Fiul risipitor

Iertarea

 

 

Nădăjduim că Lumea creştină a învăţat de-a lungul veacurilor câte ceva din parabola Fiului risipitor.  O lecţie a vieţii în care ne regăsim la un moment dat fiecare dintre noi. Parabola ne povesteşte despre un Tată care  avea doi fii, iar într-o bună zi fiul cel tânăr şi-a cerut partea lui de avere; ,,Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea”. Şi a plecat departe de casa părintească, unde şi-a cheltuit ,,zestrea” în destrăbălare şi astfel a început  calvarul. Iar pentru a supraveţui s-a ,,angajat porcar, dorindu-şi roşcovele din trocul porcilor, dar nici pe acestea nu le primea. A venit şi sfânta zi în care s-a ,,hotărât să se întoarcă Acasă, deoarece îşi amintea de bunăstarea părintească;,,Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!” A început să înveţe rugăciunea iertării. Tatăl îl aştepta şi zârindu-l din  depărtare a alergat înaintea lui, l-a îmbrăţiţat şi l-a sărutat.,,Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”.

A dat poruncă să-l îmbrace în haine noi, căci era zdrenţuit, să-i dea alte încălţări şi să-i pună inel în deget  pentru ca toţi să-l recunoască, apoi a săvârşit ospăţul cuvenit  al bucuriei;,,Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Dar fiul cel mare venind de la câmp şi apropiindu-se de casă, a văzut petrecerea cu chiote de bucurie şi aflând de la o slugă cele ce se întâmplau s-a mâniat;,, Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos”. În zadar a încercat Tatăl să-l înduplece, deoarece socotea că i se face o nedreptatea. ,,Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele …” Ce putea spune un Tată de copii decât aceste  Cuvinte veşnice;,, Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”

Bine că aparţinem Împărăţiei Cerurilor şi suntem fiii Celui Prea Înalt şi avem  Sfânta Treime, care ne poartă de grijă şi ne aşteaptă să ne întoarcem Acasă. Pocainţa fiului risipitor a intrat în istoria sfântă, iar ecoul a trecut peste timp şi spaţiu şi  se poate numi parabola aşteptării şi dragostei părinteşti, drept care ne este folositoare să nu mai greşim ci să ne îmbunătăţim pentru a lua iertare. O plecare în asemenea condiţii aduce tristeţe, îngrijorare şi lacrimile despărţirii, aşa după cum întoarcerea produce bucuria întâlnirii. Băiete, cu năzdrăvăniile tale ne-ai arătat lumea ,,întunericului”, în care nu se poate locui, fiindcă aruncă duhoare. În dedesubturile ei a coborât Hristos la Înviere ca să-l ridice pe Adam şi pe toţi care aşteptau izbăvirea. Fiule, ai făcut din viaţa ta încă de pe aici un iad! Cu libertatea în propriile mâini îşi bate joc de viaţă. I se dă fără tăgadă partea de avere deşi nu muncise pentru ea, ca să se convingă că în  ,, ţara îndepărtată “ nu-l mai poate ocroti dragostea părintească.  Fiţi siguri, că de ar fi muncit  nu  mai arunca avuţia la ,,porci”!  Şapte vieţii de ai avea şi tot este riscant să te aşezi în mirosul păcatelor! Se săturase de bine şi nu-i mai plăcea anturajul prietenilor şi a preferat porcarii care se lepădaseră de Legea morală şi de Dumnezeu. De ce atâta cuminţenie? Trăieşte clipa cu de toate! S-a distrat şi el puţin luându-şi lumea în cap, era pe ,, pielea lui” şi o experienţă în plus nu strică acolo la ,,cazier”. Parcă auzim aceste vorbe îndrăzneţe! Când au dat , depravaţii, şarlatanii şi cheflii de un asemenea ,,om” au şi tăbărât pe el aceşti ,,locuitori”răi. Cuminte, răzvrătit şi acum destrăbălat. Orice plăcere are un sfârşit şi după atâta aventură urmările sunt pregnante, aproape să-şi piardă Chipul şi asemănarea. Să ajungi la aşa degradare? Când nu ştii să-ţi păstrezi darurile ţi se ,,încleştează” gura şi nu mai simţi mirosul cocinei. Aşa este şi păcatul dulce şi amar. Plăcerile l-au ţinut precum gustul roşcovelor destul de puţin, apoi l-a cuprins  disperarea dar şi nostalgia. Prietenii destrăbălaţi, vazându-l  lihnit de foame cu rânjet l-au părăsit, acum căutând un alt ,,fraier”.   Şi -a adus aminte de Casa părintească şi de argaţii care o duceau Bine, iar el pierea fiindcă ,,mărginaşii” năzuiau  să-i smulgă şi sufletul. Timpul era pe sfârşite. Începuse să fie conştient de faptele sale dar pornise de bună voie şi nimeni nu-l îmbrâncise ca acum. Se întristase şi cerul de gafa şi plecarea lui, nu doar Tatăl. Abandonase Legea dumnezeiască, întrecuse orice măsură şi îi era ruşine, dar ştia dragostea părintească. Socoteala era simplă, dacă nu se desprindea cât mai repede începea să uite icoana Tatălui şi nu şi-ar mai fi adus aminte nici măcar de bunătăţile părinteşti. Mustrarea de conştiinţă pricinuită de păcate răscolitoare şi un dor care urca până la cer. O rugăciune şi o mărturisire.

Ne-am aşteptat ca să-l dezmoştenească şi să plece în căutarea lui, aşa cum o facem noi părinţii dar, Tatăl nostru îndelung rabdă, aşteaptă şi nu face pasul în ,,ţara” păcatelor, ştiind bine cine sunt ,,locuitorii” ei. Vreau ca cei ce vor citi aceste rânduri să înţeleagă că nu primeşti iertare fără căinţă şi mărturisanie.

Tatăl era îngrijorat şi-l aştepta, deoarece ştia că-l zidise nemuritor şi când îl vede alergă, cade pe grumazul lui sărutându-l. Se grăbeşte ca să nu-l piardă definitiv, pentru că ştia ce i s-a întâmplat. Milă părintească şi calitatea de fiu. Ce ţi-e şi cu mila asta! Evanghelia, creştinismul sunt cuprinse de milă şi iertare chiar dacă unii profită. Nu poţi rămâne ,,moştenitor dacă nu respecţi statutul Casei părinteşti aici pe pământ; Biserica. Slavă Domnului, pentru îndelunga Sa milostivire şi răbdare! Tatălui Îi pasă pentru că ne-a dat viaţă şi l-a îmbrăcat cu haina cea dintâi, fiindcă era zdrenţuit de păcat;,, Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ceTe îmbraci cu lumina ca şi cu o haină…(slujba Sf. Botez). A primit  noi încălţări căci era desculţ şi rănit de spini; ,,Ca să umble în căile       Tale”  (ungerea cu undelemn) – ,,Pecetea Darului Sf. Duh” ( mirungerea), iar în deget i-a dat inel ca semn al demnităţi umane. Şi când toţi se veseleau fratele apropiindu-se şi văzând petrecerea se întristează. Este fiul cel mare, care de supărare nici nu vrea să participe la petrecere. Cuminte dar nemulţumit şi când găseşte momentul răbufneşte şi cere răsplată. Se socotea nedreptăţit deşi averea fusese împărţită, vrea socoteală. Ce mare  greşeală să nu te bucuri laolaltă cu cei dragi şi să fii  încăpăţânat… Ce folos  atâta ascultare dacă în inima lui n-a mai încăput puţină dragoste! Nu a plecat de acasă, dar e cârcotaş şi risipeşte într-un ,,moment” averea dată… la fel ca frate-su pe parcurs… Deşi era furios şi s-a manifestat ,,obraznic” Tatăl cu dragostea Lui i-a iertat şi împăcat, aducându-i la comuniune şi Cuminicare.

Celor care nu le place creştinismul le amintim că este iubire şi Înviere. Pedagogia iertării este o lecţie dumnezeiască care covârşeşte dreptatea divină. Până şi ateiştii vor un ,,tătuc” ca să-i salveze când sunt părăsiţi  sau tradaţi,  de cei  care le-au făurit un manifest.  Era de aşteptat ca ,,acolo” într-o zi  va veni ,,foamete mare” şi o să sufere.   Omul nu poate creşte la întuneric şi în ,,miros” toată viaţa, ci caută lumina şi Cuvântul lui Dumnezeu ca să nu ajungă în hău. Când  omul faci  pasul spre ,,Adevăr” şi ,,libertate”, Dumnezeu deja aleargă şi pune capăt rătăcirii. Era căzut şi trebuia să urce spre Casa Părintească, ca să guste Pâinea din care mâncauu toţi care ÎI,,slujeau”;,,Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi” (Ioan VI, 35). Deşi  hăituit îşi revenine instantaneu când se găndeşte la Dumnezeu,  şi vrea să-şi ceară iertare.  Aceasta este valoarea Pocăinţei precum o arată şi rugăciunea din Sf.Taină a Mărturisirii. ,,Iată, de acum de toate acestea dator eşti să te păzeşti, de vreme ce te-ai botezat cu al doilea botez, după rânduiala Tainelor creştineşti. Pune, dar, de acum început bun, nădăjduind spre Dumnezeu, Cel ce poate să-ţi ajute; şi mai vârtos te păzeşte ca să nu te mai întorci la greşealele acelea ce ai făcut, ca să nu fii de râs şi batjocură diavolilor şi lumii. Căci păcatele nici un folos nu aduc creştinilor, ci neputinţă, boală, sărăcie şi multe feluri de necazuri în această lume; iar pentru cealaltă arvunesc osânda veşnică şi chinul iadului”.  Cu post şi rugăciune nu ne va cuprinde ,,foamea” niciodată; avem nădejdea că Dumnezeu ne iartă. Cei credincioşi să privească cu luare aminte l-a comportamentul ,,amândurora” şi împreună cu Tatăl să avem parte şi noi cei credincioşi de Ospăţul  Euharistic. ,,Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui “( psalmul 33,17).

pr. Iulian Zisu

Postat in Uncategorized de Parintele Zisu Iulian



v. 3.0 Copyright © 2004-2013 Catedrala Navigatorilor. Web design & development Dan Crăciun.