Ajută, necredinţei mele!
„O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda?”
Într-o lume care îşi mai caută direcţia sau calea dreaptă, Biserica pune la îndemână Scara Cerului, cu treptele ei. Şi urcând, ochiul obişnuindu-se cu priveliştea, poate vedea şi orizontul, iar mintea, aşezată deasupra acestei lumi, să contemple mai uşor imaginea veşniciei. Când Mântuitorul coboară de pe Tabor, cu trei din ucenicii Săi, este întâmpinat de un tată disperat. Fiul său suferea de o boală cumplită, avea un duh rău, care-l poseda, aruncându-l la pământ, şi înţepenindu-l, provocându-i muţenia şi surzenia. Din vorbele acestuia, înţelegem că ucenicii nu au putut să-l ajute, deoarece boala era cumplită, îi afecta copilului organele receptive, care ţin legătura cu lumea văzută. Înseamnă că era nevoie de intervenţia lui Dumnezeu, care nu întârzie: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda?” Puterea răului anihilase orice posibilitate de a comunica sau de a-şi spune suferinţa. De fapt, vicleanul reuşise să-i întrerupă legătura, atât cu lumea, cât şi cu Divinitatea. Doar tatăl mai putea să mijlocească. A răbdat prea mult Dumnezeu, la fel de mult a şi aşteptat, ca să ne revenim singuri, iar acum era acolo. L-au adus la El, dar îndată, necuratul reacţionează, îl zguduie pe copil şi-l zvârcoleşte. Se întâmpla încă din pruncie, duhul rău căutând să-i sperie şi pe cei din jur. Ce dramă de familie, ce imagine şi ce coşmar pentru lume! Diavolul, care reuşise în parte, pusese stăpânire pe simţuri, ca să nu mai audă de Dumnezeu, şi nici să -L mai slăvească. Din această cădere, nu ne putem ridica decât pe Scara întinsă spre Cer, azi, când îl pomenim pe sfântul Ioan Scărarul, care ne cheamă să urcăm cu duhovnicie cele 30 de trepte, ca să înţelegem că prin ea ne înălţăm la Hristos. Aduceţi-vă aminte, cum odinioară la Betel, Iacob văzuse în vis, cum îngerii coborau la oameni, ca să-i înveţe cum să urce la Dumnezeu, prin post şi rugăciune. În vechime, a mai fost o încercare ambiţioasă de a urca cu mândrie acolo, Sus, dar căderea a însemnat Babel, gâlceava şi amestecarea graiului. ” De poţi ceva, ajută-ne, fiindu-ţi milă de noi!” De ce oare, mereu, Dumnezeu să-şi facă milă? Ca să urci şi să ajungi la locul dorit, trebuie să ştii adresa. E uşor să-L cobori cu mintea pe Dumnezeu, dar de folos este ca drumul să-l faci cu credinţă şi smerenie. Aceste virtuţi rămân factorul esenţial în producerea minunii. Credinţa este ajutată cu lacrimi, nu este ştiinţă, ci o biruinţă de fiecare clipă a îndoielii. A fost de ajuns porunca lui Dumnezeu şi copilul este luat de mână, ridicat şi redat familiei. Apostolii au înţeles mai târziu condiţia mântuirii, şi faptul că încă nu erau îmbrăcaţi cu puterea Duhului Sfânt. Să zicem într-un glas: „Cred Doamne. Ajută, necredinţei mele!”
pr. Zisu Iulian
Postat in Articole personale, Predica zilei de Parintele Zisu Iulian