Întru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre imparatul Constantin, care s-a pogorat din cer si a vorbit cu Paisie Pustnicul, despre care lucru auzind Ioan Culov, l-a scris, spre folosul celor ce-l asculta.

Cu adevarat, lucru preaslavit vad.

Zis-a un oarecare dintre Sfintii Parinti, cei din Schit, ca, i-a spus ava Ioan Colov, zicand: „Am vrut odata, sa merg sa cercetez pe Paisie Sihastrul, fiindca era cu putinta, ca, numai din privirea lui, sa dobandesc dumnezeiescul dar. M-am dus la dansul si, mai inainte de a bate la usa chiliei lui, l-am auzit vorbind inauntru cu un om si, sfiindu-ma a bate, stam afara. Am facut, insa, putin zgomot, pe care auzindu-l, cinstitul Parinte a iesit afara si, vazandu-ma pe mine, bucurandu-se, m-a imbratisat si m-a sarutat, si eu, asemenea, pe dansul, Apoi, intrand impreuna cu dansul in chilie si nevazand inauntru pe nimeni altul, nu ma dumiream si ma intrebam cine sa fi fost, oare, acela ce, putin mai inainte, vorbea impreuna cu Parintele. Si priveam si intr-o parte si intr-alta, sa vad pe cineva. Si el m-a intrebat: „De ce privesti incoace si incolo si nu te dumiresti, ca si cind ai vedea vreun lucru strain ?” Iar eu i-am raspuns: „Cu adevarat, lucru preaslavit vad si, nedumirindu-ma, nu stiu ce sa zic, Ca putin mai inainte am auzit glasul altui om, care impreuna vorbea cu tine si, acum, nu vad pe altcineva; si ce este aceasta nu stiu. Deci, rog pe cuviosia ta, sa-mi aratati aceasta preaslavita taina”.
Iar dumnezeiescul parinte mi-a zis: „O, Ioan, taina preaslavita iti va descoperi tie astazi Dumnezeu. Iar eu se cade sa-ti arat dragostea ce o are, spre noi, monahii, bunatatea Lui. Acela, prietene prea ales, pe care l-ai auzit vorbind cu mine, era marele Constantin, intaiul imparat al crestinilor. Ca s-a pogorat din cer, trimis fiind de Dumnezeu, si mi-a zis: „Fericiti sunteti voi, care v-ati invrednicit a avea petrecere monahiceasca, pentru ca, dupa adevar, a voastra este indumnezeita fericire a Mantuitorului.” Iar eu i-am zis: Si cine esti tu, Domnul meu, care zici acestea si mult ne fericesti pe noi, monahii ? Si mi-a raspuns: Eu sunt cel zis marele Constantin si m-am pogorat din cer, ca sa-ti arat slava, pe care o dobandesc monahii in ceruri, precum si prietenia si indraznirea ce au catre Hristos. Si te fericesc pe tine, o, Paisie, pentru ca-i indemni pe ei, la aceasta fericita petrecere a pustniciei. Ci, ma prihanesc si ma ocarasc pe mine, ca n-am nimerit o randuiala atat de mare ca aceasta, a monahilor, si nu sufar paguba ce am suferit. Si, iarasi, am zis eu: Pentru ce, o, minunatule, te necajesti pe tine ? Oare n-ai dobandit tu slava cea pururea fiitoare si dumnezeiasca stralucire ? Si mi-a raspuns: Asa este, am dobandit-o, dar nu am aceeasi indraznire ca monahii, nici o cinste intocmai cu a lor. Ci am vazut sufletele unor monahi, care, despartindu-se de trup, zburau ca niste vulturi cu multa indrazneala se suiau la Ceruri. Si ceata cea potrivnica, a dracilor, nu indraznea sa se apropie de ele. Apoi, am vazut ca se deschideau lor usile cerului si intrau inauntru si, aratandu-se Cerescul Imparat, stateau de fata, cu multa indraznire, la Scaunul lui Dumnezeu. Deci, pentru aceasta vrednicie minunandu-ma eu, de voi monahii, va fericesc si ma defaimez pe mine, ca nu m-am invrednicit a lua o indraznire ca aceasta. Ci, o, de as fi lasat, macar la sfarsit, vremelniceasca imparatie si haina imparateasca si coroana si sa ma fi facut sarac si sa fi purtat sac si sa fi primit si alte nevointe ale petrecerii monahicesti!
Iar, eu, iarasi, am zis: Toate bine le zici, o, sfintitule imparat si ne mangai pe noi cu acestea, insa, acestea se cuvin a fi judecatile Dumnezeului noslru, si nu este cu dreptate a zice, altfel, despre dumnezeiasca, dreapta judecata. Ca Dreptul Judecator toate cu dreptate le da; dupa vrednicia fiecaruia si dupa ostenelile fiecaruia ii da si plata. Ca, intr-o privinta, viata ta nu avea ostenelile cele intocmai, nici era asemenea, cu viata monahilor. Ca tu, adica, aveai femeie ajutatoare, pe copiii tai, pe slugile tale si multe feluri de randuieli, de indulciri si de odihne. Iar monahii defaimand toate cele dulci si veselitoare ale acestei vieti, au luat pe Dumnezeu in loc de bunatatile lumii si pe El il au bucurie si bogatie a lor si a face cele bine-placule Lui socotesc ca este desfatare si mare indulcire. Si sunt, cum zice Apostolul, lipsiti, necajiti, rau patimind. Drept aceea, cu neputinta iti este tie, imparatul meu, sa te faci intocmai cu aceia. Deci, in vremea cand ziceam noi acestea, ai venit si tu, fratele meu, Ioan, iar el, indata, s-a suit la ceruri. Acum, dar, invatandu-te, prin aceasta pilda, cate bunatati pricinuiesc durerile pustniciei, intareste pe frati. Acestea auzindu-le eu, Ioan, mari multumiri am dat lui Dumnezeu. Apoi, vorbind impreuna indestul cu dumnezeiescul Paisie, m-am intors la locuinta mea, bucurandu-ma”.
( Proloage)

Postat in Sfaturi duhovnicesti de Parintele Zisu Iulian