În sfânta şi marea Vineri
La mantuitoarele Patimi
„întristat este sufletul M.eu până la moarte”.
(Matei, XXVI, 38):
Omul a văzut în lume două minuni mari şi neobişnuite: una, că Dumnezeu s-a pogorât din cer pe pământ şi s-a făcut om; alta că acesta, Dumnezeu şi Om, s-a suit ca să moară sus pe cruce. Prima a fost opera covârşitoarei înţelepciuni şi,puteri a lui Dumnezeu, Iar cealaltă a fost ” opera covârşitoarei sale iubiri de oameni. Amândouă însă s-au săvârşit în împrejurări foarte deosebite, în prima minune, când Dumnezeu s-a făcut om, întreaga zidire a sărbătorit: îngerii în cer.cântau doxologii de bucurie (Luca, II, 13-14); păstorii pe pământ dănţuiau din pricina bunei vestiri a mântuirii şi bucuriei (Luca, II, 15-20); împăraţii au venit de la răsărit şi s-au închinat cu daruri Stăpânului de curând născut (Matei, II, 1-11). în a doua minune, când Dumnezeu-Omul a murit răstignit, ca un osândit între doi tâlhari (Matei, XXVII, 38), lumea cea de sus şi cea de jos a plâns^ cerul şi-a acoperit faţa cu un întuneric de nepătruns (Matei XXVII, 45); Ş pământul s-a cutremurat din temelii de frică, pietrele s-au despicat (Matei XXVII, 51-53). Noaptea celei dintâi minuni a fost o noapte strălucitoare, pricinuitoare de bucurie şi veselie a toată lumea; ziua celei d© a doua minuni a fost o zi întunecoasă, pricină de întristare si de durere, în noaptea aceea Dumnezeu a făcut omului atâtea binefaceri cât putea să facă; în ziua aceasta omul a făcut lui Dumnezeu atâta fărădelege cât poate să facă.
Ştiu cu ce scop predicatorii propovăduiesc jatimiîe lui Hristos.- O fac ca să îndemne adică pe creştini spre compătimire şi lacrimi. N-am un astfel de scop, pentru că nici Hristos n-a avut acest scop când mergea să moară: „Fiicele Ierusalimului, spunea El, nu mă plângeţi pe mine, ci plângeţi-vă pe voi si pe copiii voştri” (Luca XXIII, 28). Păcătoşilor, câţi nu v-aţi pocăit până acum, plângeţi, vă spun şi eu, păcatul vostru,’ plângeţi răutatea voastră, plângeţi osânda voastră şi plângeţi odată cu aceasta nefericirea copiilor voştri, cărora le lăsaţi ca moştenire pilda rea a unei vieţi stricate. Nu vreau să plângeţi patimile lui Hristos, vreau numai să
auziţi, care a fost cea mai mare din toate patimile lui Hristos, despre care spune îndurerat: „întristat este sufletul Meu până la moarte”.
PARTEA ÎNTÂIA
Gând Fiul lui Dumnezeu s-a pogorât pe păjnânt şi S-a întrupat, a, purtat, ca să spun aşa, ca două veşminte ale firii omeneşti: trupul „omenesc şi-păcatul omenesc: trupul omenesc L-aluat după ipostasă: „Cuvântul trup s-a făcut” (loan I, 14); păcatul omenesc L-a purtat pentru pogorământul Său, după cum zice Pavel: „Cel care nu cunoştea păcatul, adică lisus Hristos, s-a f acut păcat” (II Cor. V, 21); şi iarăşi: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-se pentru noi blestem” (Gal. III, 13). Cu veşmântul trupului omenesc s-a arătat om fără de’păcat în toată viaţa Lui: • „Păcat n-a făcut, nici nu^s-a găsit viclenie în gura Lui” (Isaia LIII, 9). Cu veşmântul păcatului omenesc S-a arătat acum, în timpul patimii, ca om păcătos; El era Mielul cel neprihănit şi curat, împovărat cu păcatul lumii întregi; pe El 1-a văzut mai dinainte Isaia (Isaia LIII, 7) şi L-a arătat în urmă loan Botezătorul: „Iată Mielul lui. Dumnezeu c: ce ridică păcatul lumii” (loan I, 29).
. Cu un astfel de veşmânt, în grădina Ghetsimani se înfăţişează înaintea Părintelui Lui fără de început; îl roagă ae trei ori să treacă de la El paharul amar si purtător de moarte: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta” (Matei XXVI, 42; Marcu, XIV,-36). TatăVnu-L aude ci scrie în cer hotărârea morţii Lui, pe care a scris-o pe pământ Pilat. Alt har nu-I face decât că-I trimite .un înger să-L mângâie în marea Lui agonie: „/ s-a arătat un înger din cer întărindu-L” (Luca XXIIV43). Dar cum? Dumnezeu şi Tatăl nu ascultă Be Fiul lui Unul-Născu,!, căruia cu adevărat i-a spus: „Eu totdeauna te ascult?” (loan’XI, 42). Dumnezeu, căruia altădată I s-a făcut milă de fiul unui om, de Isâac, şi nu 1-ă lăsat să fie jertfit, acum nu I se face mffă de propriul Lui Fiu, ci chiar El mai cu seamă îl vrea mort? Da, spune Apostolul; sub înfăţişarea aceasta de Miel, care ridică păcatul lumii (loan, I, 29) nu-L Socoteşte ca Fiu al Lui, cum 1-a văzut pe Tabor, în Iordan, ca să-I spună iarăşi: „Acesta este Fiul Meu cel iubit” (Matei III, 17; XVII, 5; Marcu I, 11; IX, 7; Luca III, 22; IX, 35) ci îl- socoteşte ca pe un păcătos, îmbrăcat cu tot păcatul întregii .-lumi. De aceea nu-i este milă-deloc de El, ci îl dă morţii: „N-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi” (Rom. VIII, 32). Şi pentru ce scop? Ca să meargă să pironească pe cruce veşmântul cel vechi al păcatului; ca să plătească cu sângele Lui dreptatea dumnezeiască; ca să înduplece spre milostivire pe Dumnezeu; ca să îndreptăţească pe om: „Ca prin El să ne facem noi drepţi înaintea luiDumnezeu” (II Cor. V, 21). Astfel lisus, a fost părăsit şi.în cer de dumnezeiescul lui Părinte, care L-a dat morţii, şi a fost părăsit şi pe pământ de ucenicii Lui, dintre, care unii au adormit (Matei XXVI, 40; 43, 45), iar ceilalţi L-au părăsit şi au fugit. Singur, fără nici un ajutor, începe să se întristeze şi să se îndurereze; iar de multa suferinţă a sufletului Său „îndurerat asuda cu sânge (Luca XXII, 44), Eu aş spune ca deoarece într-o grădină, în paradisul desfătării,s-au scri&acele două hotărâri înfricoşătoare: una care osândeşte pe Adam la sudoare: „în sudoarea feţii tale să-ţi mănânci pâinea” (Facere III, 19), alta, care osândeşte pe Eva^ la durere: „în dureri vei naşte fii” (Facere III,16), apoi tot într-o grădină din satul Ghetsimani asudă lisus ca să plătească sudoarea lui Adam, şi se îndurerează ca să plătească durerile Evei, şi astfel să slobozească pe strămoşi de blestemul cel vechi. Dar eu mă mir şi mă spăimântez când îl vad că se chinuie atât de mult şi când spune cu adânc suspin: „întristat este sufletul Meu până la moarte”. Mai înainte a spus că patima şixrucea sunt slava Lui: „Acum s-a proslăvit Fiul Omului” (loan XIII, 31); a spus că primeşte cu toată răbdarea voinţa Tatălui: „Tată, nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu;facă-se voia Ta” (Matei XXVI, 39-42); şi-a arătat toată bunăvoinţa faţă de ucenici: „Sculaţi-vă, .să mergem” (Matei XXVI, 46). Şi acum se îndurerează, se chinuie, asudă cu sânge, se întristează şi tristeţea Lui îl duce aproape de moarte: „întristat este sufletul M eu până , la moarte”. Printre toate patimile ce le are de suferit, ce-L întristează oare atât de mult? Trădarea lui Iuda oare? în adevăr, în trădarea lui Iuda, două lucruri pot să întristeze mai mult sufletul lui lisus: unul, marele disprfcţ ce I 1-a arătat Iuda. Vreau să spun că Iuda nu-L-recunoştea drept Fiu al lui Dumnezeu,ci-L recunoştea drept un om, care avea o putere dumnezeiască să facă nenumărate minuni; drept un doctor, care, cu un cuvânt al gurii sau cu o atingere a mâinii, luminează orbi, curăţeşte leproşi, vindecă bolnavi, înviază morţi; drept un profet făcător de minuni, care spune mai dinainte cele viitoare, care cunoaşte cele ascunse, care merge pe mare fără să se ude, care are stăpânire peste vânturi, care alungă pe demoni. Nefericite Iudo, ce valoare are un astfel de om? Şi pe un astfel de om îl vinzi cu treizeci de arginţi? Moisi a legiuit ca uciderea unui servitor să fie plătită tot cu atâţia agrinţi! (Exod XXI, 32!). Cât de mult este dispreţuit lisus!
Altfel să judecăm lucrul! Să admitem să fie vândut! Dar să-L vândă un apostol! Ge pildă rea în Biserică! Apostoii să vândă pe Hristos, adică preoţii să vândă harul dumnezeiesc! Mare lucru! Dintre apostoli numai acela a fost osândit care iubea argintii. Blestemată iubire de arginţi! Cea dintâi si cea mai de seamă pricină pentru care” ne vindem şi credinţa noastră şi ne osândim si sufletul nostru. Eu vă rog, creştini, să însemnaţi un lucru vrednic de cugetat. Acei arginţi pe care i-a luat Iuda vânzând pe Hristos, i-au folosit la ceva? A cumpărat cu banii aceia vreo moşie, care să-i aducă vreun folos? Si i-a făcut niscaiva haine, cu care să se îmbrace? I-a mâncat? I-a băut? S-a bucurat de ei în vreufi fel oarecare? Nicidecum! Mai mult, banii care 1-au orbit de 1-a vândut pe Hristos, aceia 1-au orbit de a căzut în deznădejde, s-a spânzurat, s-a osândit. I-au folosit spre a-şi cumpăra ştreangul şi iadul. „Si aruncând argintii în templu., a plecat si mergând s-a spânzurat” (Matei, XXVII, 5). Bine! Argintii nu i-au folosit lui Iuda, dar au fost ei oare cheltuiţi pentru vreun lucru bine plăcut lui Dumnezeu, pentru vreo slujbă a templului? Nici aceasta. Iuda s-a dus, i-a aruncat în templu, iar preoţii templului nu i-a primit Nu se cade, au spus ei, să punem aceşti arginţi în vistieria templului, pentru că sunt blesfeihaţi. Nu, nu, Dumnezeu nu vrea spre slujba templului astfel de arginţi, care sunt fărădelege, care sunt jefuitori de cele sfinte, cu care a fost vândut sângele unui om. „Nu se cade să-ipunem în vistieria templului, pentru că suntpreţ-de sânge” (Matei XXVII, . 6). Ce s-a făcut deci cu-acei arginţi? Argintii, care au fost plata vânzării, argintii care au fost dobânda iubirii de arginţi, argintii care au fost pricina, ducerii la moarte a unui om bun, cu alte cuvirtte argintii morţii, n-au ajuns la cei vii, ci la cei morţi. Cu ei a fost cumpărată o ţarină şi a ajuns cimitir, ca să se îngroape acolo morţii, nu însă localnicii, ci străinii: „Au cumpărat cu ei ţarina olarului pentru îngroparea străinilor” (Matei XXVII, 7). O, afurisiţi arginţi, cu care Iuda a vândut pe Hristos! Mai întâi, ei n-au folosit’ cu nimic lui Iuda însuşi; al doilea, n-au fost socotiţi vrednici să fie cheltuiţi pentru trebuinţa templului; al treilea, cu ei au fost cumpărate morminte, gropi, toate lucruri moarte; iar acestea pentru străini: „pentru îngroparea străinilor”. O, nenorociţi arginţi, cu care Iuda a vândut pe Hristos! Tot atât de nenorociţi, de afurisiţi şi de blestemaţi sunt şi acei arginti cu care noi vindem pe Hristos, cu care vindem harul dumnezeiesc, cu care vindem tainele! Mai întâi, astfel de arginţi ne folosesc nouă oare? Nu, negreşit! Blestemele şi afuriseniile care sunt pe aceşti arginţi nu ne Iasă să ne bucurăm de ei. Nu, ci mai mult, din pricina lor boală grea şi nenorocire neaşteptată ne înăbuşă în această viaţă, iar în cealaltă ne aşteaptă, o sân da veşnică. Al d.oilea, Dumnezeu nu vrea astfel de arginţi pentru templul Lui, pentru Biserica Lui: „Nu Se ^cade să punem aceşti arginţi în vistieria templului”. Cu astfei de arginţi, care sunt pl^ta simoniei, dobânda iubirii noastre de arginţi, pricina jefuirii noastre de cele sfinte şi a fărădelegii noastre, cu hoţii – pentru că şi Iuda era hoţ, şi hoţ al veniturilor bisericeşti – nu se sfinţesc Biserici, nu se zidesc palate, nu se cumpăra moşii, ci morminte şi gropi. Astfel de arginţi nu sunt de folos nici nouă, nici rudelor noastre, ci cel mult străinilor: „pentru îngroparea străinilor”.
Dar eu văd că prea curatul lisus primeşte pe Iuda şi nu se îngreţoşează de vicleana lui sărutare, ci, mai mult, multa sa dragoste îl numeşte prieten: „Prietene, pentru ce ai venită” (Matei XXVI, 50). Dacă-i aşa, pentru ce, deci, lisus zice: „întristat este sufletul Meu până la moarte?h Poate din cauza palmei, pe care i-a dat-o un slujitor rău şi îndrăzneţ.
Târât de toată ceata, de conducătorul de mie şi de mulţimea slugilor, legat cu mâinile la spate, ca un vinovat, lisus este dus mai întâi în palatul arhiereului Ana şi de aici la Caiafa, unde eraii cărturarii, fariseii, bătrânii şi întreg sinedriul sinagoii, toţi cu gura deschisă spre acuzare, toţi cu inima înveninată de ură, toţi îhtr-un singur gând, că un astfel de om este vrednic de moarte, vrednic să moară: „Vinovat este morţii” (Matei XXVI, 66; Marcu XIV,.64). Şi aici, vă rog din nou, creştinilor, să luaţi aminte! Preoţii şi fariseii urau mult pe Hristos din pricina invidiei lor; ei erau orbi, povăţuitori orbilor, nu puteau să vadă viaţa lui Hristos, nici să audă învăţătura Lui, care era lumină cerească, ce luminează pe tot omul ce vine în lume (loan I, 9). Poporul simplu însă îl iubea; se uita cu. multă mirare la minunile Lui, asculta cu bucurie învăţătura Lui. Mai mult încă, preoţii şi fariseii se temeau de poporul simplu ori de câte ori puneau la cale uciderea Sa. Dar acum, în timpul patimii, toţi, într-un gând, preoţi şi farisei şi tot „poporul simplu, bărbaţi, femei, copii, tineri şi bătrâni, toţi îi doreau moartea: „Vinovat este morţii”. Ce a îndemnat pe poporul simplu? Ce 1-a, rătăcit împotriva lui Hristos? Nimic altceva decât făţărnicia preoţilor şi fariseilor. Fariseii, iubitori de arginţi şi mândri, nu socoteau păcat să Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian
mănânce toate casele văduvelor şi orfanilor; nu socoteau păcat să dorească pretuîindenea să fie cei mai întâi în toate şi să li se închine oamenii.
Această iubire de arginţi, această mândrie era ascunsă şi poporul simplu nu o vedea. Pe de altă parte, fariseii îşi făceau rugăciunea lor în pieţele oraşelor, purtau veşminte cu poale lungi şi filacterii late. Acestea se vedeau şi le vedea şi poporul simplu. Fariseii nu păzeau marile porunci ale legii. Voiau un martor fals? Fariseul era acela! Voiau un lacom? Fariseul era acela! Zeciuiau însă mărarul şi chimerjul (Matei XXIII, 23). Nelegiuirile
mari şi adevărate ale lor erau ascunse, dar virtuţile acestea mici şi mincinoase erau săvârşite în faţa lumii. De asta poporul simplu li se închina lor ca la nişte sfinţi. Preoţii iarăşi erau orbi din pricina neştiinţei lor, înveninaţi din pricina invidiei. Păcatele acestea erau ascunse şi poporul simplu nu le vedea. Pe de altă parte, se arătau plini de zel pentru lege. Iuda le-a aruncat argintii, dar ei nu s-au apropiat de ei, pentru că era preţ de sânge: „Nu se cade să-i punem în vistieria templului, pentru că sunt preţ de sânge” (Matei XXIII, 23). N-au mers în pretoriu ca să nu se spurce, pentru că era sărbătoare: „N-au intrat în pretoriu ca să nu se spurce” (loan XVIII, 28). Acestea erau săvârşite în faţa tuturor, poporul simplu le vedea .şi li se închina lor ca la nişte sfinţi. Se închinau ca la sfinţi la nişte oameni iubitori de arginţi, mândri, neînvăţaţi, invidioşi, oameni care puneau la cale cea mai nedreaptă ucidere, cea mai nelegiuită ucidere, din câte s-au săvârşit pe pământ, care ,
avea să răstignească pe Fiul lui Dumnezeu. Nimic altceva n-a înşelat pe popor decât făţăfnicia. Poporul simplu spunea: fariseii noştri sunt sfinţi; preoţii noştri sunt sfinţi; ei spun că acest Hristos este un înşelător şi un făcător de rele, prin urmare grăiesc bine. Dacă aceşti bărbaţi sfinţi îl vor mort este deci vrednic „de moarte: „Vinovat este morţii”. Făţărnicie, făţărnicie a fariseilor şi preoţilor din ziua de astăzi! Cât de mult pot rătăci pe poporul simplu, care vede poalele lungi ale hainei preotului şi nu vede mândria şi iubirea de arginţi cea ascunsă; care vede unele virtuţi mici şi mincinoase şi nu vede păcatele cu adevărat mari! Să fie cineva fără de păcat, să fie profet, să fie făcător de minuni, când făţarnicii îl înfăţişează ca pe un înşelător şi răufăcător, când făţarnicii îl vor mort, poporul simplu spune şi el:„Vinovat este morţii”. Este însă un alt lucru şi mai rău, la care se gândeşte dumnezeiescul Hrisostom. Poporul acesta evreu nu este oare acelaşi popor pe care Hristos 1-a săturat cu cinci pâini în pustie? Locul era pustiu, nu se găsea nici uri fel de mâncare; poporul, cinci mii de oameni; nu s-au găsit decât numai cinci pâini; foamete mare, lipsă multă; dar lisus cel iubitor de oameni a binecuvântat acele cinci pâini şi cu ele a săturat un popor de cinci mii de oameni. Mare binefacere! Pentru aceea acel popor s-a’hotărât să-L facă pe Hristos cu sila împărat; El însă a fugit: „Cunoscând însă lisus că vorjă vină să-L ia cu ştia ţa să-L facă împărat, a plecat” (loan VI, 15). Acelaşi popor, care atunci îl iubea atât de mult încât voia să-L facă împărat, acum îl ura atât de mult încât îi dorea moartea: „Vinovat este morţii”. Da, arunci îl voia împărat pentru că le-a dat să mănânce, acum nu are să le dea şi-I doresc moartea. „Cât este de mare puterea lăcomiei”, exclamă învăţătorul cu rostul de aur, „cât de uşor de schimbat este părerea oamenilor!” Popor lacom, popoĂiesăturat, popor nerecunoscător, când Ţi-am dat de mâncare ai vrut să mă urci pe tron ca împărat; dar când nu-Ti dau să mănânci, vrei să mă sui pe cruce, ca tâlhar? „Vinovat este morţii”. Şi care este pricina invidiei lor? Pricina este Că Hristos avea ucenici si că învăţa. Despre asta L-au şi întrebat: „Aşadar arhiereul l-a întrebat pe lisus despre ucenicii lui si despre învăţătura Lui” (loan XVIII, 19). Este oare o greşeală să luminezi şi să sfătuieşti pe oameni? Ah, pizmătăreţii iudei! Cu adevărat voi vreţi să fiţi povăţuitori orbi, orbilor. De, aceea urâţi lumina cerească, „care luminează pe tot omul ce vine în lume” (loan I, 9). Hristos grăia pe faţă în lume. învăţa înaintea tuturor în sinagogă şi în templu unde se adunau iudeii; pe ascuns n-a grăit nimic. Chemaţi-i pe cei care L-au auzit! întrebaţi pe martori şi veţi” auzi că: „păcat n-a făcut, nici nu s-a găsit viclenie în „ gura Lui” (Isaia LIII, 9). Dar printre mulţi oameni, care nu ştiau ce rău să spună, s-au găsit doi martori falşi, care au mărturisit că lisus a spus: Pot’să stric acest, templu al lui (Solomon şi iarăşi să-1 clădesc îh trei zile. „în urmă, venind doi martori falşi avTspus: Acesta a spus: Pot să stric templul lui Dumnezeu şijn trei zile să îljzidesc” (Matei XXVI, 60-61).Mărturia aceasta este adevărată, pentru că Hristos a spus-o: „Stricaţi templul acesta şi în trei zile îl voi zidi” (loan II, 19). Dar dac| aceşti martori spun adevărul, pentru ca Evanghelistul îi numeşte martori mincinoşi?. Ascultaţi şi vă ruşinaţi, defăimători de ‘cele sfinte, bârfitori, calomniatoriţ curioşi, oameni care trageţi cu urechea, care ascultaţi predica, nu ca să vă folosiţi de pe urma cuvântului, ci ca să prindeţi în cuvânt pe cel care vdrbeşte, „oameni care nu caută să ia ceva folositor de la noi”, în adevăr, în cuvintele rostite de Hristos erau ‘şi aceste cuvinte. Dar când Hristos spunea: „Stricaţi templul lui Dumnezeu şi în trei zile R vo( zidi”, ^ nu înţelegea templul, ei trupul lui. Cu alte cuvinte a spus: O, iudei, dacă * voi veţi omo’râ trupul Meu, eu îl voi învia din noti după trei zile. „El însă vorbea despre templul trupului Lui” (loan II, 21). Prin urmare aceştia doi sunt martori mincinoşi, pentru că deşi au grăit adevărul, adică .au -spus ceea ce a grăit Iţsus, totuşi mint pentru că nu 1-au spus cu gândul cu care” 1-a spus Hristos. ^lartori mincinoşi sunteţi şi voi care deşi spuneţi aceleaşi cuvinte ce aţi auzit, totuşi nu le spuneţi cu sensul cu care au fost rostite. El le-a spus cu un scop, voi le răstălmăciţi după scopul vostru, ca si tălmăcitorii de vise, care tălmăcesc visele după interesul lor. „Tălmăcitorii de vise tălmăcesc potrivit interesului lor propriu vedeniile ce se arată în visurF. Când Hristos a vrut să dea un răspurîs cum se cade şf potrivit lui Ana arhiereul,.p slugă i-a dat o palmă peste obraz: „Una dintre slugile care erau de faţă i-a dat o palmă lui lisus” (loan XVIII, 22). ‘ , Unde erau atunci fulgerele cerului, de n-au ars îndată mâna cea nelegiuită? Cum de nu s-a ffeschis pământul, să înghită de viu pe sluga cea .profanatoare! Şi cu toate acestea îndelung răbdătorul lisus s-a mulţumit, să-1 mustre numai cu un cuvânt de dojana: „Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău; dar dacă am vorbit bine, pentru ce mă baţi?” (loan XVIII,’ 23). Bine! Hristos faţă de atâtea palme şi scuipări care i-au desfigurat faţa, răbda şl tăcea; faţă de atâtea biciuiri care I-au sfâşiat trupul în pretoriul lui Pilat, răbda şi tăcea; în timpul răstignirii pe care a suferit-o în afară de Ierusalim pe Golgota, răbda şi tăcea. Pentru ce oare nu rabdă-şi nu tace pentru o palmă primită în casa arhiereului Ana? Pentru ce?’Iată pentru ce! Hristos rabdă batjocoririle, pe care le primeşte în pretoriul lui Pilat, pentru că le primeşte în casele unor oameni laici. Rabdă insulta, pe care o primeşte în afară de Ierusalim, pe care o primeşte în afară de oraşul sfânt, pentru că o primeşte în afară de lumea împărăţiei Sale, ,în ţara, necredincioşilor şi neevlavioşilor. „Putea –să rabde şi să’tacă însă să fie pălmuit, să fie batjocorit, să fie insultat chiar în casa unui arhiereu, unde-trebuia să fie cu deosebire respectat, chiar înaintea ochilor arhiereului, iar arhiereul care trebuia să-şi verse sângele pentru cinstea lui Hristos, să nu grăiască un cuvânt, sau pentru că nu ştia sau pentru că nu-i păsa? Hristos, care rabdă totul în tăcere, numai asta n-o rabdă, ci vorbeşte. Pentru aceasta poate a rostit lisus acele* cuvinte: „întristat este sufletul Meu până la moarte”. Judecătorii lui lisus, sunt doi arhierei: Ana-si Caiafa. Dacă lisus vorbeşte şi răspunde, îl necăjeşte pe Ana şi pune să-1 pălmuiască, dacă nu vorbeşte şi tace, îl’necăjeşte pe Caiafa şi-1 jură să vorbească: „Te jur pe Dumnezeului viu să ne spui dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (Matei XXVI, 63). Cum trebuie să se poarte Hristos cu astfel de arhierei? Dacă vorbeşte, este osândit ca unul care a greşit; iar dacă tace este socotit qa nebun. Dar p, nelegiuite arhiereie, pentru ce juri? Pentru ce cauţi martori mincinoşi? Pentru ce tulburi să afli cine este oare acest lisus? Aici jos în curtea ta este un ucenic al Lui. Strigă-1, întreabă-1 să-ţi spună adevărul. Unde eşti, Petre? Vino tu să mărturiseşti, ce fel de om este Acesta! „Nu cunosc pe omul acesta!” (Matei XXVI, 72). Cum? Nu cunoşti, Petre, pe dumnezeiescul învăţător, al cărui Apostol şi ucenic eşti acum de trei ani? Nu cunoşti pe acela care din pescuitor de peşte te-a făcut pescuitor de suflete omeneşti? (Matei IV, 19). Pe acela care ţi-a dat cheile împărăţiei cerurilor? (Matei XVI, 19). Pe acela care ţi-a spălat picioarele (loan XIII, 6-9), şi te-a împărtăşit cu dumnezeiescul lui trup şi sânge (Matei XXVI, 26-28). „Nu cunosc pe omul Acesta!” Nu este acelaşi cu cel despre care ai mărturisit: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu?” (Matei XVI, 16). Nu este acela despre care spuneai cu puţin mai înainte că decât să te lepezi de El vrei mai bine să mori? „îmi voi pune sufletul meu pentru tine” (loan XIII, 37). „Nu cunosc pe omul acesta”. Petru, prietenul cel înflăcărat, când a văzut slava lui Hristos, schimbat la faţă pe Tabor, voia să fie cu El în veci: „Bine este ca să fim aici” (Matei XVII, 4). în timpul patimii însă nu-L cunoaşte şi se leapădă de El de trei ori. Cât sunt de nestatornice prieteniile! Cât sunt de mincinoase făgăduinţele! Cât sunt de necredincioase inimile oamenilor! Câtă patimă, câtă durere, câtă întristare în sufletul lui lisus! Pentru ‘aceasta poate a rostit lisus acele cuvinte: „întristat este sufletul meu până la moarte”. Ah, Petre, Petre, tu te juri că nu-L cunoşti, şi întăreşti neîncetat „Nu cunosc pe omul Acesta”. Dar Pilat te mustră şi arătându-L în faţa întregului popor spune: „Iată omul” (loan XIX, 5). lisuse al meu, ce este ceea ce vă