Religia
„El sapă la rădăcina pomului acolo unde se strecurase moartea, îl udă, îi pune îngrășăminte și așteaptă roade”( Luca 13,8-9 ),
Atât religia, cât şi ştiinţa au avut de fapt un scop comun, restaurarea omului. Dar pentru a produce această stare au folosit căi diferite. Majoritatea convinsă, a aderat la fenomenul religios folosindu-se de argumentul credinţei, iar o mică parte a folosit doar strict izvorul ştiinţelor pozitiviste din cultura laică. De aceea, începând cu secolul luminilor, a persistat obsesiv întrebarea dacă mai avem nevoie de iubirea lui Dumnezeu. Retoric, s-a dat un răspuns scurt, întrebând dacă copiii pot trăi fără părinţi. Desigur, dar sunt orfani. Fiinţa noastră, natura, vorbeşte despre o cauză, un Creator, aşa cum acul busolei indică întotdeauna polul, iar pe zi ce trece ateismul este ilogic şi imoral, absurd şi ridicol, adică: dacă tot nu există, de ce – L înjuri? Cultura fără suflet produce idolatrie şi duce la dictatură. Atunci când locul lui Dumnezeu este luat de „zei”, te poţi aştepta la orice. Singuratic şi călător în această lume, omul s-a văzut nevoit să strige mereu după ajutor, iar chemarea a fost aceeaşi: „Doamne, ajută-mă!” S-a dovedit că singurătatea a dus la primitivism, iar comuniunea la social, producând viată. Religia a ţinut loc de ştiinţă, şi a venit timpul când cultura ştiinţei trebuie să pregătească omul pentru Cer. Religia dă scop şi ideal vieţii, fiindcă primim răspunsul la întrebări existenţiale, descifrând enigmele, pasul de furnică, printre miliardele de galaxii, ni-l întregeşte acum răspunsul credinţei. Aşa se explică găsirea fericirii, când deşi îţi lipsesc multe, te întâlneşti în Sfintele Taine cu Dumnezeu şi te simţi mulţumit şi liniştit. Cultul religios ne ajută şi ne învaţă cum să -L adorăm, să -L rugăm si să -I mulţumim. Educaţia celor şapte ani de acasă a rămas religioasă, pleacă din familie şi se continuă în societate. Datorită religiei, familia este sacră, şi nu amor liber, concubinaj sau adulter. Cine nu are Dumnezeu, nu are nici familie, nici patrie. Cultura religioasă dă societăţii caracter, solidaritate, respect, responsabilitate, nu de teama legii, ci din conştiinţă. Atunci când religia a fost scoasă din instituţiile statului, urmările au fost dezastruoase, riscând ca totul să se denatureze, căci mai uşor este a zidi un oraş în aer, decât a construi un stat fără religie. Cei care s-au împotrivit lui Dumnezeu, încercând să distrugă religia poporului, au devenit duşmani ai societăţii. Montesqieu spunea: „Prinţul care nu are religie, este un animal îngrozitor, care nu se simte liber decât atunci când sfâşie şi devorează”. Creştinismul a dat lumii o morală superioară, care a întrecut etica filosofiei, arta devenind fiica religiei, şi trăind din inspiraţia ei. Filosofia fără religie ar fi un Babilon, filosoful îl poate asculta iarăşi pe omul care prin credinţă înţelege universul. Urmele lăsate de civilizaţie, prin istorie se datorează religiei. Ştiinţa fără conştiinţă, degeaba deţine premiul Nobel, fiindcă ar dinamita viaţa. Religia noastră ne dă un nume, Sfinte Taine, libertate, sărbători, Scriptură şi Tradiţie. Religia fără de cultură devine o floare pe care toţi o calcă în picioare.
pr. Zisu Iulian
Postat in Articole personale, Stiinta si Religie de Parintele Zisu Iulian