Pomul cunoştinţei
„A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: “Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facere 2, 16-17).
A intrat în istoria omenirii ca o povestire scurtă şi interesantă, fiind începutul vieţii noastre. Povestea acestui pom al cunoştinţei a schimbat într-adevăr drumul şi scopul. Să ne amintim: Dumnezeu, creaţie, îngeri, om, rai, nemurire, voinţă liberă, diavol, ispită, neascultare, izgonire, suferinţă şi moarte. Grădina raiului nu este o invenţie sau închipuire, ci a fost o realitate. Tigrul şi Eufratul o străjuiau, iar Gihonul (Gangele) şi Fisonul ( Nilul), o îmbogăţeau, făcând din Orient leagănul civilizaţiilor, după care a tânjit oricine. Acest loc a frământat civilizaţii cu rezonanţă în istorie, de la Sumer la Babilon, până în Golful Persic de astăzi, pentru care s-au luptat imperii, care doresc să se întoarcă în acelaşi „paradis” cu forţa sabiei prin care am fost alungaţi de arhanghelul Mihail. Povestea noastră este sfântă şi se desfăşoară în mijlocul naturii, adică în pământul din care am fost luaţi, iar tabloul este însufleţit de prezenţa Treimii Sfinte şi de cel care a primit ” suflet nemuritor”, adică omul. Centrul atenţiei se îndreaptă spre cei doi arbori: pomul Vieţii şi pomul cunoştinţei Binelui şi Răului. Referatul Scripturii nu este doar simbolic, ci creaţie înscrisă în genetica fiinţei umane, care trebuia să lucreze, nu robotic, ci firesc, nu înclinaţie sau instinct, ci alegere, recunoaştere, mulţumire şi imn de slavă, precum cetele cereşti. Nu putem motiva că nu ne-a fost dată toată informaţia: ” Din toţi pomii raiului puteţi mânca, dar din pomul cunoştinţei Binelui şi Răului să nu mâncaţi, căci în ziua în care veţi mânca, negreşit veţi muri.” Adam nu se poate scuza , dar nici nu poate acuza pe Dumnezeu că nu i-a dat toate coordonatele problemei existenţiale ca să poată depăşi obstacolele ivite. El deja dovedise pricepere, era inteligent. Prin faţa lui într-o bună zi trecuseră toate animalele pe care le numeşte, şi dintre ele nu-şi găseşte însoţitor. Adam pierde pe mâna lui, căci femeia dată lui „ajutor”, nu analizează cine este ispititorul. Vicleanul atacă mârşav şi nu direct, ci la al doilea creat, şi ar fi trebuit să fie recunoscut pentru dedublarea graiului. Găseşte momentul potrivit, schimbă sensul poruncii, se arată inofensiv şi chiar intrigat că Dumnezeu vrea să aibă subalterni. Reuşeşte să-i strecoare ideea mândriei, de care suferă şi el ca satan, schimbând raportul, şi propune „egalitatea” între părţi. Aspectul amplificat de ispită produce pofta „fructului oprit”, pe care-l împarte bucuroasă cu bărbatul ei, uitând de poruncă. Ochii au început să perceapă senzorialul, acesta fiind începutul morţii sau despărţirii prin neascultare, de El. Dumnezeu i-a căutat, i-a aşteptat, dar ei au crezut că se pot ascunde. Deja se fac simţite traumele căderii: raţiunea se întunecă şi nu-L mai recunosc de Tată, voinţa slăbeşte, iar sentimentul se perverteşte, încuibându-se frica. Mai mult, devine ţâfnos şi îi reproşează Creatorului, apoi fiecare încearcă să se descotorosească de greşeală, învinuindu- l pe diavol. Omule, dacă te întorceai şi îţi mărturiseai greşeala atunci, planul mântuirii noastre era altul! Ce zestre ne-aţi lăsat, ce moarte care mănâncă neamul omenesc! Cât a mai aşteptat să ne vină de Sus, aici jos, Fiul întrupat şi ce greu ne este să urcăm în ” sus”. Timpul paradisului terestru încetează, poarta este păzită de înger cu sabie în vâlvătae de foc şi se vorbeşte deja de Raiul Ceresc, unde se va intra doar cu pocăinţă şi ascultare, spovedanie şi împărtăşanie. Pedeapsa este împărţită proporţional după vină: diavol, Eva, Adam, natură. Aşa a început o dujmănie permanentă între diavol şi noua Evă, Fecioara Maria, care-i va zdrobi capul cu Naşterea şi Învierea lui Iisus Hristos, iar moartea e doar o trecere, o adormire şi nu adânc sau neant. Tot de atunci femeia va naşte în dureri şi va fi stăpânită de bărbatul ei, pământul va rodi spini şi pălămidă, iar Omul în sudoarea feţei sale îşi va căştiga pâinea cea de toate zilele. O singură consolare şi nădejde: întrebarea Creatorului: ” Adame, unde eşti?”
pr. Zisu Iulian
Postat in Articole personale, Stiinta si Religie de Parintele Zisu Iulian