiul lui Dumnezeu, ca niste madulare duhovnicesti ale Capului, Care este Hristos, si Care, pentru mantuirea noastra, a rabdat toate necazurile, nevoile si patimile. Asa vor „cunoaste puterea pacatului si vor cunoaste boldul mortii, care este plata pacatului, si cat de mare este rautatea pacatului, care atatea primejdii si nevoi a adus asupra lumii, si se vor deprinde a se pazi de pacate. Asa vor cunoaste mania lui Dumnezeu. Care este impotriva pacatului si vor marturisi dreptatea lui Dumnezeu, precum graieste David: „Drept este, Doamne, si drepte sunt judecatile Tale” (Ps. 118, 137). Asa se vor invata sa cunoasca, din fapte, patimile lui Hristos, si, pe El, cu inaltime si scumpatate, sa-L cinsteasca. Si dupa cum dulceata pacatului o cunoastem bine, cand gustam din ea, asa si amaraciunile necazurilor le simtim mai bine, cand insine suntem ispititi. Asemenea, si amaraciunea patimirilor lui Hristos atunci o cunoastem mai bine, cand vom cunoaste noi insine amaraciunile ispitelor si ale nenorocirilor. Ca, dintr-aceasta ne invatam sa cunoastem si sa vedem cat de bun este Domnul, Care atata amaraciune, din paharul amaraciunilor a baut, pentru netrebnicii Sai robi. Primejdiile si necazurile ne ridica si ne desteapta pe noi, spre adevarata pocainta si spre intoarcerea de la inselaciunile lumii, si spre cautarea adevaratei fericiri, de la Dumnezeu.
Calea cea stramta, pentru ca este stramta, cu adevarat, putini calatori are pe ea, dupa cuvantul lui Hristos, si putini o afla. Pentru ca poftele si desfatarile lumii acesteia ne fac placere si sunt aproape de simturile trupului nostru. Iar fericirea cea vesnica, spre care ne duce calea cea stramta, fiindca e nevazuta, nu cu ochi trupesti, ci cu oschii sufletesti, care sunt luminati prin credinta, nu oricine o vede, ci numai cel luminat prin credinta. Si, cel ce nu o vede, acela nici nu o cauta si rabdarea unor necazuri, pentru ea, este o amaraciune pentru trupul acestuia. Pentru aceasta, multi, urmand patimasului si poftitorului lor trup, lasa calea cea stramta si merg pe calea cea larga si calatoresc pe ea, pentru placerea trupului lor. Calea cea stramta, chiar de este stramta si nu calatoresc multi pe ea, ne duce, totusi, la largimea vesnicei veselii si mangaieri. Cea larga, macar ca este larga si multi calatoresc pe ea, ne duce, insa, la stramtorarea vesnicei suferinte, la intristari si suspinuri. Lazar, cel pomenit in Evanghelie, cu stramtorarea durerilor si pe drumul saraciei a calatorit, dar, dupa moarte, a fost dus de ingeri in sanul lui Avraam. Si, dimpotriva, bogatul acela imbracat in porfira si in vison, care in toate zilele se veselea luminat, si n-a voit sa arate mila lui Lazar, cel sarac, dupa ce a fost ingropat, din iad si-a ridicat ochii sai, si fiind in chinuri, dupa benchetuirile cele multe din viata, multa durere a rabdat si dupa bauturile cele scumpe, o picatura de apa a cerut si nu a putut afla. Precum Hristos graieste: „Intrati prin poarta cea stramta, ca larga este poarta si lata este calea care duce la pieire si multi sunt cei care o afla. Si stramta este calea care duce la viata si putini sunt aceia care o afla (Matei, 7,13-14).
Infricosat lucru este calea aceasta pentru trupul nostru, pentru ca el vrea sa fie intru toata desfatarea si veselia, care slujesc simturilor lui. El iubeste sa fie laudat de toti si de toti cinstit. El vrea ca intru toate, dupa a sa vointa, sa vietuiasca. Dar, cel ce vrea sa mearga pe calea aceasta stramta este dator sa-si taie voia sa, dator este sa se lase de poftele sale, dator este sa nu se sperie de necinstire, de batjocura, de saracie, de prigonire si de celelalte impotriviri, dator este sa nu se gandeasca la razbunare. La toate acestea trupul priveste cu nedumerire si nu vede ceea ce simturile si intelegerea lui nu pot ajunge, nici sa priceapa.
Precum bolnavul nestiutor se teme sa primeasca leacuri, nestiind folosul ce este intr-insele sau precum pruncii fug de scaldatoare si plang, cand mamele lor ii scalda, pentru ca ei vad numai cele de fata iar cele de departe nu le vad, asa si neputinciosul nostru trup priveste numai spre ceea ce sta aproape de simturile lui si nu vede ceea ce sta mai departe. El vede crucea si amaraciunea ei, dar folosul si mangaierea care indulcesc amaraciunile ei, nu le vede pentru aceasta, se tulbura si se infricoseaza. Dar, cei ce vor sa intre prin usa cea stramta si sa mearga pe calea cea dreapta si ingusta, datori sunt a-si micsora aceasta frica si tulburare si sa priveasca, nu numai la imprejurarile cele vazute, ci si la cele nevazute. Sa ne intoarcem luarea aminte, nu numai la durerile si la ispitele pe care le arata simturile si prin care ne tulbura pe noi, ci si la ceea ce ne pune inaintea Legea crestineasca. Ca ea, adica credinta, ne arata pe Dumnezeu, ca pe un Parinte, Care pune inaintea fiilor Sai crucea, din dragoste si nu din manie. „Ca pe cine il iubeste, Domnul il cearta si biciueste pe tot fiul, pe care il primeste. Rabdati, spre inteleptire, Dumnezeu se poarta cu voi, ca fata de fii” (Evr.12,6-7). Ea ne mangaie, pentru ca acelasi parinte indurator sta de fata si ajuta fiilor Sai, celor ce se afla sub cruce si suspina. Ca zice Dumnezeu, prin Proorocul: „Cu dansul sunt in necaz si-l voi scoate pe el” (Ps.90,15). Ca de vei trece prin mijlocul apei, cu tine sunt si raurile nu te vor acoperi. Si de vei merge prin mijlocul focului, nu te vei arde si para focului nu te va atinge pe tine. Crucea iti arata pe incepatorul si inainte-purtatorul ei Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care pe drumul crucii a calatorit si, cu ale sale frumoase picioare, a netezit asprimea caii si a facut-o lesnicioasa, celor care Ii urmeaza. Ea ne arata fericitul sfarsit, spre care duce calea crucii. Ea adevereaza ca, dupa aceasta amaraciune, urmeaza dulceata si veselia cea vesnica si, dupa vremelnica necinste si ocara, primim vesnica slava, si ca, dupa moartea cea trecatoare, va fi fericirea si viata cea vesnica. Si asa, puterea crucii indulceste si preface durerile. Dumnezeului nostru slava!
( Proloage)

Postat in Sfaturi duhovnicesti de Parintele Zisu Iulian