Vino și vezi !

 

Creştine, timpul îţi aparţine! Ai grijă cum îl foloseşti! Nu uita că urmează veşnicia! Este o certitudine. Opreşte-te din fugă! Citeşte sau ascultă din cele înscrise pe această pagină ortodoxă! Caută şi vei înţelege:” Calea, Adevărul şi Viaţa !”

 

Icoana Rusaliilor, portretul nașterii Bisericii

     

 

 

           Pogorârea Sfântului Duh (Cinzecimea sau Rusaliile)

„Binecuvântat eşti, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaînţelepţi pe pescari ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt, şi printr-înşii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, mărire Ţie.”(troparul sărbătorii)

Pogorârea Duhului Sfânt este un act istoric cu urmări pentru umanitate.  Dacă oamenii s-au răzvrătit din cauza răutăţii şi a viclesugului la Turnul Babel, de Rusalii seminţiile pământului aud din nou Cuvântul din gura apostolilor şi-l înţeleg. Este semn din Cer că nu mai pot trăi fără Dumnezeu. Măntuitorul le-a spus să rămână în Ierusalim până se vor îmbrăca cu putere de sus: ,,Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi! “(Ioan.14,16-17). Acum se întemeiază Biserica creştină şi mii de suflete se botează şi se numesc creştini. Iisus Hristos este Crez şi Mărturisire, iar momentul este ales cu martori veniţi din toată părţile, când toţi iudei se adunau la Ierusalim din diaspora în amintirea Legii primite de Moise pe Sinai. Treimea Sfântă nu ne putea lăsa singuri şi ne-a trimis un Mângâietor. Apostolii erau împreună cu Maica Domnului adunaţi de frică într-o casă cu foişor de la marginea Ierusalimului:,, Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei..”( Faptele Apostolilor II 2-3) Este Duhul Sfânt care de la începuturi se  purta pe deasupra apelor, iar acum le-a dat putere ca să propovăduiască pe Hristos pe înţelesul tuturor, pentru a zidi lumea spirituală: „Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului”. (Epistola Efeseni IV, 24 Şi iată cum iarăşi s-au împlinit Scripturile că le va trimite un Mângâitor şi acela îi va va învăţa toate. Acum dispare teama şi urmează plinătatea credinţei. Apostolul Petru argumentează că Iisus  este moştenitorul lui David, Mesia Cel aşteptat pe care Dumnezeu l-a trimis ca Fiu şi ei l-au omorât. Sub ochii lor se împlineşte profeţia veche a lui Ioil când:,,voi turna din Duhul Meu şi vor prooroci, şi vor fi minuni în cer şi pe pământ, cel sfânt nu va vedea stricăciune, Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” Poporul înspăimântat a întrebat: ,,Bărbaţi fraţi, ce să facem? iar Petru a zis către ei: ,,Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt.”( F.Ap. II 38). .Duhul Sfânt pătrunde în cugetele oamenilor şi multe sunt darurile revărsate prin Sf. Taine: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Dumnezeu şi duhul bunei credinţe. Suntem fii Bisericii şi ostaşi ai Lui Hristos botezaţi în numele Sf. Treimi şi am primit prin Taina Mirungerii:,,Pecetea darului Sfântului Duh”. Pentru că Duhul însuşi mărturiseşte că suntem fii ai lui Dumnezeu. Această zi numită în popor şi Duminica Mare, a înoit lumea şi cuprinde pe cei vii şi pe cei morţi: A fost numită „Rusalii” de la sărbătoarea trandafirilor din lumea romană „Rosalia”, consacrată cultului morţilor, fiind a Cinzecea zi de la Înviere. Nu întâmplător, sâmbăta dinaintea Rusaliilor este destinată pomenirii celor morţi, zi cunoscută şi sub denumirea de Moşii de vară. Moşii, adică moştenirea. Nu este doar o coborâre ci Pogorâre, semn al iubirii ca un pogorământ, fiindcă ne iartă. La slujba de dimineaţă a praznicului (utrenia) cântăm: „Prin Duhul Sfânt toată făptura se înnoieşte iarăşi doândind starea cea dintâ”. Vorbirea  este izvorul vieţii, iar roadele se văd în cele şapte Sf. Taine şi Sf. Liturghie: dragostea, pacea, bucuria, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea. Sfantul Grigorie Palama spune că Duhul Sfânt s-a revelat la Cincizecime în chip de limbi ca de foc, pentru a ne descoperi ,,că este de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu-Cuvântul, căci nimic nu este mai înrudit cu cuvântul decât limba”.. Deci cuvăntul mărturisit cu mintea produce vorbirea. Dovadă că cei de atunci au trăit şi simţit  momentul este că şi-au schimbat viaţa: au primit sf. Botez,sf.Împărtăşanie, au renunţat la averi şi stăruiau in rugăciune. Sfântul Duh purcede din Tatăl şi străluceste din Fiul şi aduce lumina lui Dumnezeu în noi: „ Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi. (Matei X, 20). Iar Apostolul Pavel scrie: ,,De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite.’ (Romani VIII, 26). Această credinţă dreaptă este dumnezeiască şi face din pescari Apostoli iar din păgâni mucenici. ,,Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” – 1 Cor. 3, 16; cf. şi 6, 19). Evenimentul nu a rămas neobservat, Petru şi Ioan la poarta Templului vindecă un olog spunându-i că aur şi argint nu are dar în schimb îl vindecă ,,N-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu”.( 1 Cor. 2, 12). Sfinţii Parinţi au considerat pe Sfântul Duh drept Persoana Care aduce in suflete energia divină, ca omul să aibă parte de îndumnezeire. Domnul ne aminteşte că orice păcat se va ierta oamenilor numai păcatul împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta niciodată. Biserica nu este lucru omenesc, ci lucrarea Sf. Treimi. Taina Bisericii se dăruieşte oamenilor prin ierarhia sfinţitoare şi lucrarea Sf. Duh ca toţi să se poată măntui şi să se bucure de Veşnicie. La invocarea arhiereului şi a preotului, Duhul Sfănt sfinţeşte şi înoieşte toată zidirea.:,, Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înoi faţa pământului; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce.” ( psalmul 103,30-31) Roadele Duhului Sfănt sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege, Frunzele de tei sau de nuc binecuvântate de Rusalii şi împărţite credincioşilor, vor să însemne mulţimea darurilor. Viaţa liturgică şi rugăciunile începătoare încep cu rugăciunea Împărate ceresc, continuă cu Sfinte Dumnezeule şi Prea Sf.Treime, deoarece numai cu ajutorul harului ne putem uni cu Tatăl nostru cel din Ceruri. Fiul ne-a împăcat cu Tatăl, iar noi rostim:,,Şi Întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Carele de la Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit”. Bucuraţi-vă!  Rusaliile sunt Taina Bisericii în care ne rugăm:,, Împărate ceresc, Mângâitorule, Duhul adevărului, care pretutindenea eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino, şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”.

Pr.Zisu Iulian

Image result for εικονα κοστασ και ελενισ

 Sfinţii Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena

Mare este puterea Crucii Tale, Doamne, că s-a înfipt în loc şi lucrează în lume; şi a arătat, din pescari, Apostoli, şi din păgâni mucenici, ca să se roage pentru sufletele noastre.”( podobie glas.3 )

Pe arcul de triumf al lui Constantin ce se păstrează până azi la Roma, inscripţia rosteşte că el a câştigat lupta prin ,,instictu divinitatis” adică: ,,prin inspiraţie divină”. Împăratul Constantin cel Mare se naşte în Serbia de azi, oraşul Niš ( Naissus), fiind fiul împăratului Constanţiu I şi al mamei Elena. A fost militar superior al împăratului Aurelian, apoi tribun, iar în 284 guvernator de provincie şi prefect al împăratului Maximian. La 1 martie 293 ajunge Caesar şi în 25 iulie 306 este proclamat de armată împărat, dar abia la 11 noiembrie 308 este recunoscut oficial Augustus al Occidentului. După celebra luptă de la Podul Milvius de lângă Roma la 312 când îi apare pe cer semnul Crucii, uneşte toate provinciile imperiului sub autoritatea sa. Prin Edictul de la Milano dat în 313 se recunoştea libertatea religioasă a Bisericii creştine şi cerea să înceteze orice persecuţie, fiind şi Pontifex Maximus. Liciniu, care stăpânea în Răsărit are apariţiea miraculoasă a unui înger în vis care îi porunceşte să nu mai persecute Biserica. Nu ia în seamă şi este înfrânt la Adrianopole în 324 de Constantin, care rămâne singur împărat peste Imperiul de Răsărit şi Apus, cu 117 provincii şi patru prefecturi: Orient, Illyricum, Italia şi Galia. În 325 prezidează primul Sinod ecumenic al Bisericii Apostolice creştine, iar la 11 mai 330 inaugurează oraşul de pe Bosfor, denumit Constantinopol sau ,,Noua Romă” – Bizanţ. Festivităţile au durat 40 de zile şi s-au desfăşurat pe noul hipodrom cu o capacitate de 50.000 locuri, bătând chiar şi o monedă despre acest fapt. Căsătorit cu Fausta are 5 copii, iar imperiul este împărţit celor 3 băieţi, care la 9 septembrie 337 după moartea lui primesc titlul de Augustus.: Constantin al II-lea, Constans şi Constanţiu. Vechiul Tomis din Dacia Pontică (Dobrogea) se va numi Constanţa, în cinstea fiului său Constans. Constantin cel Mare încă de la apariţia minunată de pe cer a semnului sf.Crucii, până la sfârşitul vieţii sale 22 mai 337 va fi devotat Bisericii lui Hristos. La 3 aprilie 337 este botezat de episcopul Eusebiu şi poartă veşmintele albe ca ale unui neofit creştin, în locul celor imperiale. Moare la Nicomidia, de unde este dus la Constantinopol în palatul imperial. Este îngropat în Biserica Sfinţii Apostoli ctitoria sa. Din 324 apar monede cu imaginea sa şi statuia impresionantă o vedem  azi la Roma, iar capul de bronz datând din 330 se păstrează la Muzeul din Belgrad. Constantin apare pe scena istoriei într-o criză profundă a imperiului roman, iar cetatea Caesarilor suferă transformări, tineretul metropolitan deja era plictisit de atâta politeism şi vorbea de ,,amurgul zeilor”. Creştinismului adus de soldaţii legionari în toată Pax Romana cât şi influenţa covârşitoare a mamei sale împărăteasa Elena, îl fac să renunţe la obiceiurile păgâne în favoarea celor creştine, aducând secolul de aur al creştinismului. 

Sfanta Imparateasa Elena

Suntem în anul 250 d.Hr. în Drepanum din Bitinia. Aici se naşte Elena, fiică a unor oameni din popor obişnuiţi să muncească din greu. O tânără care s-a remarcat prin forţa personalităţii sale pe traseul istoriei, va fi luată în căsătorie de tribunul Constanzo Cloro care era cu legiunile romane în patria Elenei ( Flavia Iulia Helena). Impresionat de caracterul şi frumuseţea ei, sfidând legea romană care interzicea o căsătorie cu o femeie din popor şi fără cetăţenie se însoară şi va avea pe 27 februarie 275 un copil ce se va numi Constantin care înseamnă hotărât, dârz. Întors la Roma, va fi nevoit să renunţe la oficialitatea acestei căsătorii fiindcă ajunge împărat, iar Constantin creşte la curtea împăratului Diocliţian. Dar planurile lui Dumnezeu erau alese, aşa că la 306 când Constantin cel Mare este proclamat de armată ,, totius orbis imperator”( împărat al întregului pământ) o va ridica pe mama sa Elena la rangul de ,,Nobilissima Femina” iar mai târziu ,,Augusta”, cea mai mare onoare pe care o putea primi o femeie la acea vreme. Credinţa ei îi va consacra virtutea sfinţeniei, că nu degeaba, Elena se traduce strălucire. Face parte din acele Femei Sfinte care au contribuit decisiv la evanghelizarea imperiului roman, drept pentru care în ciuda protestelor, Constantin va alege o altă capitală ca punte de legătură între Asia şi Europa. În oraşul zidit de grecul Vizas ( Bizanţ), acum numit Constantinopol, inaugurat în 324, Elena va ridica o cruce foarte înaltă. Contemporanii o credeau o sfântă, se îmbrăca sobru, dădea de pomană săracilor, prizonierilor şi făcea multe donaţii, iar la Roma pune o cruce pe un stâlp de piatră unde scrie: ,,Cu acest mântuitor semn, cetatea aceasta a fost scăpată de sub jugul tiranului”. Evenimentul cel mai important al vieţii sale este găsirea Crucii Mântuitorului la Ierusalim şi a Mormântului Sfânt, aşa cum spun Sinaxarele, Martirologiu roman, autori ca: Sulplicius Severus, Ambroziu, Rufinus, Sf. Chiril şi Doctrina siriacă Addai. Înalţă Crucea împreună cu patriarhul Macarie în faţa poporului zicând: ,,Mântuieşte Doamne poporul Tău”. Va petrece mulţi ani în Ţara Sfântă, ajutând pe cei nevoiaşi, adunând Sf. Moaşte şi zidind multe Biserici. Amintim Biserica Învierii, A Naşterii Domnului din Betlehem şi Adormirea Maicii Domnului din Ghetsimani. Aici, în Palestina a trecut la Domnul la anul 337 într-o mănăstire, fiind înmormântată la Roma, pe mormântul ei construindu-se o Biserică a martirilor. Tot Sfânta Elena a adus bucăţi din scara de marmură din sala Pretoriului unde a fost judecat Iisus, care se află în Cetatea Eternă – Sf. Scară formată din 28 de pietre. În Biserica Sf. Cruce din Roma găsim piroanele răstignirii aduse tot de împărăteasă, Ieslea Naşterii şi Tăbliţa cu înscris acronim INRI şi fragmente din Sf. Cruce. Istoria Sf. Elena şi a Sf. Constantin ne arată în ziua pomenirii lor 21 mai, că izvorul luminii sufleteşti al fiecărui pământean este semnul dumnezeiesc al Crucii pe care neamurile Îl vor vedea tot pe Cer.

Image result for sf cruceConstantin si Elena, Sfintii Imparati care au scos crestinismul din catacombe

,,Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l, şi ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împăraţi Apostolul Tău, Doamne, împărăteasca cetate în mâinile Tale a pus-o. Pe care păzeşte-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule, Iubitorule de oameni.”( troparu l)

,,In hoc signo vinces,” ( ,,Prin acest semn vei învinge”) sunt cuvinte scrise pe cer în amiaza mare într-o Cruce luminoasă, ne relatează istoricul Lactanţius şi Eusebiu. Împăratul Constantin cel Mare primind poruncă în vis chiar de la Mântuitorul, îl coase ca monogram a lui Hristos ( HP ) pe toate steagurile în ajunul luptei cu Maxenţiu în 312, la Podul Vulturului. În felul acesta lucrează Dumnezeu în istoria pământenilor. În urma victoriei prin Edictul de la Mediolanum în ianuarie 313 încetează persecuţiile împotriva creştinilor, credinţa şi mărturisirea lui Iisus Hristos fiind ,, religio licita” (liberă) pentru toţi cetăţenii imperiului. Cu tact şi responsabilitate face paşi siguri, ca Fiul Omului să poposească prin suflarea Duhului Sfânt în inimile oamenilor. Ajută la construirea de Biserici împreună împărăteasa Elena mama lui şi scuteşte de dări sau impozitele vremii pe creştini. La 321 generalizează Duminica ca zi de odihnă în Pax Romana, apoi convoacă Sinodul I ecumenic de la Niceea în 325 unde cei 318 Sfinţi Părinţi care mai purtau încă semnele persecuţiilor, statornicesc dreapta credinţă în primele 7 ale Crezului. Constantin are titlul de episcop cu treburile de afară şi considerându-se împreună slujitor cu ei. Templele păgâne sunt transformate în Lăcaşuri, averile creştinilor sunt înapoiate, cei exilaţi se întorc la casele lor şi creştinii pot ocupa funcţii publice:,, Ordon ca acei care au suferit lipsurile şi necazurile să fie încărcaţi de bunuri şi scăpaţi de frică, făcând glorie cum fac eu servitorul lui Dumnezeu. Mă silesc pe cât pot de a reforma abuzurile”. Cei care au avut dregătorii în armată şi le-au pierdut datorită credinţei sunt repuşi acum în drepturi, iar agoniseala martirilor, inclusiv pământurile să se întoarcă în posesia rudelor, iar de nu se găsesc să se dea Biserici ca să facă milostenie. A încreştinat legislaţia păgână, îmblânzind tratamentul din închisori, desfiinţând răstignirea şi torturile, episcopii având dreptul ca în faţa credincioşilor în Bisericii să elibereze sclavii. S-au dat legi pentru ajutorarea săracilor, orfanilor, văduvelor, s-a îngreuiat divorţul, se pedepsea adulterul, violul, vinderea copiilor si s-a restricţionat luptele de gladiatori. Creştinismul a devenit religie de stat, iar Ortodoxia, credinţa oficială a palatului imperial şi a celor care împreună cu Constantin au primit taina Sf. Botez. Istoricul vremii Eusebiu în cartea sa ,,Viaţa Împăratului Constantin” redă cuvintele acestui Împărat creştin şi sfânt: ,, Când vorbesc de Dumnezeu, înţeleg pe Acela care este adevăratul Dumnezeu şi care are putere veşnică, a avut bunătatea de a se servi de mine pentru împlinirea planurilor Sale – nu voi fi lipsit niciodată de recunoştinţă. Mi-am propus mai întâi de a uni spiritele tuturor popoarelor, în una şi aceeaşi credinţă. Apoi am dorit să scap universul de jugul sclaviei, sub care gemea. Mă convingeam că aş fi atât de fericit pentru a aduce pe oameni să aibă toţi pe acelaşi Dumnezeu. Ţie îţi mulţumesc cu umilinţă, Dumnezeule şi Domnul meu”.

pr. Zisu Iulian

 Labarum

  Istoricul Eusebiu de Cezareea

“28.2 Deci cam pe la ceasurile amiezii, cand ziua incepuse sa scada, zicea Constantin ca vazuse cu ochii sai chiar pe cer, strajuind deasupra soarelui, semnul marturisitor de biruinta al unei cruci intocmite din lumina si ca odata cu ea putuse deslusi un scris glasuind: “Sa biruiesti intru aceasta!”; dupa care, la vederea unei asemenea privelisti, fusesera cuprinsi de uimire si el si intreaga oaste.

29. Aceasta aratare povestea Constantin ca-l descumpanise, neputandu-i el pricepe talcul. Or, tot cugetand la ea, si adancindu-se el in ganduri, iata ca s-a lasat noaptea fara sa prinda el de veste. Si, dormind el, i s-a aratat Hristosul lui Dumenezeu cu semnul vazut mai inainte pe cer, poruncindu-i sa inchipuie la randul sau semnul ce i se aratase sus in cer, spre a se pune sub ocrotirea lui in luptele pe care avea sa le poarte cu dusmanul.

31.3 Ei bine, de acest insemn mantuitor s-a folosit imparatul necurmat in chip de semn ocrotitor impotriva a toata puterea potrivnica si vrajmasa. Si a trimis porunca tuturor unitatilor sale sa poarte in fruntea lor cate un insemn alcatuit dupa modelul acesta.”

„Către Acesta, deci, şi-a înălţat el glasul în rugăciune, rugându-se Lui şi implorându-L să-i descopere cine este El şi să-şi lase dreapta Sa asupra ţelului care-i şedea înainte.

Şi cum şedea împăratul înălțând stăruitoare rugăciune, i s-a arătat un semn cu totul fără seamăn de la Dumnezeu; cărui semn – dacă l-am fi aflat din gura altcuiva – poate că nu ne-ar fi tocmai uşor să-i dăm crezare; dar de vreme ce însuşi împăratul, purtătorul de biruinţă, ne-a destăinuit aceste lucruri nouă înşine, celor ce scriem această carte, anume mult mai târziu, când am fost socotiţi vrednici de cunoştinţa şi de prezenţa sa, cine – mă-ntreb – ar mai putea pune la îndoială exactitatea istorisirii, mai ales că, între timp, viitorul avea să aducă el însuşi mărturie despre adevărul ei?

Deci cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începuse să scadă, zicea Constantin că văzuse cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruinţă al unei cruci întocmite din lumină şi că odată cu ea putuse desluşi un scris glăsuind: «Întru aceasta vei birui!»; după care, la vederea unei asemenea privelişti, fuseseră cuprinşi de uimire şi el şi întreaga oaste (care, cum mărşăluia el pe drum, venea pe urmele sale, şi de aceea asistase şi ea la minune).

Această arătare, povestea Constantin, că-l descumpănise, neputându-i el pricepe tâlcul. Or, tot cugetând la ea, şi adâncindu-se el în gânduri, iată că s-a lăsat noaptea fără să prindă el de veste. Şi, dormind el, i s-a arătat Hristosul lui Dumnezeu cu semnul văzut mai înainte pe cer, poruncindu-i să închipuie la rândul său semnul ce i se arătase sus în cer, spre a se pune sub ocrotirea lui în luptele pe care avea să le poarte cu duşmanul. În zori, trezindu-se, le împărtăşise şi prietenilor săi taina; după care chemase la sine meşteri în prelucrarea aurului şi a nestematelor, se aşezase el însuşi în mijlocul lor şi le zugrăvise cam cum putea să arate acest semn, dându-le poruncă să-l întocmească şi ei la rândul lor aşa, din aur şi din pietre scumpe. Odată, când a binevoit Dumnezeu să ne facă această bucurie, ne-a învrednicit împăratul însuşi să privim chiar cu ochii noştri însemnul. Acesta arăta în felul următor: de vârful unei (cozi de) lance înalte şi poleite cu aur era prinsă pieziş o stinghie în forma semnului crucii. Sus de tot, deasupra întregului însemn, era o cunună împletită din aur şi bătută cu pietre nestemate, de care se afla prins simbolul numelui Mântuitorului; două litere închipuind – prin cele două litere de la începutul lui – însuşi numele lui Hristos (P-ul fiind prins în mijlocul crucii X-ului), iniţiale pe care împăratul s-a obişnuit să le poarte înscrise pe coif chiar şi mai târziu”.

(Eusebiu de CezareeaViața lui Constantin cel Mare, traducere și note de Radu Alexandrescu, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 14, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, pp. 76-77)



v. 3.0 Copyright © 2004-2013 Catedrala Navigatorilor. Web design & development Dan Crăciun.