Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!
Putin credinciosule,pentru ce te-ai indoit?
Una din frescele celebre a lui Rafael, intitulat㔪coala din Atena” înfăţişând pe filozofi greci ai antichităţi, ni-i prezintă la mijloc pe Platon şi Aristotel. Primul arată cu mâna cerul, iar cel de-al doilea pământul. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după ce-i dovedeşte lui Toma că El este de fapt, aşa cum le-a spus, Fiul lui Dumnezeu, fericeşte totuşi pe cei ce nu au văzut, dar au crezut. Aţi auzit de Avram care în vechimea Testamentului a rămas modelul omului verificat de Dumnezeu pentru credinţa lui. În Legea cea Nouă se vorbeşte despre:” Un Domn, o credinţă, un botez”, credinţa fiind deja o mare virtute creştină. Această virtute primordială, creşte, răzbate, rodeşte un răspuns, care scrutează acel” cer ” şi datorită ei mai putem implora divinitatea. Adevărata credinţă nu implică vederea. Când crezi nu-ţi trebuie dovezi, teorii demonstrative, fapt pentru care şi Toma este numit în popor cu apelativul” necredinciosul”. Aşa se explică şi definiţia dată de apostolul Pavel evreilor:” iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute”. Valabilitatea argumentelor cauzalităţii, istoric şi moral stă în puterea mea lăuntrică, ce-mi vorbeşte despre Dumnezeu, iar dovezile ştiinţifice pot întării doar credinţa, ca o justificare în faţa oamenilor. Temelia religiei şi miezul creştinismului este verbul, a crede. Toate sunt relative şi schimbătoare, pe când calea ce dreaptă rămâne doar credinţa, urmată de mărturisirea acestui adevăr. Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire, adică imediat se identifică scopul, apare relaţia :Dumnezeu, om , semen.Ca să dovedim seriozitatea şi sinceritatea credinţei, avem nevoie şi de ” fapte”, deoarece:” Credinţa fără fapte este moartă”. Altfel este la îndemâna oricui să zică doar:” Doamne, Doamne”. Credinţa este o comoară scumpă, care aduce mulţumirea sufletească drept răsplată. Este cea mai dreaptă cale de a ajunge la El şi mai puternică decât logica. Crescut şi cultivat în credinţă, poţi biruii ispitele, necazurile dar şi persecuţiile. Cel credincios devine un model de urmat, un caracter, un om adevărat. Omul credinţei este prietenul lui Dumnezeu, nu disperă, suportă nedreptăţile, este optimist, trece peste încercări şi nu-i este teamă de moarte. Gândiţi-vă, cum ar arăta o societate cu astfel de oameni! Credinţa aduce speranţa intr-o zi mai bună şi destulă dragoste pentru aproapele nostru. Credinţa e o putere divină, necredinţa o slăbiciune omenească care provoacă durere, nelinişte şi nefericire. Raţiunea face pe om şi-l duce până la marginea infinitului, iar credinţa un creştin care-l cunoaşte întreg pe Dumnezeu. Un om cu credinţă este o putere socială egală cu destui inşi care au interese. Credinţa creştină rămâne călăuza care ne conduce şi pe pământ, dar şi în cer unde va înceta în faţa lui Hristos. Minunile, vindecările, răbdarea chinurilor din deportări şi închisori, toate sunt copilul credinţei. Să avem credinţă dreaptă pentru a auzi:” Mergi, în pace credinţa ta te-a mântuit!”. ” Democraţia, speranţa lumii nu poate trăi şi nu se poate întări decât dacă continuă să fie fondată pe credinţa creştină”.( Roosevelt, preşedintele Statelor Unite ale Americii).
pr. Zisu Iulian
Postat in Articole personale, Stiinta si Religie de Parintele Zisu Iulian