Duminica a V-a din post
Despre Rai.
„-Dar a şedea de-a dreapta Mea şi de-a
stânga Mea, niţ-mi este îngăduit să
dau decât celor
care s-au pregătit” (Mdrcu X, 40).
Oamenii, în general nedrepţi,
dau cinstea acolo-unde îi duce prietenia sau rudenia. Dumnezeu prin fire drept, dă
cinstea acolo unde-i vrednicia. La oameni se cinstesc prietenii sau rudele;
laDumnezeu se cinstesc cei vrednici. Asta-i singura mângâiere ce-6 au cei virtuoşi
când sunt nebăgaţi în seamă sau dispreţuiţi de oameni, anume să aştepte răsplata virtuţii
lor de la Dumnezeu. Lucrul acesta ni-1 arată lămurit lisus Hristos în Sfânta Evanghelie de azi.
lisus se suiejîn Ierusalim, unde merge să fie răstignit, lacov şi Iban, fiii lui Zevedeu, îşi
închipuie că merge acolo spre a fi împărat.
Biruiţi de ambiţie, trimit mai întâi pe mama lor să mijlocească; apoi se înfăţişează chiar ei. „Vrem, spun
ei, ca atunci când vei fi împăratul lui
Israil, unul din noi să stea în dreapta Ta, iar altul în stânga Ta. Să avem şi noi parte de împărăţia Ta”. „Vrem
ca să stăm întru slava Ta unul de-a dreapta si altul de-a stânga” (Marcu X, 37). Dar ce oameni sunt lacov şi loan? Prieteni ai lui Hristos şi rude cu Hristos.
Ce le răspunde Hristos? „Nu
ştiţi ce cereţi!” (Marcu
-X, 38). Eu sunt judecător drept. Nu dau cinstea după gustul meu; nu cinstesc pe prieteni sau pe rude, ci
cinstesc pe cei vrednici, în
împărăţia Mea cine se va osteni primeşte răsplata, cine se va lupta, câştigă cununa (Cine se va lupta câştigă
cununa, lipsă în M, adăugat după V),
cine-i vrednic îşi are slava sa, „dar a sta de-a dreapta si de-a
stânga Mea nu-Mi este îngăduit să dau decât celor care s-au pregătit” (Marcu X, 40). Dar cine nu vrea să se ostenească? Cine nu vrea să lupte ca să câştige împărăţia lui
Hristos, vcare n-are preţ, fiindcări nepreţuită, care n-are sfârşit, pentru că
este veşnică? Ne dăm atâta osteneală, dăm atâtea lupte pentru o fericire cu
totul mică a lumii acesteea, pentru o fericire foarte grea de dobândit, dar
foarte uşor de pierdut şi avem atâta nepăsare, atâta lipsă de grijă pentru
împărăţia lui Hristos, pentru dobândirea căreia ajunge numai să voim, iar
dacă am câştigat-o odată n-o mai pierdem niciodată? împărăţia lui lisus
Hristos nu este împărăţia lumii acesţeea, ci împărăţia cerurilor; este
fericirea lui Dumnezeu, este slava cea nesfârşită, este viaţa cea nemuritoare,
este, într-un cuvânt, raiul. Rai! Se bucură duhul meu numai când îl numesc!
Se veseleşte sufletul meu numai când mă gândesc la el! Rai! Patria cea fericită a strămoşilor mei, limanul
cel dulce al nădejdii mele, singurul scop al
dragostei mele, cea din urmă cunună a credinţei
mele! Binecuvântaţi creştini, azi
vă vorbesc despre rai. Mărturisesc că acesta este un subiect, care-mi covârşeşte
şi limba şi mintea. Asta pentru că nu poate să ne arate aşa cum îi Raiul
nici om, nici înger. De aceea nu vă făgăduiesc să vă arăt ce-i raiul, ci-i
deajuns să vă spun ceva despre el. Iar dacă nu voi putea să vă fac o icoană
desăvârşită a raiului, voi face cel puţin o mică schiţă a lui. „O, raiule,
spunea un sfânt învăţător, noi putem să te dobândim,”dar nu putem să te
înţelegem!”
Partea I
Ştiţi
să-mi spuneţi pentru care pricină plânge pruncul când se naşte şi iese din pântecele
maicii sale? Unul spune una, altul aita. Dar adevărata pricină firească este
aceea mai cu seamă ca iese din pântecele maicii sale.
Acolo
înăuntru i se pare că pântecele este lumea lui, că acela e viaţa lui, că acela
este odihna lui. Dacă prunQul acela ar avea toată puterea de judecată , şi dacă cineva 1-ar
întreba de-i pare bine că iese din pântecele maicii lui,
i-ar
răspunde că vrea să stea totdeauna acolo şi să pu iasă niciodată. Şi pentru ce? Pentru că
în chip firesc dorim şi iubim ceea ce vedem şi avem în prezent. Când
pruncul iese din pântecele maicii lui, i se’ pare că â ieşit din odihna sa, că a
fost lipsit de lumea lui. Pentru aceasta plânge, lăcrimează şi se vaită.
Asta-i şi pricina pentru care ne văităm atâta că murim; ni se pare că în afară de această
lume, nu mai este altă lume, că în afară de viaţa aceasta nu mai este altă
viaţă, că în afară de odihna aceasta nil mai este altă odihnă. Şi dacă ar sta
în putinţa noastră, am voi să stăm în lume de-a pururea şi să nu mai ieşim niciodată
din ea. Si pentru ce? ^Pentru că dorim ceea ce vedem. Când murim se pare că am pierdut totul. Pentru aceasta
ne văităm, lăcrimăm
şi plângem. Dar în privinţa aceasta nu ne purtăm ca oameni înţelepţi şi
cuminţi, ci ne purtăm ca nişte prunci simpli si fără de minte. Câtă deosebire
este între pântecele maicii noastre şi această lume, între întunericul de acolo
şi lumina de aici, între închisoarea aceea strâmtă şi teatrul acesta larg
al lumii, pe scurt, câtă deosebire e’ste între viaţa aceea în care stăm închişi
nouă luni şi această viaţă în care stăm, trăind atâţia ani, tot atâta deosebire
este şi incomparabil mai mare între viaţa aceasta si cealaltă, între acest
întuneric al Egiptului de jos şi între acea lumină a Ierusalimului de
sus, între această închisoare jalnică a nefericirii şi între teatrul acela prea
strălucitor al slavei, şi, în puţine cuvinte, între această viaţă de trei ori
nefericită, pe care o ducem aici în lume neîncetat necăjiţi, cincizeci sau
şaizeci de ani sau chiar mai puţin si între cealaltă viaţă de trei ori fericită, pe
care o ducem acolo în rai, fericiţi în vecii vecilor. Din cele spuse înţelegeţi
puţin ce este raiul? Nu! „O, raiule! Putem sa te dobândim, dar nu. putem să te
înţelegem!”
Dar pe cine să întrebăm să ne spună ce este raiul? Să întrebăm pe doi oameni care 1-au
văzut cu ochii. Unul este loan Evanghelistul, iar altul este Pavel Apostolul.
loan purtat de un înger sus pe un munte înalt, vede Sfânta cetate,
Ierusalimul cel ceresc. Cetatea aceasta este pătrată, mare şi înaltă. Are douăsprezece
temelii şi fiecare temelie este o piatră preţioasă. Are douăsprezece
porţi, şi fiecare poartă este un mărgăritar. Acolo nu este Biserică zidită,
pentru că este Biserica nezidită, este însuşi Dumnezeu atotputernicul, căruia I se închină
cerurile şi pământul. Acolo nu-i .soare, nici lunăr pentru că-i lumina neînserată a slavei
dumnezeieşti, care luminează zi şi noapte
şi nu apune niciodată. ”Şi m-a dus cu duhul pe un munte mare si înalt, si
mi-a arătat cetatea cea mare, sfânta cetate Ierusalim, pogorându-se din cer
de la Dumnezeu” (Apocalipsa XXI, 10). Asta-i o icoană pe care dacă am
vedea-o ne-ar mulţumi vederea, dar nu mintea. Pavel a fost răpit până la al treilea
cer (II Corinteni XII, 2); în rai a văzut lucruri, a auzit
lucruri. Dar ce fel? Pavel spune că a văzut lucruri, pe care ochii noştri nu le-au
văzut încă, urechile noastre nu le-au auzit încă, iar mintea noastră nu
le-a dorit încă. „Ceea ce ochiul n-a văzut, ceea ce urechea n-a auzit si la inima
omului nu s-a suit, pe acelea le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L
iubesc pe El” (I Corinteni II, 9.). Am auzit
lucruri pe care om nu poate să le tălmăcească: „pe care nu este
cu putinţă omului să le vorbească” (II Corinteni XII, 3). Doi (doi, lipsă în M, adăugat după V) oameni au văzut cu ochii raiul,
Evanghelistul loan, vulturul teologiei şi Pavel, vasul alegerii, şi totuşi vorbesc
‘atât de întunecat si de ascuns, înţelegeţi din cele ce spun ei ce este
raiul? Nu! „O, raiule putem să te dobândim, dar nu putem să te
înţelegem!”
Să
întrebăm chiar pe lisus Hristos. El ne spune în Sfânta Evanghelie că raiul este o
sămânţă bună (Matei XIII, 24-30; 37-43), că este un grăunte de muştar (Matei
XIII, 31; Marcu IV, 31; Luca XIII, 19), că este un aluat (Matei XIII, 33;-
Luca XIII, 21), că este o plasă (Matei XIII, 47), că este uh mărgăritar (Matei
XIII, 45-46), este o comoară ascunsă (Matei XIII, 44), că este sânul lui
Avraam (Luca XVI, 22-23). Dar din aceste pilde înţelegeţi ce este raiul? Nu!
„O, raiule! Putem să te dobândim, dar nu putem să te înţelegem!”
Iisuse Hristbase, înţelepciunea întrupată a lui Dumnezeu, spune-ne mai lămurit ce este raiul! Două lucruri vă
spun: Este o viaţă fără de moarte: „Aceasta
este viaţa veşnică” (loan XVII, 3); este o bucurie fără de sfârşit: „Se va bucura inima voastră, iar
bucuria voastră nimeni nu o va lua
de la voi” (loan XVI, 22).
Viaţă fără moarte, închipuie-ţi, creştine, că
feri<Jlrea lumii acesteea, mare sau mică, totală sau parţială ar consta în a fitîmpărat,
stăpânilor al întregii) lumi, .împărăţind peste toate ţările, fără să ai vreun
duşman, să trăieşti fără boală, să te bucuri fără să încerci vreo supărare, să fi
frumos, bogat,
slăvit. Asta se pare că este cea mai mare fericire de pe pământ. Dar asta nu-i fericire,
pentru că după ce vei trăi cât vei vrea, trebuie o dată să mori, aşa că
trebuie, în fiecare clipă, să te temi de moarte. Frica aceea te face nefericit.
Apoi, chiar în mijlocul fericirii, n-ai tqate bunătăţile lumii, c| le ai sau pe cele
mai multe, sau pe cele ce-ţi sunt deajuns. Dar închipuie-ţi^ că n-ai să mori
niciodată. Iarăşi, cu toate că frica de m6arte nu amărăste inima ta, acea
puţină fericire nu-ţi rhulţumeşte dorinţa; mai rămâne ceva şi ‘ doreşti acel
ceva. Eşti fericit, dar vrei să fii mai fericit.. Lipsa aceea te face nefericit, chiar în
mijlocul nemuririi. Iar asta nu-i fericire! Cu toată marea –fericire a lumii nu
eşti fericit, ddcă mori; iar cu o fericire necompletă a lumii acesteea tot
nu eşti fericit, chiar dacă eşti nemuritor. Ce fel de viaţă, va fi însă aceea dacă
ai avea-toată fericirea, pe care poate s-o dorească inima ta, şi dacă
n-ai avea nici o frică de moarte, care să te poată lipsi de această fericire a
ta? Să fii totdeauna fericit, fără teamă că ai să7 ajungi vreodată nefericit;
să fii bogat, fără teamă că ai să sărăceşti vreodată; să fii sănătos, fără teamă că
ai să- te îmbolnăveşti vţeodată. Să nu fie .invidie, care să te supere, boală
care să te vestejească, moarte care să te ia. Să fii totdeauna fericit;
totdeauna viu, să ai toate cele bune şi viaţă nemuritoare atât de fericit eşti
şi în fiecare clip4 a vieţii este raiul!
Bucuria -fără de sfârşit este o bucurie nemărginită şi desăvârşită, nesfârşită şi toată
la un loc, aşa cum explică teologii veşnicia. Cu alte cuvinte: Câtă este
bucuria aceea în nesfârşitul veacurilor, tot atâta este de
întreagă
această bucurie, fără să se împuţineze vreodată; şi câtă bucurie este în tot cursul
veşniciei, tot -atâta este, toată la un loc, în fiecare clipă a veşniciei. Te bucuri
de toată fericirea în tot cursul veşniciei, dar te bucuri
de toată
fericirea şi în fiecare clipă a veşniciei. Cât de fericit eşti în toată viaţa
veşnică, tot atât de fericit eşti şi în fiecare clipă a vieţii veşnice. Ce fel de bucurie este
asta?
Să
vă dau o pildă. Marea este sărată, închipuie-ţi că pica o picătură de apă din cer şi
îndulceşte toata apa mării. Poţi să-ţi faci o idee cât de dulce trebuie să fie
acea picătură de apă ce-a căzut din:cer? Iadul este amar. Dar dacă ar cădea u.el o
picătură din bucuria raiului, ar îndulci toată amărăciunea iadului, i-ar stinge
toată flacăra, ar pune capăt tuturor lacrimilor, iadul s-ar preface în rai. Poţi
să-ţi faci o idee ce fel este bucuria raiuluj? O altă pildă.
Poporul Romei vechi se găsea în război. A învins pe duşman şi s-au întors în Roma toţi
ostaşii biruitori. Au alergat la porţile oraşului, rude, părinţi, mame, fraţi,
ca să vadă care dintre soldaţi se întorc vii şi care au murit. Printre cei de
la porţile oraşului era o femeie văduvă mama unui singur copil; aştepta
şi ea să se întoarcă şi fiul ei, împreună cu ceilalţi ostaşi. Aştepta; când
întreba pe cei care intrau pe pprţile oraşului: „Nu cumva aţi
văzut” pe fiul mieu?”, când ridica ochii ca să-1 vadă de departe: „Fiul meu, unde
eşti de nu te apropii? Pentru ce nu te iveşti? Pentru ce nu vii? în marea
nelinişte în care se. găsea a auzit de la ceilalţi soldaţi că fiul ei murise în război.
Dă drumul la strigăte, se loveşte peste piept, plânge nemângâiată. Dar
deodată vede pe fiul ei, care sosea viu. Aleargă, îl îmbrăţişează, îl
sărută. S-a bucurat atât de mult,”încât de multa bucurie a murit. Si de unde până acum mama plângea
pe fiu, acum plânge fiul pe marnă. Poţi să-ţi închipui cât de mare a fost bucuria
acelei mame? Dar dacă bucuria aceea ar fi ţinut o zi, un an, toată viaţa, ce fel de
bucurie ar fi fost aceea? Incomparabil mai mare este bucuria” raiului decât
bucuria pe care a simţit-o femeia aceea în clipa când a văzut viu pe fiul ei.
Bucuria raiului este o
bucurie cate, nu ţine o zi,
nici un an, ci tot veacul cel nesfârşit; ea
este cu totul desăvârşită, cu totul la un loc. Poţi să-ţi închipui cum este bucuria aceea? Nu! Ba ceva mai mult:
Bucuria raiului este o bucurie pe
care nimeni n-o poate lua. Nro poate lua nici invidia duşmanilor, pentru că în rai este pace netulburată; nici
nenorocirile, pentru că acolo este
fericirea fără sfârşit; nici boala, pentru că acolo este sănătate desăvârşită; nici chiar moartea, pentru că acolo este viaţa
veşnică. „Se va bucura inima , voastră, iar bucuria voastră nimeni
nu o va lua de la voi” (loari XVI, 22). Prin urmare raiul este viaţă fără de moarte: îţi rai trăieşti aceeaşi
viaţă cu Dumnezeu; stai în aceeaşi
locuinţă cu Dumnezeu; trăieşti însăşi existenţa lui Dumnezeu; trăieşti cât trăieşte Dumnezeu. Raiul este bucurie fără sfârşit: te bucuri de însăşi bucuria lui Dumnezeu;
împărăteşti chiar în împărăţia lui Dumnezeu; eşti slăvit chiar cu slava
lui Dumnezeu, în sfârşit, în puţine
cuvinte, prin faptul că yezi pe Dumnezeu, ajungi alt Dumnezeu. Acela este Dumnezeu prin fire, tu
Dumnezeu prin har. Şi după cum în
fierul înroşit în foc, focul nu-i despărţit de fier, nici fierul de foc, ci
amândouă par una, tot aşa în rai, aproximativ vorbind, nici Dumnezeu nu este despărţit de cel fericit, -nici cel fericit
de Dumnezeu. Amândoi sunt una în fericire; viata amândurpra este veşnică;
bucuria, amândurora este fără
de sfârşit. „Vom fi asemenea Lui, pentru că-l vom vedea aşa cum este” (I loan III, 2).
Aici, pe pământ, nu-1 vedem aşa cum este, ci numai îl credem. Si aceasta este
toată fericirea Bisericii să nu vedem si să credem: „Fericiţi cei care n-atmăzut
şi au crezut” (loan XX, 29). In rai îl vedem aşa cum este şi nu
mai e nevoie să credem. Toată fericirea raiului este să nu credem şi să
vedem: „Vom fi asemenea Lui pentru că-L’vom vedea aşa cum este”, în rai nu mai este
credinţă, spune Apostolul, pentru că este vedere. S-a împrăştiat umbra, străluceşte
lumina, în rai nu mai este nădejde, pentru că este desfătare: a încetat viitorul,
se arată prezentul, în rai este .numai dragoste, pentru că iubim binele
desăvârşit, pe care-1 vedem şi care satură mintea noastră cu vederea şi satură
inima noastră cu desfătarea: „Mă voi sătura când mi se va arăta
slava Ta” (Psalmi XVI, 15). Şi după toate cele spuse înţelegeţi ce este raiul?
Nu! O cred şi eu, pentru că ori câte poate să spună un om, nu poate să spună cât
trebuie. „Toate câte poate un om să le spună depsre Dumnezeu, nu le spune
după vrednicie”, spune Grigore al Nişei (Sfântul Grigore ăl Nişei, Cuvântul I la
Macabei). „O, raiule! Putem să te dobândim, dar nu putem să te înţelegem!” Faima lui Solomon s-a răspândit în toate
părţile pământului.’ Sava împărăteasa Etiopfci, a auzit lucruri minunate despre
acest împărat. A auzit multe pe care cu greu le-a crezut. Voia să le vadă cu ochii.
Deci, cu suită
mare, s-a pornit şi a venit în ludeea. Când a. ajuns în Ierusalim şi a văzut atâta măreţie,
când a intrat în palatele împărăteşti şi a Văzut atâtea comori, când s-a
înfăţişat înaintea împăratului Solomon şi a văzut atâta slavă şi a auzit
atâta înţelepciune, i-â zis: „împărate, am auzit despre împărăţia ta lucruri
minunate, dar n-am dat crezare celor ce mi le spuneau până ce n-am venit şi
le-am văzut cu ochii mei. N-am crezutcelor ce mi le spuneau, până ce n-am
venit si le-au văzut ochii mei” (III împăraţi X!, 7). Acum le văd, le cred,
le admir şi mă minunez, îţi spun însă că n-am auzit despre atâtea câte văd. Văd
minunăţii nenumărate, iar eu n-am auzit decât abia jumătate din ele. ”Şi iată
nu sunt nici jumătate din cele ce mi s-au
povestit” (UI împăraţi X, 7).
Multe sunt, creştini, cele ce ni se
spun despre rai. Multe sunt cele spuse de profeţi, multe de apostoli, multe de
didascăli, multe chiar de Hristos. Toate sunt mari, toate măreţe, toate minunate. „Lucruri
minunate s-au grăit despre tine, cetatea lui Dumnezeul” (Psalmi LXXXVI, 2).
Noi nu
că nu le credem, dar nu” le înţelegem. Mintea noastră este foarte strâmtă şi nu le primeşte;
este foarte grea, nu’poate să zboare. Dar când^vom fi învredniciţi să le
vedem faţă către faţă (II Corinteni XIII, 12), să vedem măreţia aceea
nezidită, ce-o are Ierusalimul cei de sus, să vedem lamina aceea neînjerată, ce
dă naştere zilei neapuse a fericirii veşnice, să vedem cetele îngerilor, să
vedem dănţuirile sfinţilor, să vedem pe mucenici, pe cuvioşi, pe drepţi,
fericiţi,cetăţeni ai cerului, să vedem chiar pe Stăpâna Născătoarea de
Dumnezeu Măria, pe împărăteasa îngerilor, şezând în dreapta lui Dumnezeu,
să vedem Dumnezeirea în trei străluciri, să vedem pe Dumnezeu faţă-către
faţă, să vedem însuşirile fireşti ale lui Dumnezeu, care n-au nici
început, nici sfârşit, să vedem cele trei ipostase ale Lui, pe Tatăl, pe Fiul şi pe
Sfântul Duh, trei, dar un singur Dumnezeu, să vedem Atotputernicia Lui,
înţelepciunea Lui, bunătatea,Lui, slava Lui, împărăţia Lui. Atunci vom
înţelege ce este raiul, îi vom spune: Dumnezeul meu, auzeam multe
dşspre;rai; dar cele auzite nu sunt nici pe jumătate. „Şi iată nu sunt nici
jumătate din cele ce văd”. Auzeam multe, dar nu le înţelegeam; acum le văd şi le
înţeleg. „Mai înainte te auzeam cu auzul urechii mele, dar acum ochiul meu
te-a văzut” (Iov XLII, 5). Văd şi sunt cuprins cu totul de bucurie, sunt
cu totul fericit, sunt cu totul slăvit. Atât de mare este slava raiului, şi eu
iubeam atât de mult slava lumii! Cm de nebun am fost că n-am renunţat la
mii de lumi ca să câştig raiul! Aşa de frumoasă este viaţa veşnică şi eu iubeam
atât de mult viaţa aceasta vremelnică! Cât de nebun am fost de n,-am dat mii de
vieţi ca s-o moştenesc pe aceasta! Cât de nebun am fost de m-am primejduit atâţia ani
ca să pierd un astfel de rai şi astfel de viaţă, ca să mă desfătez cu o amantă necurată, ca să-mi
satur iubirea
mea nesăturată de argint, ca să-mi satisfac dorinţa mea spurcată!
Dar
mulţumesc de mii de ori bunătăţii Tale, Dumnezeule, că am scăpat de atâtea primejdii şi
acum sunt în rai, unde trăiesc o viaţă fără de moarte, unde mă bucur de o
bucurie fără de sfârşit. Acolo fiind/înţelegem cş este raiul
pentru că-1 vedem şi putem să vorbim aşa, dar aici, unde nu-1 vedem si nu-1
înţelegem, nu putem să spunem altceva decât: „O, raiule! Putem să te dobândim, dar nu
putem să te înţelegem!”
E cu putinţă? Da, v-am spus-o şi altă dată că mântuirea noastră stă în mâinile
noastre. Acum v-o spun iarăşi. Ascultaţi.
Dumnezeu a făcut raiul pentru drepţi, iar iadul pentru
păcătoşi. A încuiat raiul, dar’ a încuiat şi iadul. Cheile iadului le ţine însuşi
Dumnezeu aşa interpretez eu
cuvintele Apocalipsei lui loan: „Si eu am cheile iadului” (Apocalipsa I,18). Cheile raiului le-a dat apostolilor Lui, în persoana lui Petru: „Şi-ţi voi da cheile
împărăţiei cerurilor” (Matei XVI, 19). Ijrin urmare cheile iadului sunt în mâinile lui Dumnezeu, iar
cheile raiului în mâinile oamenilor.
Cât
de mare este iconomia iubitoare de oameni a Domnului nostru! Dacă omul va vrea
să fie osândit în iad, cheile-iadului nu sunt în mâinile lui; dar dacă va vrea 9mulsă se mântuie în
rai, cheile raiului sunt în mâinile lui. Cu
alte cuvinte, voinţa lui Dumrtezeu este aceasta: n-a dat oamenilor cheile iadului ca să fie grea osândirea
oamenilor,, dar le-a dat oamenilor
cheile raiului pa să fie uşoară mântuirea lor: „Şilţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor”. Prin-urmare: „O, raiule! Putem sa te dobândim
dar nu putem să te înţelegem!
Dar ascultaţi şi altceva, „îţi voi da ţie cheile”. A spus: „Cheile”.
Dar nu
putea să spună: „îţi voi da ţie cheia?” Cheia. Oare cu o cheie
nu se deschide
raiul? Da! Dar cheile cu care se deschid uşile sunt de multe feluri: în genere
cheile sunt de fier, dar pot să fie şi de aur, pot să fie şi de lemn. Tot aşa sunt
şi cheile raiului. Pentru aceea a spus „chei” şi nu: „cheie”. Raiul are cheie şi de fier, şi de aur şi de lemn. Cheia de lemn o are
cel sărac:
săracul poate să deschidă raiul cu sărăcia lui ca să se mântuie. Cheia de aur o are bogatul: bogatul poate,
prin bogăţia lui, să deschidă raiul
ca să se mântuie. Cheia cea de fier o are fiecare om, care nu-i nici prea sărac, nici prea
bogat; şi el poate să deschidă raiul ca să se mântuie. Prin urmare şi
bogatul şi săracul şi orice om poate uşor sa se mântuie. „O, raiule, raiule!
Putem să te dobândim, dar nu putem să te înţelegem!”
Partea a Il-a
Două căi duc la raiul
despre care am vorbit până acum. Una strâmtă şi anevoiasă. Hristos spune: „Strâmtă
si anevoiăsă este calea care duce în împărăţia cerurilor” (Matei VII, 13, 14).
Strâmtă: aţâţi sihastri, care au mers pe
ea, au lăsat în urma lor toată lumea şi pe toate cele din lume şi au mers pe ea goi;
atâţia sfigţi mucenici, care aur stropit calea aceasta, nu cu sudoare, ci cu sânge.
Dar cei care umblă pe ea cu capul pe sus, dacă nu se vor
pleca puţi
Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian