Iertarea

” Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”

Una din virtuţile principale ale Bisericii noastre este iertarea. Nu faci altceva decât să treci cu vederea pe cel care ţi-a făcut vreun rău. Pentru ca să biruiască binele, creştinul trebuie să ierte din dragoste, aşa cum ne învaţă Dumnezeu. Sfinţii Părinţi spun că iertarea greşelilor fratelui sau duşmanului nostru, este culmea virtuţilor, deoarece ne dăm nouă iertare.
În Biblie, Iosif îi iartă pe fraţii lui, pentru toate necazurile pricinuite, iar Iisus Hristos ne învaţă să ne rugăm Tatălui: ”Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Este adevărat că noi iertăm repede, doar din gură, şi nu cu toată inima. Omul credincios iartă fără a se lăsa prea mult rugat, ştiind că şi el greşeşte şi zice “Te iert, Dumnezeu să te ierte!”
Pilda datornicului din Scriptură, care nu a fost în stare să-l ierte pe cel care-i datora mult mai puţin, rămâne un exemplu general, a unui avertisment dat de Tatăl: ”De nu veţi ierta voi, nici Tatăl vostru cel din Ceruri, nu vă v-a ierta vouă greşelile voastre”. Mântuitorul recomandă nu numai iertarea, ci iubirea totală, adică a vrăşmaşilor, rugându-ne pentru cei care ne-au făcut rău.
Cuvântul este pus în practică pe cruce: ”Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”, exemplu urmat de martiri şi sfinţi, care sunt podoaba Bisericii. Ei ne-au spus că cel care nu este în stare să ierte, rămâne în moarte. Dumnezeu nu primeşte de la cel ce nu iartă nici rugăciunea, nici darul adus la altar. Iertarea în creştinism nu are limită. Căci dacă ar fi să fim pedepsiţi după fiecare păcat, ar trebui să murim de mai multe ori pe zi. A nu ierta pe aproapele tău, înseamnă a te recunoaşte asemenea lui, deoarece văzând că răul făcut este întors în bine, îşi va pune într-o zi întrebarea mustrării de conştiinţă: “de ce?” Pentru a stârpi răutatea El ne zice să întoarcem obrazul celălalt. Scriptura, tradiţia sfântă, literatura, viaţa, oferă pilde vrednice de luat în seamă. În romanul “Mizerabilii”, Victor Hugo, arată cum un episcop îl iartă pe un hoţ care i-a furat tacâmurile de la masă. Cel iertat, îşi va schimba viaţa, devenind un samaritean pentru cei nevoiaşi. Biserica noastră a rânduit în cultul ei rugăciuni de iertare pentru cei învrăjbiţi, dar şi taina spovedaniei. Sfinţii Bisericii au strălucit în mijlocul lumii, prin atitudinea lor iubitoare, şi au impresionat adânc pe prigonitori, care văzând iubirea lui Hristos s-au convertit. Creştinismul nu iartă din necesitate, ci iartă din dragoste şi uită totul ca omul să se mântuiască. Iertarea nu e o slăbiciune, sau o neputinţă, aşa cum afirmă Henrich Heine, care îşi permite să ia în râs iertarea:”Da, omul trebuie să-şi ierte vrăşmaşii, dar nu înainte ca ei să fie spânzuraţi”. Aceasta ar fi un creştinism falimentar, ca şi legea evreiască a Talionului: ”Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.” La fel pentru Freud, iertarea este o absurditate. Iertarea vrăşmaşilor, deşi este o virtute greu de pus în practică, are o mare utilitate, este un act de curaj, şi de înfrângere a mândriei. Totul este posibil dacă cerem prin rugăciune harul lui Dumnezeu. Cum ar arăta faţa lumii, dacă o secundă am fi mai buni? Să nu ne speriem că suntem prea iertători, deoarece, totul se răsplăteşte, şi chemăm pe cel păcătos la o viaţă nouă. Iertarea îşi are greutatea nobleţei ei, dar mila şi harul, pot birui mândria noastră, şi astfel vom fi mai aproape de Golgota. Să nu deznădăjduim ca Iuda, care n-a crezut în iertare, ci să dobândim lacrimile apostolului Petru, care a primit raiul. Fiţi blânzi cu cei ce vă insultă/ Iertaţi pe cei ce vă lovesc/ Iubiţi pe cei ce-n contra voastră/ Cu vrăjmăşie se pornesc.(A. Vlahuţă)

pr. Zisu Iulian

Postat in Articole personale, Crez si marturisire de Parintele Zisu Iulian