Veşnicia

Zice Fericitul Augustin: „Cugetă că eşti calator în lumea acesta; nu te Iăsa amăgit de ceea ce vezi, ci priveşte şi mergi mai departe şi caută de-ţi agoniseşte locuinţă acolo unde vei rămâne pentru totdeauna – în veşnicie”.

Celor care nu cred, le arătăm cerul şi le spunem că acolo poate încăpea şi Împărăţia lui Dumnezeu, care pe deasupra a făcut lumea văzută şi nevăzută. De aceea ar fi o glumă să-ţi iroseşti timpul doar cu cele materiale şi să nu te preocupi câtuşi de puţin şi de suflet. Timpul nostru este doar o secvenţă a acestei veşnicii, şi odată cu el trecând şi zilele fiecăruia, întrebarea despre Împărăţia Cerurilor a devenit o preocupare şi insistenţă pentru pământeni. De-a lungul vremurilor fiecare şi-a închipuit-o după cât a priceput sau simţit, după cât i-au spus alţii sau după câte informaţii a avut despre existenţa ei. Problema ce frământă omenirea de la începuturi şi de a cărei dezlegare depinde tăria vieţii pământeşti a credincioşilor, este fără îndoială problema vieţii veşnice. Întrebarea legiuitorului din Evanghelie, ce trebuie să facă ca să moştenescă viaţa veşnică e legitimă, ne aparţine şi în ea regăsim echilibrul sufletesc. Insuficienţa cercetării pozitiviste şi inaccesibilitatea raţiunii unora de a o pipăi, nu sunt argumente pentru a o nega, mai ales că viaţa tumultoasă plină de mistere de nepătruns din jurul nostru a rămas taina necredincioşilor. Dar din când în când, antropologia şi arheologia mai picură argumente istorice ale credinţei în nemurire. Viaţa viitoare a fost un suspin adânc în istoria religiilor, ea făcând parte din patrimoniul universal al omenirii ce a crezut în divinitate. În mazdeismul perşilor, paradisul e sediul luminii veşnice, unde sufletele se odihnesc pe covoare de aur. La egipteni, cultul nemuririi era ideea centrală care organiza întreaga viaţă a faraonilor, iar la chinezi sufletul trăia într-o regiune superioară. În mitologia greacă, paradisul este Olimpul zeilor, eroii merg pe câmpiile Elizee, iar la dacii noştri, Zalmoxis primeşte sufletele în cerul albastru. Cu toate superstiţiile religiilor politeiste şi în filozofia lui Pitagora, Platon, Aristotel, ideea Antichităţii clasice a fost nemurirea. Teologia îşi face datoria să ne vorbească cu dovezile Revelaţiei despre toată descoperirea şi cuprinsul veşniciei. Sf. Scriptură şi Tradiţia depun mărturie zicând: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor o vesteşte tăria”, aşa că omul duhovnicesc purtat de Duhul Sfânt poate cunoaşte realitatea, nu prin ghicit, ci faţă către faţă. Pentru ca să cunoaştem Totul, Fiul se Întrupează, ca şi noi într-o bună zi să ne întoarcem acasă. Poporul ales credea în Veşnicie, deoarece auzise: „Eu sunt Domnul Dumnezeu”, dar acum Hristos ne spune că deşi Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta, trebuie să ne pregătim, fiindcă Ea se apropie, este chiar lângă uşă. Deja Tatăl nostru este în Ceruri şi ne rugăm să vină Împărăţia Lui, care este Rai ca răsplată şi cor de Liturghie. Fără perspectiva veşniciei totul ar fi fără sens şi de aceea dorim „să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer”. Ideea veşniciei ne obsedează, şi tânjim deoarece e nostalgia paradisului. „Doamne, spune-ne nouă unde te duci? Mă duc să vă pregătesc loc vouă!” Cele ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce cred în Veşnicie.

pr. Zisu Iulian

Postat in Articole personale, Cuvinte pentru suflet, Stiinta si Religie de Parintele Zisu Iulian