Vino și vezi !

 

Creştine, timpul îţi aparţine! Ai grijă cum îl foloseşti! Nu uita că urmează veşnicia! Este o certitudine. Opreşte-te din fugă! Citeşte sau ascultă din cele înscrise pe această pagină ortodoxă! Caută şi vei înţelege:” Calea, Adevărul şi Viaţa !”

        Î‘ποτέλεσμα εικόνας για κυριακη γ ματθαιου

 

,,Spune-Mi, dacă ştii să spui. Care drum duce la palatul luminii şi care este locul întunericului? Poţi tu cu adevărat să găseşti cusur judecaţii Mele?. Încinge-ţi deci coapsele ca un viteaz şi Eu te voi intreba şi tu Îmi vei da lămuriri! Unde erai tu, când am intemeiat pământul?”

Cei care vor să-şi bată joc de credinţă  ne  reproşează că Dumnezeu ne-a uitat. Providenţa divină sau pronia Lui vrea să ne convingă cu argumente că El nu ne-a părăsit,ci păstrează Cerurile şi pământul. Şi dacă suntem, înseamnă că  nimic nu este întâmplător.. Din milostivire şi dragoste vrea să mai scape câte ceva din acea cădere devastatoare, care a adus hăul şi moartea. Evanghelia acestei Duminici pune întrebări răscolitoare şi dă sfaturi mântuitoare.,,Dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult.” Dacă ar fi o recomandare de la oameni şi tot ne-ar prinde bine. Dar vine de la Dumnezeu şi are perspectivă şi dimensiune. Citiţi cu atenţie sf. Evanghelie şi dacă suntem sinceri ne regăsim prin comportament. ,,Dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat.” Ochiul curat face radiografia trupului, deoarere este dăunătoare privirea nesăţioasă a ochilor făcători de rele. Privirea l-a vădit pe Iuda şi Dumnezeu a pus semn în privirea lui Cain, ca tot omul să se ferească. Nu poţi să fii lumină oamenilor dacă tu eşti duplicitar şi faptele tale dovedesc că aparţii întunericului.  Căci spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este mintea pentru suflet.” Cine ne cunoaşte mai bine decât Creatorul?,, Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. “ Ştie că a pus în noi ceva de mare preţ: Sufletul nemuritor. Dictonul antichităţi este valabil şi ar trebui să stârnească interes: ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi”. După atâta cunoaştere  şi preocupare totuşi omul este nemulţumit. Are progres şi ştiinţă dar este neliniştit. Mântuitorul ne învaţă o altă cale prin care să ne găsim liniştea. Scimbarea prioriţăţilor excesive. Să nu alergăm obosind, doar după cele materiale. ,, Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia”. Dacă nici acesta nu a avut bogăţiile şi strălucirea lumii la picioarele lui! Şi ce folos? Suntem îndemnaţi să ne ridicăm privirea peste: puţin mai Sus. Este imposibil să nu vezi natura, cerul cu exactitate şi raţional să-ţi pui întrebarea: ce rost au toate acestea?  Cumpătarea este remediul omului care pierde echilibrul şi este tentat să aleagă doar folosul meterial,trecător.Unul din motivele pentru care îşi schimă stăpănul  este interesul:,, Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona”. Nu poţi fi sincer şi corect cu amândoi. Dumnezeu îţi vrea binele pe când celălat numai dacă pactizezi îţi dă satisfacţie,renumeraţie, confort. Nu mai eşti tu! Ai devenit dependent şi ai semnat compromisul. Nu fii duplicitar, om cu două feţe, care te schimbi după interes şi cum bate văntul. Doar eşti Antropos. Unde îţi este verticalitatea? Eşi liguşitor, slugarnic, îţi trădezi apoapele  şi îl vinzi pentru un blid de măncare? Ai uitat omule de conştiinţă, de Suflet! Vrei lux, funcţii, avantaje? Eşti în stare să calci şi peste cadavre numai ca să-i împlineşti visul năstruşnic. Nu poţi păcăli la nesfârşit, chiar dacă ai ţinută. Degeaba! Ţi-ai pierdut cuvăntul care face caracterul. E firesc ca sufletul să-ţi fie acolo unde este şi găndul.O, sfântă duhovnicie ai rămas un vis! ,,Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va disprețui.” Omul zilelor noastre pare preocupat de comori pentru  a se ajunge. Viaţa nu este o glumă şi se trăieşte o singură dată. Dumnezeu ne învaţă ce trebuie doar să facem. Iar micimea şi neputinţa noastră se vede la tot pasul, chiar dacă călătorim doar puţin galactic, pe Calea Lactee. Nimic nu se petrece fără ştinţa Lui. Hazardul cu toate teorile lui, nu produce ordine şi mai ales viaţă. Într-o societate consumistă accentul este grija zilei. Feicit este cel care poate face diferenţa şi are nădejdea că Dumnezeu nu-l lasă. Munca este virtute, iar lenea şi lăcomia sunt păcate strigătoare la cer. Normalitatea aduce mulţumirea, care te îndeamnă să te rogi pentru sănătate. Nu este resemanare şi neputinţă. Fiecare are un ideal şi un scop, iar Evanghelia  doreşte să probăm  cuvintele rostite de Hristos. Să ştiţi că cei care caută împărăţia făgăduită şi o găsesc nu se mai despart de ea, chiar dacă ,,lumea” nu-i înţelege. Suntem îndemnaţi să căutăm şi dreptatea, deoarece echilibrul şi normaliatea sunt principii care fac binele omului. Dacă suntem sinceri cu noi înşine, atitudinile şi comportamentul nostru este aşteptat prin aceste cuvinte sfinte. ,,Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?” Viaţă calculată, trai decent şi sinceriate. Trupul are valoare fiindcă este templul Duhului Sfânt şi trebuie îngrijit, asigurând nu o măncare vinovată ci:,,pâinea  noastră cea de toate zilele”. Compromisul este evident,atunci cănd minciuna  schimbă valorile. Acest stăpân este banul, iar folclorul spune că dacă este făcut necinstit devine, ochiul dracului. Avem vălvătaie şi tărăboi în viaţa noastră când suntem necumpătaţi. Este uşor să-ţi vinzi sufletul într-o lume în care totul se vinde şi se cumpără? Chiar Iuda pentru 30 de arginţi l-a văndut pe Hristos. Sigur avem nevoie de sfaturile evanghelice şi la acest început de mileniu. Multe sunt de îndreptat. Suntem chemaţi toţi, dar se salvează cei care pricep, iar Cartea sfîntă consemnează că doar,,puţini sunt aleşi”. Cănd eşti preocupat numai de cele materiale eşti neliniştit, tulburat şi nemulţumit.  ,,Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.” Trebuie măsură în toate, iar adevăratul creştin prin fapte trebuie să dovedească că alegerea făcută este corectă; aparţine nemului lui Dumnezeu. Zgărcenia este înfrănată prin milostenie iar poftirea prin credinţă. Calea evanghelie pare strămtă, dar încăpem toţi cei care vrem să ajungem Sus. Slava lumii, tentaţiile sunt enorme şi poate rezista cel care a învăţat lecţia şi ascultă de Dumnezeu.  Agoniseala cinstită este plăcută, este creştinească şi poate fi zestre: altfel se alege praful. „Nu-i condamn pe bogaţi – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – ci pe cei robiţi de bogăţie”. Cei care îşi satisfac plăcerile şi beneficiază de toate bunătăţile persiflează conceptul evangheliei şi râd de cei care aşteptăm să mai  fie şi dreptate. Trăiţi voi în ,,lumea voastră” strigă ei,că dincolo ne descurcăm noi! A sluji cu demnitae este onoare şi în continuare ….o să  vedeţi! Nu vă lăsaţi păcăliţi ! În istorie şi universuri ultimul Cuvânt îl are Dumnezeu. Nu uitaţi că faptele dreptăţii rămân: milostenia,postul şi rugăciune. Să nu vă pierdeţi încrederea în Dumnezeu şi răsplata Lui. Văzând ce se petrece în jurul nostru, chiar  unii din creştini şi-au pierdut încredere în grija lui Dumnezeu, cănd  văd şi aud; voi cu pronia iar noi cu miliardele. Să nu ne pierdem răbdarea, fiindcă este păcat. Ne frămăntăm, dar Dumnezeu nu doarme şi este pretudindeni „Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?” Să nu fim chinuiţi de griji şi să nu fim fricoşi. Trebuie să muncim,  nu doar să mâncăm şi să ne resemnăm. Suntem cutezători, deoarece suntem fii ai Împărăţiei şi ne pasă de ce se întâmplă cu noi. Căutăm şi Împărăţia dar şi dreptatea, pentru că El ne-a spus că  numai Adevărul ne face liberi. Când dăm de greu şi avem cumpene să nu ne pierdem nădejdea. Cred că aici se face diferenţa şi separarea. Ca să vezi limpede trebuie să ai mintea curată şi să te fereşti de păcate şi poţi distinge mai uşor binele de rău. Iată ce zice sfântul Isihie Sinaitul: „Paza minții este calea a toată virtutea și porunca lui Dumnezeu” (Filocalia IV, 1947, p. 42). Auzim și pe Cuviosul Pimen Egipteanul, zicând: „Nu avem nevoie de nimic, numai de minte trează”. Tragedia veacurilor este depărtarea de Dumnezeu, fiindcă grija de multe aduce istovirea sufletului. Creştinismul este confortabil doar dacă respecţi poruncile. Traducerea este uşoară şi înseamnă că nu suntem singuri niciodată. Raiul se pierde prin nepăsare, indiferenţă şi alte preocupări păcătoase. Pleci şi constaţi că ai pierdut Totul. Iată, prioritatea ! În faţa lui Dumnezeu se prezintă doar sufletul, celălalte au rămas pe aici. Virtuţile, sfinţenia, sf. Taine,  faptele bune, credinţa şi dragostea ne înveşmântează.

,,Spune-mi şi mie ce vom putea să grăim cu El? Ce vorbă vom începe noi cu El, astfel întunecaţi la minte precum suntem? Pe Cel Atotputernic nu putem să-L ajungem cu priceperea noastră.”

,,Cu adevărat, am vorbit fără să înţeleg despre lucruri prea minunate pentru mine şi nu ştiam.” (Cartea lui Iov cap 38-40)

Doamne, iartă-ne şi ajută-ne!

 

Pr.Zisu Iulian

,,Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.”( Matei VI,33)

Într-o lume plină de ură şi răzbunare sf. Evanghelii  aduc Cuvinte dumnezeieşti, pentru ca Împărăţia lui Dumnezeu să fie în fiecare din noi. Dacă vrei să fii sincer şi îţi doreşti cu adevărat normalitatea trebuie să faci:,,binele”. Comportamentul firii umane a devenit şovăielnic, plin de instabilitate şi relativ ca ţinută morală. În vacarmul acestei lumi fermecătoare, care este la un pas de a-şi pierde sensul, omul nu-şi mai găseşte rostul: deoarece culege ceea ce seamănă de mii de ani. Pâinea de toate zilele este amestecată cu neghina care îl ,, înbolnâveşte”, deşi el se simte aproape sătul. Cum ar arăta faţa acestei lumii dacă neamul ar fi ,,împărătesc” şi nu s-ar mai tăvăli în mocirla patimilor? Nu poţi cere milă, îngăduinţă şi iertare, dacă tu nu poţi oferi decât viclenie şi răutate! Norma şi măsura caracterului trebuie să se manifeste la valoarea numelui de creştin pe care-l purtăm. Nu poţi schimba nimic dacă nu ascultăm de Domnul. Societatea are în structura ei etica binelui ca lege,dar îi lipseşte duhovnicia, omenia. Toţi vrem să trăim într-o lume liniştită în care răul să nu-şi mai facă jocul murdar! Nu doar constrângerea şi pedeapsa pot modela sufletele,ci conştiinţa izvorâtă din bună credinţă. Cuvintele evangheliei s-au rostogolit peste neamuri, dar imaginea panoramică a tot ceea ce vedem şi auzim,dă calificativul de:,, a fi sau a nu fii”. Dacă vrei să facem parte din neamul lui Dumnezeu trebuie să fim ,, model”; fiu care aparţii cerului..Civilizaţia creştină nu are motiv să nu reuşească deoarece Hristos ne aparţine. Nu urcăm dacă noi nu avem ,,haină de nuntă” şi nu purtăm ,, îmrăcămintea ţesută de Dumnezeu.”. Evanghelia garantează că se poate  schimba mentalitatea lumii înconjurătoare. Superlativul credinţei noastre nu stă doar în sfaturi, porunci sau îndemnuri, ci în constatarea practică a trâitorilor care şi-au schimbat ,,viaţa”. Aşa ar trebui să arate lumea sf. Treimi, ca la început; un Rai. Dacă avem ceea ce se vede, înseamnă că omul a greşit fundamental. A ales  rătăcirea, greutăţile, boala şi moartea. Suntem chemaţi zilnic să restaurăm şi să reclădim Împărăţia în sufletul nostru şi să ne simţim Acasă. Dacă realitatea este alta înseamă că n-am respectat Scriptura. Unii se feresc de Biserică, vrând doar asumarea condiţiei umane şi a filozofiei educaţionale care instruieşte, sau poate dresa şi civiliza specia umană. Progresul fără religie tocmeşte oameni fără suflet ,,responsabili” doar pentru aici. Braţul şi ochiul penal al legii îl pot doar domestici pe om. Unele societăţi ateiste au încercat să făurească omul cel nou, fără prejudecăţi metafizice. Au eşuat deoarece a anulat şi îngrădit libertatea de alegere a sistemului de valori. Timpul dovedeşte din plin că natura umană caută să înţeleagă nu doar materia ci şi Sufletul. Motiv pentru care în ancestral religia tradiţională a păstrat valori morale primordiale cu care Creatorul l-a înzestrat pe Adam. Sf. Evanghelie ne învaţţă cum ar trebui să ne purtăm, dacă tot facem parte din neamul lui Dumnezeu. ,,Cela ce urăşte pe fratele său, întru întuneric umblă şi nu ştie încotro merge, că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11).Structura creştinismului este iubire totală, iar această zestre doar o activăm. Rosteşte, rugăciunea Tatăl nostru şi vei înţelege! Cum poţi răsplăti cuiva cu nedreptate, când tu şi casa ta îţi doreşti tot binele din lume?   Dacă vrei să ai linişte în viaţa ta, gândeşte înainte de a face o prostie! Orice gest al tău trebuie să fie ca şi cum în faţa ta se află Dumnezeu. „După aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”( 1 Ioan 1.36). Creştinismul n-ar fi dăinuit fără dragoste şi iertare. Numai în Noul Testament se propune alternativa desăvărşirii. Parcă se taie voinţa, pare ceva inposibil! Înseamnă că în firea noastră El a sădit şi puntea acestei treceri de neînţeles. Oare este peste putinţa omenească.? A te purta cumsecade nu este o slăbiciune, este mai mult decât o virtute: este un Dar. Trebuie să priveşti peste nimicurile şi poticneala păcătoasă şi mârşavă a lumii acesteia . Ca să rămânem oameni a venit Fiul cu atâta jertfă. Înţelegem noi această tainică răscumpărare? Dumnezeu are răbdare numai ca să împlinească planul. La judecată toate întrebările ce ni se vor pune vor fi în strânsă legătură cu felul în care ne-am respectat aproapele. Nu ţi se va cere mai mult decât o puteai face. Credinţă şi fapte bune. Aceleaşi întrebări pentru toţi: săraci, bogaţi simpli sau deştepţi.  Ura e la îndemâna oricui, pe când iubirea poate încăpea doar în sufletulul unui bun creştin care a înţeles mesajul şi îşi doreşte mântuirea. Dacă ar fi doar o iluzie n-am fi avut sfinţi şi creştini care au iertat totul pentru Înviere. Ura au lăsat-o diavolului, iar sufletul în mâna lui Dumnezeu. E un lucru virtos să fii ortodox nu doar cu numele. Ortodoxia te aşteaptă mereu la scaunul spovedaniei ca să iei cununa: Înpărtăşania. Să nu-ţi fie ruşine să zici, iartă-mă, mai ales dacă ştii că ai greşit.! Să facem rugăciune pentru cei care ne vor răul fiindcă eşti deasupra şi aparţii altei lumii. Indiferent de ripostă tu o faci pentru Hristos. Îngropi trecutul şi doreşti viitorul. Nu poţi face din viaţa ta un iad. Pentru ca să ai binele trebuie să te osteneşti, să fii înţelept şi blând. Când nu te aştepţi apare Minunea.! Oameni socotiţi de neânduplecat s-au schimbat. Dacă-L ai pe Dumnezeu n-ai de ce să te mai temi! Mulţi argumentează că abrogarea legii talionului şi impunerea unei păci pasive, ruşinoase, plină de compromisuri ar duce la robie.  A te lăsa în mâna lui Dumnezeu  nu-i o pierdere de timp nici o ruşine. Biserica nu îngăduie răul şi citeşte pomelnicul de sănătate, iar rugăciunile de cerere sunt doar pentru îmblânzire şi nu blestem sau pedeapsă pentru cei care ne aduc necazuri. Dumnezeu dă jertfă pentru împăcare pe Iisus Hristos. Ce părinte sacrifică copilul pentru nişte răufăcători. Ce dovadă mai mare vrem? Raporturile omenirii ar fi pe altă scară a valorilor dacă constituţiile popoarelor s-ar inspira din Evanghelie. Nu te mai preocupa de lucruri mărunte, chiar dacă te afectează. Ajută cât poţi, restul completează Domnul! Nu îndrepţi tu minţile înferbântate chiar dacă eşti plin de dreptate. Lasă judecată lui Dumnezeu! Nu te-ai convins pe propia piele?,,Fericit omul care poate să iubească pe toti oamenii deopotrivă” zice Maxim Mărturisitorul Citeşte fragmente din istoria imperiilor şi să vezi că praful s-a ales! Totul a pierit lăsând vaiet, dar Dumnezeu a rămas.  Dacă bâtrâna Europă ar fi trăit creştineşte n-ar fi dat dictatori care au adus jale şi sânge.  Ce paradox ! Pe celălalt continent un Gandhi vorbea poporului despre iubire şi a reuşit. Dacă nu poţi ajuta pe cineva, cel puţin nu-i face rău. Dimensiunea şi starea sfinţilor a aratat tuturor celor care vor să izbândească că totul este posibil. Legea şi prorocii vorbesc de 2 porunci esenţiale: iubirea Lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui. Acest lucru îl spune şi Sfântul Ioan Evanghelistul, zicând: ,,Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?” (I Ioan 4, 20).Şi creştinul are măsura lui. Cel care huleşte adevărul şi nu caută decăt cearta trebuie ocolit, dacă nu ascultă de martori şi de soborul bisericii. Sfântul Apostol Pavel zice: Lepădaţi toate lucrurile întunericului (Romani 13, 12; Efeseni 5, 11).Judecata noastră nu se potriveşte cu planul Lui Dumnezeu. Să vorbeşti despre milă într-o lume căreia îi place mirosul prafului de puşcă, sau să propui milostenia într-o lume avară în care copii lui Dumnezeui mor de foame! Dacă am fi creştini adevăraţi ar fi fost ca într-o poveste minunată:  viaţa   pământenilor. Dacă am urma cuvintele evangheliei până la capăt ar fi altfel. N-am ajuns încă la treapta desăvărşirii. Câte nu se întâmplă în lumea noastră. Te îngrozeşti şi îţi ţiuie urechile fiindcă oamenii sunt departe de Evanghelie. Dumnezeu ne arată calea şi nu ne sileşte. Depinde de noi cum vrem să trăim. Este un alt standard, o performanţă morală. Alt nivel pentru o lume care se vrea modernă şi nouă. Nu trebuie să încapă resemnarea,ci harul şi sfinţenia Coordonate zilnice: să te fereşti de rău. Dai voinţă şi iei putere. Să nu cârtim şi să nu fim mândri!. Dacă eşti arţăgos controleză-ţi gesturile, nu murmura. Dă-i pace fratelui tău. Dacă simţi că vrea să se îndrepte să ai răbdare. Atenţie la egoism! Este un alt nivel de înţelegere şi comunicare. Zestrea genetică este bună!  Avem chipul lui Abel şi putem rezista în mijlocul lupilor. Sunt slăbiciuni şi înclinări păcătoase, dar avem înger păzitor, Sf. Taine şi Biserică   Evanghelia nu-i idiologie sau lozincă. Lumea nu poate supravieţui fără dragoste. Ura produce autodistrugere. Atunci când oamenii vor vedea văzduhurile sub steagul crucii lui Hristos, deja trebuie să fie la alt nivel de pregătire duhovnicească. Aceasta este omul conştient pe care Biserica îl creşte. Dumnezeu nu ne porunceşte, ci ne cheamă. Răul nu trece mai departe decât dacă-şi găseşte slugi. E uşor să negi decăt să-ţi recunoşti neputinţa.  Cere ajutor, roagă-te! Pentru aceasta a venit El,să ne spună că trebuie să fim buni. Dacă doreşti să fii pe Cale atunci harul te întânpină. Nu-i imposibil! Lumea trebuie să existe şi ,,după”. Aceasta este ruga Bisericii către omenire. Pentru omul progresului şi al viitorului nu încape teoria suficienţei, fiindcă suntem Speciali-Personalităţi: nu turmă de indivizi. Răul are dimensiunea lui, dar poate fi stopat dacă  faci binele: nu se mai poate înmulţi. Intriga şi răzbunarea propusă chiar de civilizaţia noastră în unele   filme, dovedeşte complicitatea şi ipocrizia acestei culturi.  Am rezistat minunat ca turmă mică în mijlocul haitelor luciferici. Aparţinem sf. Treimi. Avem mijlocitori pe Maica Domnului, îngerii şi ierarhiile cereşti cu toţi sfinţii. Mediatic lumea sancţionează răul, dar indirect îl multiplică ca informaţie. Pare o complicitate sugerându-ne că nu putem scăpa, fiindcă Dumnezeu întărzie să intervină. Dumnezeu propune ca Învăţător un alt sistem de relaţie socială, având la bază principiul Scripturii care nu dezavantajează pe nimeni: doar înbogăţeşte şi  nu sărăceşte:respectarea Decalogului  şi crezul Fericirilor. Cuvântul dat rămâne ca un jurământ sfânt, binecuvântarea este pârintească, pe când blestemul este diavolesc. Binele devine social, fiind o conduită a omului care nu a uitat de Dumnezeu şi nu poate să-şi permită a se înhăita cu tâlharii care au pactizat cu necuratul. Lumea era pregătită pentru a avea o altă cetăţenie. Creştinismul primşte prin Botez pecetea darurilor Sf. Duh, vrând să facă din noi cetăţeni pentru  a sta la nunta Fiului de Împărat. Nimeni nu trebuie să-şi facă rău singur. Totul este simplu şi pe limbajului comun al tuturor veacurilor. Azi acest mesaj are aceeaşi conotaţie şi-l poţi decoda rapid dacă vrei să-ţi fie bine. Nu poţi suporta răul la infinit trebuie să ieşi la lumină. Robia nu-i o stare firească şi n-o poţi transfera ca o zestre. Alergătura pare să semene a rătăcire, dacă omul nu-şi găseşte cadenţa paşilor care să-l ducă pe Cale. Adevărul şi Viaţa nu rămân lozinci, ci starea de bine pe care o caută orice muritor. Nu putem trăi în acest vacarm fără scop şi sens. Ai nevoie de linişte. Provocarea o face mereu răul expus  care-şi bate joc de noi, vrând să schimbe drumul. Cartea Sfăntă  îţi  limpezeşte raţiunea ca să înţelegi menirea. Dacă ne vom ocupa doar de meschinării riscăm să ajungem în trocul ,,porcilor”şi nu mai avem linişte. Mereu vei căuta strategii şi vei face planuri mârşave ca să te ,,salvezi”. Şi aşa apar compromisurile pentru că niciodată nu poţi sluji la ,,doi domni”. Dacă tu vrei să rămâi cu cerul serafimic nu-l îmbrânci pe aproapele tău în intuneric! Specula şi camăta sunt departe de sfinţenie, iar mila şi milostivirea creştină nu sunt stări şi sentimente de slăbiciune ale demnităţii umane, ci sensibilităţi cuprinse de virtute. Sf.Evanghelie ascultată, citită şi trăită aduce nobleţe şi demnitate.

Rugăciune în această Duminică a Sfinţilor Români

,,Sfinţilor români, voi, care sunteţi podoaba neamului nostru şi roada lui cea mai de preţ: mucenici, care aţi murit pentru Stăpânul Hristos; ierarhi, care ne-aţi păstorit cu sfinţenie; cuvioşi, care v-aţi nevoit ca nişte îngeri în trup; mărturisitori, care aţi păzit dreapta credinţă; şi voievozi, care ne-aţi apărat Biserica şi neamul, staţi tari, precum aţi şi stat, înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-vă cu lacrimi să ne ierte păcatele şi să ne întoarcă spre toată fapta cea bună. Bucurăţi-vă, sfinţilor toţi, care aţi strălucit pe pământul ţării noastre!”( Acatistier)

 

Duminica Tuturor Sfinţilor

,,Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa”.( Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel XIII,7)

În prima Duminică după Rusalii se face pomenirea Tuturor Sfinţlor, pentru a arăta că  Pogorârea Sfântul Duh a adus lumii sfinţenia de care avea nevoie. Şi se dovedeşte pe zi ce trece că această comoară o doreşte omul care a înţeles sensul şi profunzimea aceste vieţii trecătoare. Şi cei care au răspuns chemării şi-au împodobit sufletul cu virtuţi alese, pentru că au crezut în făgăduinţă. Proorocii,drepţii,mărturisitorii, sfinţii au lăsat bogăţiile,plăcerile lumii şi au ales ,,Calea , Adevărul şi Viaţa.” Dacă Evanghelia nu s-ar fi propovăduit omul nu se mai putea niciodată îmbrăca în sfinţenie,ca la începuturi .Azi e o Duminică închinată întregii Împărăţii a lui Dumnezeu, în care Puterile cerești și toți Sfinții sunt la un loc. ,, Căci aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea noastră.“ (I Tesaloniceni 4,3) Harul a adus darurile prin care lumea s-a luminat, iar noi avem modele de urmat. Crez şi o dreaptă mărturisire. Să recunoşti că aparţii lui Dumnezeu  nu este numai o găndire religioasă ci ordine firească. Nu este o slăbiciune, ci convingere, că materia fără suflet nu are valoare. Sfântul trece bariera fizicii, intră într-o altă ordine spirituală, depăşind zările. Are acces la Împărăţia de Sus şi nu uită niciodată de lumea de jos, de aproapele său. În Pateric avem exemple nenumărate prin care faţa trăitorilor care au urmat lui Hristos strălucea ca soarele. ,,Şi toţi au strigat,iar el le-a zis lor ; Vedeţi, Domnul a venit şi zice: Aduceţi-mi vasul pustiului:şi îndată şi-a dat duhul. Şi a fost ca un fulger şi toată casa s-a umplut de bună-mireasmă/”( viaţa sf. Sisoe)  Aceasta este existenţa veşnică. Împărăţia credinţei creştine este Împărăţia acestui Mare Adevăr, adică Treimea Sfântă, pentru care depun mărturie toţi Sfinţii. Începând cu apostolul Toma, în asceza lor Sfinţii au pătruns dincolo de naturalul ce-i înconjura, iar la vederea lui Dumnezeu nimeni nu s-a mai putut întoarce la cotidian. Ei sunt rudele noastre împărăteşti, care au ajuns la izvorul Nemuririi. ,,Care prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor. Au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă; Unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi.  Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.”( ep.Evrei XI,35-38,40) Într-o lume dezechilibrată de păcat restaurarea va continua până se va completa cu Sfinţi spaţiul rămas vacant, după căderea aceea. Sfinţii au verificat prin trăire poruncilor, existenţa Raiului şi răsplata întâlnirii cu Dumnezeu. Nu se putea face mai uşor schimbarea noastră înainte de Apocalipsă, decât pe aceleaşi principii socotite deja virtuţi: credinţa, dragostea şi nădejdea. Dacă n-ar fi aşa, astăzi n-am mai vedea şi nu am mai auzi de oaze ale sfinţeniei pe care timpul nu le-a acoperit, ci dimpotrivă, le-a dat certificat de autenticitate. Sfântul apostol Pavel spune:,, Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnic,  ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu”.( ep. Efeseni II.19)..Lumea credincioasă, dar şi curioasă, devine pelerin şi turist, gustând cu privirea din nostalgia de odinioară a paradisului pierdut. Despre oameni îmbunătăţiţi am auzit în cultura şi istoria umanităţii, dar calitatea de Sfânt se dă după criterii bine determinate; doar prin trăirea Evangheliei lui Hristos şi urmarea Lui. Dumnezeu i-a ales din mijlocul nostru:robi,împăraţi,plugari,ostaşi,meseriaşi,filozofi,doctori,scriitori,copii,tineri,bătrâni, parte bărbătescă şi femeiască. Tot credinciosul smerit are  deschisă calea spre sfinţenie. Citim o învăţătură din viaţa sf. Antonie cel Mare care rămâne pilduitoare; „Ce faci tu în mod deosebit în faţa lui Dumnezeu?” Omul i-a spus: „Nu fac absolut nimic deosebit. Mă scol dimineaţă şi-mi fac rugăciunea şi trec la lucru, în atelier. La amiază îmi fac rugăciunea, mănânc împreună cu familia şi mulţumim toţi lui Dumnezeu, după obicei. Seară nu mă culc înainte de a-mi face din nou rugăciunea. Mă port bine cu soţia şi am grijă de copii să aibă cele trebuicioase hranei şi îmbrăcămintei. Nu iau mai mult decât mi se cuvine pentru lucru pe care îl fac altora şi, după cum se cuvine, nu fac rău nimănui. Atât”. Calea strâmtă şi dreaptă are un singur indicator şi un singur sens, fiind bătătorită numai de Sfinţi, în toate vremurile şi locurile. Acesta este avantajul nostru, căci viaţa capătă un scop şi are unică valoare: Veşnicia.:,,Sfântul Isidor Pelusiotul i-a scris lui Filotei,: „Slava în  viaţa aceasta e mai neînsemnată decât pânza de păianjen, mai deşartă ca visul; ridică-ți aşadar mintea spre ceea ce are mai mare însemnătate, şi se va linişti mâhnitul tău suflet. Cine umblă după două slăviri, nu dobândeşte nici una. Le poate însă dobândi pe amândouă, dacă pe una singură o caută, și anume pe cea cerească..” (Scrisoarea V, p. 152)] Să propovăduieşti cu gura un adevăr, fie el şi dumnezeiesc, este la îndemâna oricui, dar să-ţi schimbi viaţa şi să mori pentru El, este o calitate de Sfânt şi mucenic. Tertulian un mare scriitor din epocă, a spus: „Sângele, martirilor a fost sămânţa creştinilor”. Sfinţii nu şi-au pierdut calitatea de oameni ci au dobândit nemurirea, fiind prietenii lui Dumnezeu şi vor judeca neamurilor. De aceea zice cântarea Vecerniei: ,,Dumnezeiasca ceată a mucenicilor, temelia Bisericii, împlinirea Evangheliei, voi, cu fapta, aţi plinit cuvintele Mântuitorului. Că prin voi s-au inchis porţile iadului deschise asupra Bisericii; vărsarea sângelui vostru a înecat jertfele idoleşti; junghierea voastră a rodit turma credincioşilor; pe ingeri i-aţi uimit şi staţi, purtând cununi, înaintea lui Dumnezeu…” (Slava Stihirilor, gls. 6). Sunt rude împărăteşti care au găsit ,,Cerul cerurilor” şi pe care-i rugăm zilnic să ne ajute să trecem pragul eternităţii. Astăzi facem pomenirea stramoşilor părinţi patriarhi, a Apostolilor, a mucenicilor, a ierarhilor, a proorocilor şi a cuvioşilor., a pustnicilor şi a drepţilor şi a tot numele ce este scris in Cartea Vieţii, a sfinţilor din cer cunoscuţi şi necunoscuţi, împreună cu cetele îngerilor şi Maica Domnului, care formează biserica biruitoare.

Şi aşa, punţile de salvare sunt aruncate din ceruri către noi. Calea se luminează, oşti cereşti în armonie cântă doxologie în văzduhul cel aprins de ură şi vrajbă. Vin cetele Sfinţilor, care revarsă în sufletele noastre, noi puteri.

,,Bucuraţi-vă, Sfinţilor toţi, rugători fierbinţi către Dumnezeu, pentru toată lumea!”(Acatistier)

Pr.Iulian Zisu

     

Icoana Rusaliilor, portretul nașterii Bisericii

Sfânta Treime

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pre noi. Doamne, curăteşte păcatele noastre; Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru Sfânt Numele Tău.

Dumnezeu este unul în fiinţă şi întreit în persoane şi pe această învăţătură stă creştinismul şi Biserica. Avem doar un singur Dumnezeu adevărat în trei persoane închinat, fiecare avănd întreaga fiinţă şi toate atributele dumnezeieşti. Credinţa într-un singur Dumnezeu în Treimea Sfântă ne-a fost Revelată şi este caracteristică doar creştinismului: Dumnezeu creator, Fiu mântuitor, Duhul Sfânt sfinţitor. Aceasta este Treimea noastră Sfântă. Biblia păstrează nealterat mesajul Revelaţiei şi-l mărturiseşte pe înţelesul omului. Suntem prea mici ca să pricepem fiinţa lui Dumnezeu, dar teologia şi dogmatica definesc ipostasurile Treimii. Ştim că suntem în siguranţă având cele Trei Persoane ale Treimii Sfinte, un singur Dumnezeu, Părinte al veacului ce va să vină. Din primele paginii ale Scripturii vedem că la zidirea noastră a participat Treimea Sfântă: ,,Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră.”( Facere 1, 26) La Babel doar ne-a amestecat limbile ca să nu ne piardă, iar răsvrătirea lumii nu este pedepsită ci doar potolită:,, Haidem, să mergem să le amestecăm limbile”.( Facere XI,7) Ştia Sfânta Treime că va veni şi ziua în care vom cânta:,,Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”.  La stejarul din Mamvri patriarhul Avraam primeşte vestea Treimii, că rugăciunea casei lui a fost ascultată. Cerurile şi pământul sunt opera Sfintei Treimi, iar profetul Isaia  zice: ,,Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!”.( Isaia VI,3) Pentru că nu mai ştiam drumul şi văzând căderea aceea s-a hotărât aducerea noastră Acasă. A ales un popor în centrul pământului, i-a dat o Lege pe Sinai, un Cort al mărturiei şi apoi un Templu, iar după ce a grăit şi prin prooroci l-a trimis pe Fiul Său, Iisus Hristos. Descoperirea a fost făcută treptat poporului ales fiindcă nu putea pricepe în Vechiul Testament fiinţa lui Dumnezeu, pentru că erau înconjuraţi de popoare politeiste care se închinau idolilor. Numai la Plinirea vremii Revelaţia supranaturală este totală. ,,Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceşti trei Una sunt”( 1 epistolă sobornicească Ioan V, 7). Botezul Domnului la Iordan confirmă prezenta.:,,Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El.Şi iată glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”.( Matei III,16-17) Pentru ca mintea omenească să priceapă câtuşi de puţin misterul Tainei, unitatea fiinţei şi trinitatea persoanelor s-au făcut diferite asemănari. Sufletul are trei însuşiri, adică înţelepciune, voinţă, sentiment; soarele are raze, lumină, căldură; spaţiul are lungime, lăţime, înălţime; iar timpul este prezent, trecut, viitor, toate explicaţiile încercând să sugereze de fapt neputinţa firii noastre de a pătrunde Taina. Sfintele Taine lăsate pentru mântuirea noastră, ca şi Sf. Liturghie încep cu acest adevăr:,, Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Cărţile Noului Testament poartă această pecete sfântă  şi această binecuvântare:,, Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi”.(sf. Liturghie ­) Domnul îi trimite pe Sf. Apostoli la propovăduire:,, Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,”(Matei XXVIII,19) Părinţii sinoadelor ecumenice II-III au statornicit credinţa în Sfânta Treime pe care o rostim în Crez. În cultul bisericesc ne însemnăm cu semnul Crucii: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, la Sfintele Taine şi mulţumim: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Aşa ne învaţă şi scrierile Sfinţilor Părinţi, Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Grigorie de Nazianz: Tatăl, Fiul, Sfântul Duh sunt persoane reale, au însuşiri proprii, au întreaga fiinţă divină care nu se desparte şi nu se împarte, fiind veşnic una şi aceeaşi. Se disting doar după modul cum au, sau posedă fiinţa divină întreagă. Tatăl fiind nenăscut, naşte veşnic pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt. Lucrarea lor este nedespărţită şi comună, Tatăl creator, Fiul mântuitor, Duhul Sfânt mângâietor. Treimea cea Sfântâ este credinţa noastră şi îi datorăm veşnicia. Împotriva tuturor ereziilor credinţa în Sfânta Treime este dogmă: Dumnezeu este unul în fiinţă şi întreit în persoane, Tatăl, Fiul, Sfântul Duh. Suntem datori cel puţin cu o rugăciune::,, Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Sfântul Duh, Treime Sfântă, Slavă Ţie!”.

 

 

Rugăciune către Preasfânta Treime

Preasfântă Treime, Stăpânire de o fiinţă, pricinuitoare a tot binele; ce vom răsplăti Ţie pentru toate câte ne-ai dat nouă, păcătoşilor şi nevrednicilor, pe care mai înainte de a ne naşte noi în lume le-ai rânduit, şi pentru toate cele ce ne dai fiecăruia din noi în toate zilele şi pentru cele ce ai gătit nouă tuturor în veacul cel viitor?

Deci se cuvenea pentru atâtea binefaceri şi îndurări, să mulţumim Ţie nu numai cu cuvintele, ci mai ales cu faptele, păzind şi împlinind poruncile Tale.

Deci, caută, o Dumnezeiască Treime, din înălţarea sfintei slavei Tale asupra noastră, mult păcătoşilor; şi bunăvoinţa noastră în loc de fapte bune o primeşte, şi ne dă nouă duhul pocăinţei celei adevărate; ca, urând tot păcatul, întru cuvioşie şi dreptate până la sfârşitul vieţii noastre să petrecem, făcând voia Ta cea sfântă şi slăvind cu cuget curat şi cu fapte bune preadulcele şi preaîncuviinţat numele Tău. Amin.( Acatistier )

Pr. Zisu Iulian

 

 

           Pogorârea Sfântului Duh (Cinzecimea sau Rusaliile)

„Binecuvântat eşti, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaînţelepţi pe pescari ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt, şi printr-înşii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, mărire Ţie.”(troparul sărbătorii)

Pogorârea Duhului Sfânt este un act istoric cu urmări pentru umanitate.  Dacă oamenii s-au răzvrătit din cauza răutăţii şi a viclesugului la Turnul Babel, de Rusalii seminţiile pământului aud din nou Cuvântul din gura apostolilor şi-l înţeleg. Este semn din Cer că nu mai pot trăi fără Dumnezeu. Măntuitorul le-a spus să rămână în Ierusalim până se vor îmbrăca cu putere de sus: ,,Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi! “(Ioan.14,16-17). Acum se întemeiază Biserica creştină şi mii de suflete se botează şi se numesc creştini. Iisus Hristos este Crez şi Mărturisire, iar momentul este ales cu martori veniţi din toată părţile, când toţi iudei se adunau la Ierusalim din diaspora în amintirea Legii primite de Moise pe Sinai. Treimea Sfântă nu ne putea lăsa singuri şi ne-a trimis un Mângâietor. Apostolii erau împreună cu Maica Domnului adunaţi de frică într-o casă cu foişor de la marginea Ierusalimului:,, Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei..”( Faptele Apostolilor II 2-3) Este Duhul Sfânt care de la începuturi se  purta pe deasupra apelor, iar acum le-a dat putere ca să propovăduiască pe Hristos pe înţelesul tuturor, pentru a zidi lumea spirituală: „Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului”. (Epistola Efeseni IV, 24 Şi iată cum iarăşi s-au împlinit Scripturile că le va trimite un Mângâitor şi acela îi va va învăţa toate. Acum dispare teama şi urmează plinătatea credinţei. Apostolul Petru argumentează că Iisus  este moştenitorul lui David, Mesia Cel aşteptat pe care Dumnezeu l-a trimis ca Fiu şi ei l-au omorât. Sub ochii lor se împlineşte profeţia veche a lui Ioil când:,,voi turna din Duhul Meu şi vor prooroci, şi vor fi minuni în cer şi pe pământ, cel sfânt nu va vedea stricăciune, Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” Poporul înspăimântat a întrebat: ,,Bărbaţi fraţi, ce să facem? iar Petru a zis către ei: ,,Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt.”( F.Ap. II 38). .Duhul Sfânt pătrunde în cugetele oamenilor şi multe sunt darurile revărsate prin Sf. Taine: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Dumnezeu şi duhul bunei credinţe. Suntem fii Bisericii şi ostaşi ai Lui Hristos botezaţi în numele Sf. Treimi şi am primit prin Taina Mirungerii:,,Pecetea darului Sfântului Duh”. Pentru că Duhul însuşi mărturiseşte că suntem fii ai lui Dumnezeu. Această zi numită în popor şi Duminica Mare, a înoit lumea şi cuprinde pe cei vii şi pe cei morţi: A fost numită „Rusalii” de la sărbătoarea trandafirilor din lumea romană „Rosalia”, consacrată cultului morţilor, fiind a Cinzecea zi de la Înviere. Nu întâmplător, sâmbăta dinaintea Rusaliilor este destinată pomenirii celor morţi, zi cunoscută şi sub denumirea de Moşii de vară. Moşii, adică moştenirea. Nu este doar o coborâre ci Pogorâre, semn al iubirii ca un pogorământ, fiindcă ne iartă. La slujba de dimineaţă a praznicului (utrenia) cântăm: „Prin Duhul Sfânt toată făptura se înnoieşte iarăşi doândind starea cea dintâ”. Vorbirea  este izvorul vieţii, iar roadele se văd în cele şapte Sf. Taine şi Sf. Liturghie: dragostea, pacea, bucuria, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea. Sfantul Grigorie Palama spune că Duhul Sfânt s-a revelat la Cincizecime în chip de limbi ca de foc, pentru a ne descoperi ,,că este de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu-Cuvântul, căci nimic nu este mai înrudit cu cuvântul decât limba”.. Deci cuvăntul mărturisit cu mintea produce vorbirea. Dovadă că cei de atunci au trăit şi simţit  momentul este că şi-au schimbat viaţa: au primit sf. Botez,sf.Împărtăşanie, au renunţat la averi şi stăruiau in rugăciune. Sfântul Duh purcede din Tatăl şi străluceste din Fiul şi aduce lumina lui Dumnezeu în noi: „ Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi. (Matei X, 20). Iar Apostolul Pavel scrie: ,,De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite.’ (Romani VIII, 26). Această credinţă dreaptă este dumnezeiască şi face din pescari Apostoli iar din păgâni mucenici. ,,Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” – 1 Cor. 3, 16; cf. şi 6, 19). Evenimentul nu a rămas neobservat, Petru şi Ioan la poarta Templului vindecă un olog spunându-i că aur şi argint nu are dar în schimb îl vindecă ,,N-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu”.( 1 Cor. 2, 12). Sfinţii Parinţi au considerat pe Sfântul Duh drept Persoana Care aduce in suflete energia divină, ca omul să aibă parte de îndumnezeire. Domnul ne aminteşte că orice păcat se va ierta oamenilor numai păcatul împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta niciodată. Biserica nu este lucru omenesc, ci lucrarea Sf. Treimi. Taina Bisericii se dăruieşte oamenilor prin ierarhia sfinţitoare şi lucrarea Sf. Duh ca toţi să se poată măntui şi să se bucure de Veşnicie. La invocarea arhiereului şi a preotului, Duhul Sfănt sfinţeşte şi înoieşte toată zidirea.:,, Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înoi faţa pământului; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce.” ( psalmul 103,30-31) Roadele Duhului Sfănt sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege, Frunzele de tei sau de nuc binecuvântate de Rusalii şi împărţite credincioşilor, vor să însemne mulţimea darurilor. Viaţa liturgică şi rugăciunile începătoare încep cu rugăciunea Împărate ceresc, continuă cu Sfinte Dumnezeule şi Prea Sf.Treime, deoarece numai cu ajutorul harului ne putem uni cu Tatăl nostru cel din Ceruri. Fiul ne-a împăcat cu Tatăl, iar noi rostim:,,Şi Întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Carele de la Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit”. Bucuraţi-vă!  Rusaliile sunt Taina Bisericii în care ne rugăm:,, Împărate ceresc, Mângâitorule, Duhul adevărului, care pretutindenea eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino, şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”.

Pr.Zisu Iulian

Image result for εικονα κοστασ και ελενισ

 Sfinţii Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena

Mare este puterea Crucii Tale, Doamne, că s-a înfipt în loc şi lucrează în lume; şi a arătat, din pescari, Apostoli, şi din păgâni mucenici, ca să se roage pentru sufletele noastre.”( podobie glas.3 )

Pe arcul de triumf al lui Constantin ce se păstrează până azi la Roma, inscripţia rosteşte că el a câştigat lupta prin ,,instictu divinitatis” adică: ,,prin inspiraţie divină”. Împăratul Constantin cel Mare se naşte în Serbia de azi, oraşul Niš ( Naissus), fiind fiul împăratului Constanţiu I şi al mamei Elena. A fost militar superior al împăratului Aurelian, apoi tribun, iar în 284 guvernator de provincie şi prefect al împăratului Maximian. La 1 martie 293 ajunge Caesar şi în 25 iulie 306 este proclamat de armată împărat, dar abia la 11 noiembrie 308 este recunoscut oficial Augustus al Occidentului. După celebra luptă de la Podul Milvius de lângă Roma la 312 când îi apare pe cer semnul Crucii, uneşte toate provinciile imperiului sub autoritatea sa. Prin Edictul de la Milano dat în 313 se recunoştea libertatea religioasă a Bisericii creştine şi cerea să înceteze orice persecuţie, fiind şi Pontifex Maximus. Liciniu, care stăpânea în Răsărit are apariţiea miraculoasă a unui înger în vis care îi porunceşte să nu mai persecute Biserica. Nu ia în seamă şi este înfrânt la Adrianopole în 324 de Constantin, care rămâne singur împărat peste Imperiul de Răsărit şi Apus, cu 117 provincii şi patru prefecturi: Orient, Illyricum, Italia şi Galia. În 325 prezidează primul Sinod ecumenic al Bisericii Apostolice creştine, iar la 11 mai 330 inaugurează oraşul de pe Bosfor, denumit Constantinopol sau ,,Noua Romă” – Bizanţ. Festivităţile au durat 40 de zile şi s-au desfăşurat pe noul hipodrom cu o capacitate de 50.000 locuri, bătând chiar şi o monedă despre acest fapt. Căsătorit cu Fausta are 5 copii, iar imperiul este împărţit celor 3 băieţi, care la 9 septembrie 337 după moartea lui primesc titlul de Augustus.: Constantin al II-lea, Constans şi Constanţiu. Vechiul Tomis din Dacia Pontică (Dobrogea) se va numi Constanţa, în cinstea fiului său Constans. Constantin cel Mare încă de la apariţia minunată de pe cer a semnului sf.Crucii, până la sfârşitul vieţii sale 22 mai 337 va fi devotat Bisericii lui Hristos. La 3 aprilie 337 este botezat de episcopul Eusebiu şi poartă veşmintele albe ca ale unui neofit creştin, în locul celor imperiale. Moare la Nicomidia, de unde este dus la Constantinopol în palatul imperial. Este îngropat în Biserica Sfinţii Apostoli ctitoria sa. Din 324 apar monede cu imaginea sa şi statuia impresionantă o vedem  azi la Roma, iar capul de bronz datând din 330 se păstrează la Muzeul din Belgrad. Constantin apare pe scena istoriei într-o criză profundă a imperiului roman, iar cetatea Caesarilor suferă transformări, tineretul metropolitan deja era plictisit de atâta politeism şi vorbea de ,,amurgul zeilor”. Creştinismului adus de soldaţii legionari în toată Pax Romana cât şi influenţa covârşitoare a mamei sale împărăteasa Elena, îl fac să renunţe la obiceiurile păgâne în favoarea celor creştine, aducând secolul de aur al creştinismului. 

Sfanta Imparateasa Elena

Suntem în anul 250 d.Hr. în Drepanum din Bitinia. Aici se naşte Elena, fiică a unor oameni din popor obişnuiţi să muncească din greu. O tânără care s-a remarcat prin forţa personalităţii sale pe traseul istoriei, va fi luată în căsătorie de tribunul Constanzo Cloro care era cu legiunile romane în patria Elenei ( Flavia Iulia Helena). Impresionat de caracterul şi frumuseţea ei, sfidând legea romană care interzicea o căsătorie cu o femeie din popor şi fără cetăţenie se însoară şi va avea pe 27 februarie 275 un copil ce se va numi Constantin care înseamnă hotărât, dârz. Întors la Roma, va fi nevoit să renunţe la oficialitatea acestei căsătorii fiindcă ajunge împărat, iar Constantin creşte la curtea împăratului Diocliţian. Dar planurile lui Dumnezeu erau alese, aşa că la 306 când Constantin cel Mare este proclamat de armată ,, totius orbis imperator”( împărat al întregului pământ) o va ridica pe mama sa Elena la rangul de ,,Nobilissima Femina” iar mai târziu ,,Augusta”, cea mai mare onoare pe care o putea primi o femeie la acea vreme. Credinţa ei îi va consacra virtutea sfinţeniei, că nu degeaba, Elena se traduce strălucire. Face parte din acele Femei Sfinte care au contribuit decisiv la evanghelizarea imperiului roman, drept pentru care în ciuda protestelor, Constantin va alege o altă capitală ca punte de legătură între Asia şi Europa. În oraşul zidit de grecul Vizas ( Bizanţ), acum numit Constantinopol, inaugurat în 324, Elena va ridica o cruce foarte înaltă. Contemporanii o credeau o sfântă, se îmbrăca sobru, dădea de pomană săracilor, prizonierilor şi făcea multe donaţii, iar la Roma pune o cruce pe un stâlp de piatră unde scrie: ,,Cu acest mântuitor semn, cetatea aceasta a fost scăpată de sub jugul tiranului”. Evenimentul cel mai important al vieţii sale este găsirea Crucii Mântuitorului la Ierusalim şi a Mormântului Sfânt, aşa cum spun Sinaxarele, Martirologiu roman, autori ca: Sulplicius Severus, Ambroziu, Rufinus, Sf. Chiril şi Doctrina siriacă Addai. Înalţă Crucea împreună cu patriarhul Macarie în faţa poporului zicând: ,,Mântuieşte Doamne poporul Tău”. Va petrece mulţi ani în Ţara Sfântă, ajutând pe cei nevoiaşi, adunând Sf. Moaşte şi zidind multe Biserici. Amintim Biserica Învierii, A Naşterii Domnului din Betlehem şi Adormirea Maicii Domnului din Ghetsimani. Aici, în Palestina a trecut la Domnul la anul 337 într-o mănăstire, fiind înmormântată la Roma, pe mormântul ei construindu-se o Biserică a martirilor. Tot Sfânta Elena a adus bucăţi din scara de marmură din sala Pretoriului unde a fost judecat Iisus, care se află în Cetatea Eternă – Sf. Scară formată din 28 de pietre. În Biserica Sf. Cruce din Roma găsim piroanele răstignirii aduse tot de împărăteasă, Ieslea Naşterii şi Tăbliţa cu înscris acronim INRI şi fragmente din Sf. Cruce. Istoria Sf. Elena şi a Sf. Constantin ne arată în ziua pomenirii lor 21 mai, că izvorul luminii sufleteşti al fiecărui pământean este semnul dumnezeiesc al Crucii pe care neamurile Îl vor vedea tot pe Cer.

Image result for sf cruceConstantin si Elena, Sfintii Imparati care au scos crestinismul din catacombe

,,Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l, şi ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împăraţi Apostolul Tău, Doamne, împărăteasca cetate în mâinile Tale a pus-o. Pe care păzeşte-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule, Iubitorule de oameni.”( troparu l)

,,In hoc signo vinces,” ( ,,Prin acest semn vei învinge”) sunt cuvinte scrise pe cer în amiaza mare într-o Cruce luminoasă, ne relatează istoricul Lactanţius şi Eusebiu. Împăratul Constantin cel Mare primind poruncă în vis chiar de la Mântuitorul, îl coase ca monogram a lui Hristos ( HP ) pe toate steagurile în ajunul luptei cu Maxenţiu în 312, la Podul Vulturului. În felul acesta lucrează Dumnezeu în istoria pământenilor. În urma victoriei prin Edictul de la Mediolanum în ianuarie 313 încetează persecuţiile împotriva creştinilor, credinţa şi mărturisirea lui Iisus Hristos fiind ,, religio licita” (liberă) pentru toţi cetăţenii imperiului. Cu tact şi responsabilitate face paşi siguri, ca Fiul Omului să poposească prin suflarea Duhului Sfânt în inimile oamenilor. Ajută la construirea de Biserici împreună împărăteasa Elena mama lui şi scuteşte de dări sau impozitele vremii pe creştini. La 321 generalizează Duminica ca zi de odihnă în Pax Romana, apoi convoacă Sinodul I ecumenic de la Niceea în 325 unde cei 318 Sfinţi Părinţi care mai purtau încă semnele persecuţiilor, statornicesc dreapta credinţă în primele 7 ale Crezului. Constantin are titlul de episcop cu treburile de afară şi considerându-se împreună slujitor cu ei. Templele păgâne sunt transformate în Lăcaşuri, averile creştinilor sunt înapoiate, cei exilaţi se întorc la casele lor şi creştinii pot ocupa funcţii publice:,, Ordon ca acei care au suferit lipsurile şi necazurile să fie încărcaţi de bunuri şi scăpaţi de frică, făcând glorie cum fac eu servitorul lui Dumnezeu. Mă silesc pe cât pot de a reforma abuzurile”. Cei care au avut dregătorii în armată şi le-au pierdut datorită credinţei sunt repuşi acum în drepturi, iar agoniseala martirilor, inclusiv pământurile să se întoarcă în posesia rudelor, iar de nu se găsesc să se dea Biserici ca să facă milostenie. A încreştinat legislaţia păgână, îmblânzind tratamentul din închisori, desfiinţând răstignirea şi torturile, episcopii având dreptul ca în faţa credincioşilor în Bisericii să elibereze sclavii. S-au dat legi pentru ajutorarea săracilor, orfanilor, văduvelor, s-a îngreuiat divorţul, se pedepsea adulterul, violul, vinderea copiilor si s-a restricţionat luptele de gladiatori. Creştinismul a devenit religie de stat, iar Ortodoxia, credinţa oficială a palatului imperial şi a celor care împreună cu Constantin au primit taina Sf. Botez. Istoricul vremii Eusebiu în cartea sa ,,Viaţa Împăratului Constantin” redă cuvintele acestui Împărat creştin şi sfânt: ,, Când vorbesc de Dumnezeu, înţeleg pe Acela care este adevăratul Dumnezeu şi care are putere veşnică, a avut bunătatea de a se servi de mine pentru împlinirea planurilor Sale – nu voi fi lipsit niciodată de recunoştinţă. Mi-am propus mai întâi de a uni spiritele tuturor popoarelor, în una şi aceeaşi credinţă. Apoi am dorit să scap universul de jugul sclaviei, sub care gemea. Mă convingeam că aş fi atât de fericit pentru a aduce pe oameni să aibă toţi pe acelaşi Dumnezeu. Ţie îţi mulţumesc cu umilinţă, Dumnezeule şi Domnul meu”.

pr. Zisu Iulian

 Labarum

  Istoricul Eusebiu de Cezareea

“28.2 Deci cam pe la ceasurile amiezii, cand ziua incepuse sa scada, zicea Constantin ca vazuse cu ochii sai chiar pe cer, strajuind deasupra soarelui, semnul marturisitor de biruinta al unei cruci intocmite din lumina si ca odata cu ea putuse deslusi un scris glasuind: “Sa biruiesti intru aceasta!”; dupa care, la vederea unei asemenea privelisti, fusesera cuprinsi de uimire si el si intreaga oaste.

29. Aceasta aratare povestea Constantin ca-l descumpanise, neputandu-i el pricepe talcul. Or, tot cugetand la ea, si adancindu-se el in ganduri, iata ca s-a lasat noaptea fara sa prinda el de veste. Si, dormind el, i s-a aratat Hristosul lui Dumenezeu cu semnul vazut mai inainte pe cer, poruncindu-i sa inchipuie la randul sau semnul ce i se aratase sus in cer, spre a se pune sub ocrotirea lui in luptele pe care avea sa le poarte cu dusmanul.

31.3 Ei bine, de acest insemn mantuitor s-a folosit imparatul necurmat in chip de semn ocrotitor impotriva a toata puterea potrivnica si vrajmasa. Si a trimis porunca tuturor unitatilor sale sa poarte in fruntea lor cate un insemn alcatuit dupa modelul acesta.”

„Către Acesta, deci, şi-a înălţat el glasul în rugăciune, rugându-se Lui şi implorându-L să-i descopere cine este El şi să-şi lase dreapta Sa asupra ţelului care-i şedea înainte.

Şi cum şedea împăratul înălțând stăruitoare rugăciune, i s-a arătat un semn cu totul fără seamăn de la Dumnezeu; cărui semn – dacă l-am fi aflat din gura altcuiva – poate că nu ne-ar fi tocmai uşor să-i dăm crezare; dar de vreme ce însuşi împăratul, purtătorul de biruinţă, ne-a destăinuit aceste lucruri nouă înşine, celor ce scriem această carte, anume mult mai târziu, când am fost socotiţi vrednici de cunoştinţa şi de prezenţa sa, cine – mă-ntreb – ar mai putea pune la îndoială exactitatea istorisirii, mai ales că, între timp, viitorul avea să aducă el însuşi mărturie despre adevărul ei?

Deci cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începuse să scadă, zicea Constantin că văzuse cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruinţă al unei cruci întocmite din lumină şi că odată cu ea putuse desluşi un scris glăsuind: «Întru aceasta vei birui!»; după care, la vederea unei asemenea privelişti, fuseseră cuprinşi de uimire şi el şi întreaga oaste (care, cum mărşăluia el pe drum, venea pe urmele sale, şi de aceea asistase şi ea la minune).

Această arătare, povestea Constantin, că-l descumpănise, neputându-i el pricepe tâlcul. Or, tot cugetând la ea, şi adâncindu-se el în gânduri, iată că s-a lăsat noaptea fără să prindă el de veste. Şi, dormind el, i s-a arătat Hristosul lui Dumnezeu cu semnul văzut mai înainte pe cer, poruncindu-i să închipuie la rândul său semnul ce i se arătase sus în cer, spre a se pune sub ocrotirea lui în luptele pe care avea să le poarte cu duşmanul. În zori, trezindu-se, le împărtăşise şi prietenilor săi taina; după care chemase la sine meşteri în prelucrarea aurului şi a nestematelor, se aşezase el însuşi în mijlocul lor şi le zugrăvise cam cum putea să arate acest semn, dându-le poruncă să-l întocmească şi ei la rândul lor aşa, din aur şi din pietre scumpe. Odată, când a binevoit Dumnezeu să ne facă această bucurie, ne-a învrednicit împăratul însuşi să privim chiar cu ochii noştri însemnul. Acesta arăta în felul următor: de vârful unei (cozi de) lance înalte şi poleite cu aur era prinsă pieziş o stinghie în forma semnului crucii. Sus de tot, deasupra întregului însemn, era o cunună împletită din aur şi bătută cu pietre nestemate, de care se afla prins simbolul numelui Mântuitorului; două litere închipuind – prin cele două litere de la începutul lui – însuşi numele lui Hristos (P-ul fiind prins în mijlocul crucii X-ului), iniţiale pe care împăratul s-a obişnuit să le poarte înscrise pe coif chiar şi mai târziu”.

(Eusebiu de CezareeaViața lui Constantin cel Mare, traducere și note de Radu Alexandrescu, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 14, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, pp. 76-77)



v. 3.0 Copyright © 2004-2013 Catedrala Navigatorilor. Web design & development Dan Crăciun.