Intru aceasta zi, cuvant din Limonar, despre o calugarita, care a fugit in pustie, din pricina unui tanar.
Iar, dupa multi ani, a voit Dumnezeu a arata viata cea buna a acelei fecioare, pline de barbatie.
Spunea Ioan Moabiteanul ca era o fecioara oarecare, anume Mastridia, frumoasa la chip, care se nevoia in Ierusalim, postind si sporind mult in Domnul. Deci, din uneltirea diavolului, s-a nascut un gand rau in inima unui tanar, asupra fecioarei acesteia. Iar minunata fecioara, intelegand gandul cel rau si pierzator al tanarului aceluia, luand bob muiat, l-a pus intr-un cos si s-a dus in pustietate, prin departarea sa facand, astfel, odihna inimii tanarului, ca sa nu-l mai tulbure pe dansul gandul cel rau.
Iar, dupa multi ani, a voit Dumnezeu a arata viata cea buna a acelei fecioare, pline de barbatie. Un oarecare parinte, umbland prin pustia Iordanului, a vazut pe fericita aceea si i-a zis ei: „Maica, ce faci in pustia aceasta?” Iar ea, vrand sa se ascunda, a zis catre dansul: „Iarta-ma, ca am ratacit calea”. Iar el, de la Dumnezeu cunoscand lucrul ei, a zis: „Sa ma crezi pe mine, maica, nici nu te-ai ratacit, nici nu cauti calea, ca minciuna este de la diavol. Ci, sa-mi spui mie pricina, cu adevarat, pentru care ai venit aici.” Atunci a zis fecioara: „Iarta-ma, parinte, pricina este ca mintea unui tanar incepuse a se sminti asupra mea si, pentru aceea, voind ca mai bine sa mor aici, decat aceluia sa-i fiu spre pierzare si spre impiedicare, dupa cuvantul Apostolului”. Deci, a zis, catre dansa, staretul: „Dar de cati ani stai aici?” Iar ea a raspuns: „Cu darul lui Dumnezeu, petrec aici de saptesprezece ani”. Iarasi a zis ei staretul: „Intru atatia ani, cu ce te-ai hranit?” Iar ea, luand cosul acela, in care avea boaba inmuiate, i-a zis lui: „Acest cos pe care il vezi la mine, l-am scos din cetatea in care am fost. Si acest fel de purtare de grija a avut Dumnezeu pentru mine, smerita, incat atatia ani am mancat din boabele acestea, si nu s-au sfarsit, nici nu s-au invechit. Si sa stii, parinte, ca, asa m-a acoperit binecuvantarea Domnului incat, in saptesprezece ani, nu m-a vazut pe mine nici un om, fara numai tu unul, astazi”. Iar staretul, auzind aceasta de la dansa, s-a dus, slavind pe Dumnezeu, pe Cel ce i-a dat ei atata dar si rabdare.
( Din Proloage)
Postat in Sfaturi duhovnicesti de Parintele Zisu Iulian