Vino și vezi !

 

Creştine, timpul îţi aparţine! Ai grijă cum îl foloseşti! Nu uita că urmează veşnicia! Este o certitudine. Opreşte-te din fugă! Citeşte sau ascultă din cele înscrise pe această pagină ortodoxă! Caută şi vei înţelege:” Calea, Adevărul şi Viaţa !”

  

 

         

 

 

 

,,Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată”. (Psalm 44, 11)

Maica Domnului nu are nevoie de o prezentare specială, deoarece este Vasul cel Preasfânt, ales din patrimoniul umanităţii, ca să facă ,,începutul Mântuirii noastre”. Naşte pe Fiul lui Dumnezeu şi are o Biografie Veşnică în universuri:,,Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”( Luca I,48). Raţionaliştii primesc explicaţie în Evanghelia lui Luca (I,26-38), iar noi  cei credincioşi liniştea şi împlinirea  rugăciunilor:,, Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru şi dezlegând blestemul a dat binecuvântare şi stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţa veşnică”(troparul praznicului). Legea lui Moise privea ,,chiorâş” familiile care nu aveau copii, iar preotul templului nu le primea darul la altar. În Vechiul Testament au născut la bătrâneţe: Sara pe Isac,  Rebeca pe Iacob, Elisabeta pe Ioan Botezătorul….. Lumea era năclăită de mocirla păcatelor şi aştepta oftând cu suspine negrăite, un Răscumpărător. Pe cei care vor argumente îi trimitem la Sf. Scripturi, care sunt totalitatea Cărţilor sfinte ce poartă pecetea Duhului Sfânt şi împreună cu Sf, Tradiţie, sunt cele 2 Izvoare ale Revelaţiei Divine:,,Aşa grăieşte Domnul.”Era în Nazaret o familie în vârstă, Ioachim şi Ana şi erau trişti că Dumnezeu nu le-a binecuvântat casa cu un copil: „Blestemat cel ce nu are sămânţă în Sion şi nu are urmaşi în Ierusalim” (Vieţile Sfinţilor, 9 septembrie)Ioachim era din neamul lui David şi avea 70 ani, iar Ana din neamul lui Aron, fiica preotului Matan. Şi de câte ori mergeau la Templu, se întorceau acasă mâhniţi, că preotul Rubeim nu le primea jertfa şi darurile la altar:  „Stai! Tu nu ai copii şi de aceea nu îţi este îngăduit să aduci primul darurile tale lui Dumnezeu. Mergi în spate…. şi le vei da la urmă!”   Lacrimile, rugăciunea şi postul  lor nu au fost în zadar, iar nădejdea a adus bucurie.  Datorită virtuţilor şi pocăinţei Mila lui Dumnezeu a venit  şi în casa  lor.,, Doamne, şi pământul aduce roadă… eu cu cine mă asemăn..?” Iar Domnul care ascultă pe cel care crede, i-a binecuvântat şi îngerul Gavriil trimis din cer, le spune că rugăciunea lor a ajuns la Dumnezeu şi toată lumea se va bucura. Dacă rădăcina este sfântă şi ramurile vor da acelaşi rod.,,Bucură-te, Ioachime, Dumnezeu a auzit rugăciunea ta, mergi acasă!” Era într-o zi de  8 septembrie, când Ana a născut-o pe fiica ei, „cea pe care a sădit-o Hristos, floarea vieţii noastre” (Cântarea a 5-a din Canonul al 2-lea, 9 septembrie). Unire firească şi nu poftă trupească, doar rodul rugăciunii sfinte. Nu din plăcere sau atracţie, ci din ascultare faţă de Dumnezeu şi cu bunăcuviinţă. „Neînţeleasă este naşterea ta, neînţeles şi felul creşterii tale, neînţelese sunt toate ale tale… ” (Cântarea a 5-a, 21 noiembrie).Şi tot din cauza iubirii divine, lumea are o Mireasă numită ,, Maria”- Împărăteasă şi Maică, din ebraicul ,,Aia”,  care se tâlcuieşte ,,Doamnă”,  iar noi, pe zi ce trece pricepem mai uşor rostul celor plănuite de Dumnezeu. ,,Voi, vieţuind cu evlavie şi cuvioşie întru firea omenească, aţi născut acum fiică… prea frumoasă şi prea dulce; o, crin care ai răsărit în mijlocul spinilor.( sf. Ioan Damaschin)Azi, este ,,ziua harului,”pentru că se naşte Împărăteasa Cerurilor şi a pământului, a îngerilor, fiind mai sfântă decât sfinţii;,,Nu se pricepe toată limba a te lăuda după vrednicie. Şi se întunecă şi mintea cea mai presus de lume a cânta ţie…”(cântare numită Axion)După cât de mult a durat aşteptarea, aşa de veşnică este bucuria. Porumbiţa lui Noe, Scara lui Iacov (Facerea 28,12), Rugul lui Moise, Toiagul lui Aron ce a odrăzlit (Numerii 17, 8), Floare cu chip dumnezeiesc, Chivotul legii (Ieşirea 40, 20-22), Sfeşnic, Candelă, Cădelniţa de aur (Ieşirea 37, 16; 40, 26-27, 37, 19-23), Împărăteasă îmbrăcată în haină aurită (Ps, 44,11), sunt trimiteri scripturistice care o închipuiesc şi o prezintă pe Maica Domnului.,,O, fericită însoţire, Ioachime şi Ano! din rodul pântecelui vostru cu adevărat fără de prihană v-aţi cunoscut!”( sf. Ioan Damaschin)Astăzi se naşte cea mai Sfântă fiinţă omenească, pe care a ales-o Dumnezeu încă de la întemeierea lumii (Facere III,15).Înseamnă bunăvoinţa lui Dumnezeu şi propovăduirea Mântuirii oamenilor. Când rosteşti ,,viaţă”, vorbeşti deja despre Dumnezeu. Măicuţa Domnului în ortodoxia noastră, este Preacinstită, fiind a doua Evă în Legea Harului, iar Fiul o încredinţează apostolului Ioan ( Bisericii):,, Fiule, iată mama ta!”Proorocul Iezechil vorbeşte de Pururea-fecioria Maicii Domnului, iar David o vede stând de-a dreapta lui Dumnezeu (Iezechiel 44, 2),  iar psalmistul profeţeşte;,,Adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit”( Ps. 84,12 ). Sfinţii Părinţi au găsit  predanie amănunţită despre Fecioara Maria într-o scriere iudeo-creştină apocrifă, numită Protoevanghelia lui Iacob, care circula din secolul al II-lea (aprox. 140 d. Hr). Copţii egipteni şi  iacobiţii sirieni care nu mai ţineau ortodoxia, aveau  totuşi această sărbătoare, pe care Biserica de Răsărit o statorniceşte între sinodul II şi III ecumenic (431- 451), iar în Apus este din vremea Papei Serghie I (687-701).Cântări în cinstea acestui Praznic sunt alcătuite de Roman Melodul (icos şi condac) şi sf. Ioan Damaschin (canonul utreniei). Împărăteasa Eudoxia a Bizanţului în sec, al V-lea participă la sfinţirea Bisericii din Ierusalim, cu hramul Maicii Domnului şi la data de 8 septembrie se consemnează îndătinarea Sărbătorii de astăzi.Aşa s-a pregătit trecerea de la vechi la nou, de la Templu la Biserică. Drepţii şi proorocii au preânchipuit-o, îngeri au hrănit-o şi cinstit-o împreună cu  toată făptura  cea creştinească, cântând axioane.(imne de slavă)Cât de mult şi-au dorit cei din vechime să vadă pe cea care va Naşte pe Mesia,  dar nădejdea lor a rămas bucuria noastră:,! ( ,,Plinirea Vremii”) De câte ori ne vom întreba în viaţă ce trebuie să facem,  vom primi răspunsul Fecioarei Maria: ,,Faceţi orice vă va spune”( Ioan II,5-Nunta din Cana Galileii ).Biserica  Buna Vestire din Nazaret, cea mai impunătoare construcţie din Orientul Mijlociu, este ridicată pe locul casei Sf. drepţilor dumnezeieştilor părinţi  Ioachim şi Ana, acolo unde s-a născut Maica Domnului. Dedesupt sunt trei peşteri ca nişte încăperi, care ,,povestesc” istoria sfântă. De aici au plecat spre cer rugăciunile sfinte, care s-au împlinit: ,,Doamne, Adonai, Eloi, Savaot, cunoşti ocara lipsei de copii… tristeţea şi amarul nostru; dacă vei privi la smerenia robilor Tăi şi vei da robilor Tăi un copil, Ţie Ţi-l vom face dar” (Tradiţie confirmată de sf. Ioan Damaschin). Biserica face pomenirea drepţilor dumnezeieştilor părinţii Ioachim şi Ana la 9 septembrie. În anul 550 împăratul Justinian  va zidi în Constantinopol o Biserică în cinstea lor (hram), iar cu anul 710 moaştele Sf. Ana vor ajunge în Bizanţ şi după 1453 la Athos. Perşii, arabii, musulmanii, subjugă Locurile Sfinte, iar bizantinii şi cruciaţii le eliberează şi zidesc Lăcaşuri sfinte, ca să păstreze vie Icoana Maicii Domnului cu pruncul Iisus în braţe.Islamul, în Coran ( cap. 3:35-47 şi cap. 19:6-34).  vorbeşte de Maryam „semnul lui Dumnezeu“, este  fecioară aleasă de Alah  şi dată în grija lui Zaharia la Templu.Lumea cerească şi Ortodoxia se îmbracă cu haină ,,aurită” la început de an bisericesc (1 septembrie), iar Naşterea Maicii Domnului  străjuieşte în  cursul anului liturgic cu răgăciunile şi Brâul ei, creştinătatea. (31 august punerea în raclă a Cinstitului brâu al Maicii Domnului.)Aşa  a văzut-o pe Măicuţa Domnului înţeleptul împărat Solomon:,, Cine este aceasta care se iveşte ca zorile, frumoasă ca luna, curată şi luminoasă ca soarele?” (Cântarea cântărilor VI,10).Maica Domnului este Crez, Mărturisirea Sinoadelor Ecumenice şi bucuria sufletele care cred în Treimea Sfântă. Sfinţenie, smerenie, ascultare.,,Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”( Luca I, 38).A venit şi toamna pe plaiuri româneşti mereu cu Maica Domnului, ca să culegem roadele  Credinţei: „Această zi este pentru noi începutul tuturor zilelor sfinte”.( Sf. Andrei Criteanul)

Rugăciune – de Mihai Eminescu

Craiasă, alegându-te Îngenunchiem, rugându-te: Înalţă-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie; Fii scut de întărire Şi zid de mântuire, Privirea-ţi adorată Asupra-ne coboară O, maica prea curată Şi pururea fecioară, Marie!Noi ce din mila Sfântului Umbră facem pământului Rugămu-ne-ndurărilor, Luceafărului mărilor; Asculta-a noastre plângeri, Regina peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce, clară, O, maică prea curată Şi pururea fecioară, Marie!

Pr. Iulian Zisu

Pilda lucrătorilor răi

,Zis-a Domnul pilda aceasta: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor. Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri”? De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi.(Matei XXIV,33-44)

Chiar dacă Stăpânul casei ar fi  doar un ,,om oarecare”,  această ticăloşenie nu trebuia să se petreacă. Dar fiind şi Dumnezeu, este tragic… Pilda nu este doar simbolistică ci istorică şi eshatologică, fiindcă profeţia  s-a împlinit pururea.  Asemenea fapte cutremurătoare s-au petrecut şi mai auzim ştiri înspăimântătoare în lumea întreagă, unde mor oameni pentru crezul lor.

Stăpânul  a crezut în  promisiunea lor, căci păreau respectabili şi amabili. Aşa a făcut şi Stâpânul Cel de Sus, dar El are un alt motiv, este Bun. Cunoştea că lucrătorii s-au depravat şi de ceva timp se înhăitase cu tâlharii şi cu hoţii.

Şi omul cu prevedere a împrejmuit via cu gard, turn şi teasc ca să dea rodul aşteptat.

Moştenitorul ştia că într-o Sfântă  Zi, acest  teasc va fi Altar de Jertfă (Proscomidiar). Domnul  şi-a îngrădit poporul teocratic cu Legea lui Moise, dându-i porunci  ca să-l ferească de idolatrie şi la Plinirea Vremii să vină Mesia. A pus turn de pază : patriarhi, prooroci, judecători, regi, mai-marii poporului, arhierei și farisei.

Aveau datoria să vegheze la păzirea Legii și la ocrotirea neamului, iar Domnul le-a lăsat libertatea şi îndelunga sa răbdare.

De ce unii sunt nemulţumiţi că acest Proprietar este Dumnezeu? Ne-a zidit, ne-a spus să creştem şi să stăpânim pământul. Am înţeles din ,,reclamaţie” că nu vrei să dai socoteală la nimeni, că eşti Regele creaţiei şi deja zici că ,,via”  este a ta de când lumea.

Cum e când eşti propriul tău stăpân…? Eşti orgolios şi ai învâţat neascultarea, ca să fii lacom, când puteai să te mulţumeşti doar cu munca virtuoasă!

Cine poate să-l vădească pe Stâpânul casei de rele intenţii?

-„ Ce se putea face pentru via mea şi n-am făcut Eu?”(Isaia 5, 4)

-,, Poporul Meu! Ce ţi-am făcut şi cu ce te-am împovărat? Răspunde-Mi?”(Mih. 6, 3)

Câtă nerecunoştiinţă, după atâtea binefaceri revărsate de-a lungul veacurilor!

Ia scos din robia egipteană şi babiloneană, păzindu-i cu mână tare în Pământul Făgăduinţei, unde au  câştigat lupte neobişnuite. Şi toate le-a tocmit ca un Stăpân  responsabil, dorind ca poporul să păstreze via  primită.

,,Dar via Domnului Savaot este casa lui…. El nădăjduia ca acesta să fie un popor fără păcate, dar iată-l plin de sânge. Nădăjduit-a să-I rodească dreptate, dar iată, răzvrătire.“ (Isaia 5, 1-7).

A muncit, şi pentru că îi pasă nu a vrut s-o lase în paragină, ca  toţi cei care  vor ,,trece” pe acolo să vadă că nu este părăsită.

Când  afli că aceşti slujitori sunt drepţii, proorocii, sfinţii şi Biserica, rămâi uluit şi tulburat.

Din rea-credinţă, din lenevie sau din răutate, lucrătorii s-au învârtoşat şi au tocmit planul împreună cu sinedriştii şi complotiştii. Mântuitorul care le-a vorbit pe faţă, rosteşte această pildă în Săptămâna Patimilor, iar arhiereii şi fariseii au înţeles că despre ei vorbeşte. ,,Şi, căutând să L prindă, s-au temut de popor…”

Mult sânge nevinovat au vărsat  aceşti ,,lucrători”,  care în istorie au îmbrăcat haina de casap şi năiemit!

Acesta-i rostul pildelor profetice care  se împlinesc aievea: ,,

Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate.”(Mt. V,18).

Se mai aude prin ,,târg”, că dacă omul gospodar era mai atent şi nu se încredea în ,,oricine”, evita necazul.

Totuşi…ăştia sunt tâlhari!

Indivizi de teapa lor începând  cu Cain şi Iuda se plimbă şi acum prin ,,vie”, motiv pentru care faţa lumii în unele ,,clipe de coşmar” este slută. Gândiţi-vă la grozăviile petrecute în istorie!   

Aşa s-a încheiat  drama timpului istoric, dar prin jertfa Lui am fost Răscumpăraţi: ,,Cu Preţ de Sânge.”

Doamne, încă nu am înţeles răbdarea, iertarea şi dragostea Ta!

,,Nu pe Mine M-aţi părăsit, ci pe voi”. ( Cartea lui Ezdra)

Lucrătorii necredincioşi nu s-au lăsat  intimidaţi chiar dacă ai Înviat, şi văzând că nu au terminat socotelile Te-au defăimat încontinu, ponegrindu-Te că eşti: isteric, nebun religios, halucinat, homosexual, desfrânat violent, revoluţionar comunist, iar mai nou un ,,familist convins”. (Codul lui Da Vinci)

Se bucură că ai plecat ,,departe” şi nu ai putere să te mai întorci, ca să faci dreptate. Ce ipocrizie din partea ăstora care şi-au vândut sufletul şi numele!

De-abia îmbătrâneşti şi te crezi nemuritor…

Indiferenţii şi ,,interesaţii” Ţi-au dat titluri ca: simplu ţăran, iudeu pios, erou, geniu, personalitate, prooroc, drept, învăţător, o persoană care prezidează destinul lumii, un legendar.

,,Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.”(Luca XXIII.34)

Şi roadele pe care Tu le ceri au rămas credinţa, faptele bune, iubirea de Dumnezeu şi aproapele nostru.

Iisus Hristos Fiul lui Dumnezau ,,vâsleşte împotriva vântului şi a curentului, nu este expresia unui moment istoric, ci Cel care abate cursul omenirii, El nu colectează piese pentru muzee, ci creează o lume nouă. El nu cârpeşte zdreanţa fericirii omeneşti, ci caută să-i croiască o altă soartă, nu împrumutând modele cunoscute, ci făurind cu sufletul Lui mare o nouă ordine spirituală, de o splendoare unică în istoria omenirii.”(Sterie Diamandi)

Să pierzi Împărăţia făcând nelegiuiri…

Ce s-a petrecut întrece orice aşteptare! Degeaba le-a mai oferit Stăpânul o şansă, nevrând să-şi pună mintea cu ei…

O casă nu poate să dăinuie şi să ajungă în veşnicie fără credinţă. Ziditorii nu au luat în calcul cât de importantă este piatra din capul unghiului  ce leagă cele două ziduri, şi pe care se reazămă orice casă: Vechiul şi Noul Testament. Pluteşte în văzduh aceeaşi întrebare, mai poate face cineva dreptate? Dumnezeu ne spune să-I lăsăm Lui judecata, fiindcă nu putem noi plăti cât poate El să răsplătească. „Tatăl nu judecă pe nimeni, toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan V, 22). Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? (1 Cor.VI,2) De ce se tem cei răi de judecată? Evanghelia ne previne ca să nu fim printre mişei, iar Domnul după ce le află părerea le transmite care va fi deznodământul…

Iată, reacţia unor farisei: Să nu fie, Doamne!

O parabolă tulburătoare care ne spune să ne păzim de lucrătorii cei răi, mai ales că începem Anul bisericesc (1 septembrie) şi toamna este culesul roadelor.   

,, Eu te-am sădit ca pe o viţă de soi…cum dar Mi te-ai prefăcut în ramură sălbatică de viţă străină? ” (Ieremia II, 21).

Acum vede fiecare cât s-a străduit  duhovniceşte şi ce pune în ,,coşul” credinţei. Via trebuie îngrijită şi păzită. Doamne, vrem să fim slujitori vrednici, fiindcă tu ne-ai chemat! Am făgăduit că vom aduce roade, iar preoţilor le-ai încredinţat sufletele credincioşilor Tăi.

Depinde de noi cler şi de voi Fraţilor, ca să avem o Vie bună şi să rodească la timp Vin de împărtăşanie:nu aguridă ca să ni se sterpezească dinţii. Poate ne trezim la acest Adevăr.

,,Doamne, Doamne caută din cer şi vezi şi cercetează Via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea” (Psalmul 79, 15-16 stih rostit de Arhiereu la sf. Liturghie binecuvântând pe credincioşi cu 2 trichere, sfeşnice cu câte 3 lumânări fiecare).

Este o lecţie de viaţă, iar slujirea nu este o funcţie, ci o misiune care trebuie făcută cu râvnă şi nu pentru  câştig urât.

,,Voi, păstorilor, veţi da seama şi pentru voi şi pentru oi! (Sf. Ioan Gură de Aur)

Sf. Evanghelie ne cheamă ,,cu timp şi fără timp” să ne îngrijim  de cele sfinte, să nu stăruim în nepăsare şi lenevie, deoarece numai atunci intră în via Domnului lucrători răi cu interese: meschine, murdare şi drăceşti.

,,,Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit…va fi (pedepsită) mult. (Luca 12, 47). 

Lumea are nevoie de păstori harnici ca iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu.

Creştine!

Ai primit înfierea prin Taina Sf.Botez şi ai această Împărăţie ca o Pecete a darului Sfântului Duh în Taina Mirungerii. Să nu uiţi! Roade mereu ţi se vor cere, fiindcă Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul tău.

Când pierzi o moştenire lumească suferi şi îţi pare rău. Dacă ai pierdut Raiul pe care l-ai avut încă de la întemeierea lumii, este tânguitor…

Să ne ferească Sfântul de  lucrătorii cei răi!

Doamne, ,,De ce le vorbeşti lor în pilde?  Iar El, răspunzând, le-a zis: Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă… şi să audă… şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pe ei.”(Mt.XIII,15)

Pr. Iulian Zisu

 Tânărul bogat, între economie şi iconomie

Tânărul bogat

 

Într-o lume ,,săracă” un tânăr bogat întreabă;

,, Învâţătorule, ce bine să fac ca să moştenesc viaţa cea veşnică.”

Sfatul pe care l-a primit îl surprinde, iar ucenicii Domnului miraţi au spus: ,,Doamne, atunci cine mai poate să se mântuiască”? De fapt întrebarea acestuia este a oricărui credincios care  se  preocupă de viaţa lui. Dacă acest tânăr şi-a făcut timp să-l caute pe Hristos şi să îngenunche în faţa Lui, înseamnă că mai avea o grijă. Păzea poruncile de mic copil şi dorea să afle dacă efortul lui nu a fost zadarnic şi i-a folosit la ceva. Sosise momentul şi nu voia să-l irosească, mai ales că unii credeau că Învăţătorul cel Bun este chiar Fiul lui Dumnezeu. Şi cine putea da cel mai corect răspuns, decât El:,,Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile.”(Evrei IV,14)

Era convins că numai cei care fac bine pot aştepta o răsplată şi au şansa Împărăţiei. Dorea să ştie ce mai are de făcut şi cum să-şi găsească liniştea.

Ar trebui şi noi să fim conştienţi că numai Binele poate restabili normalitatea şi să dea celor care se străduiesc duhovniceşte perspectiva: Raiului. Dorinţa omului credincios este ca să nu dispară în ,,neant”, ci să continuie în altă dimensiune:Împărăţia Sf. Treimi.

Deci întrebarea lui este firească şi actuală pentru toate epocile, rostogolindu-se până în era noastră informatică. ,,Neliniștit este sufletul meu până nu se va odihni întru Tine, Doamne!(Fer. Augustin)

I se aminteşte tânărului care cunoştea Legea lui Moise, că Bun este doar Dumnezeu şi El îi răspunde indirect:

,,Iar dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: „Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?

Sunt semnalate păcatele mari de care trebuie să se ferească tot omul căruia îi pasă de el şi urmaşii lui.

Ne surprinde calitatea acestui om, a  cărui întrebare a răzbit până la noi! Contează cum intri în viaţă şi ce  educaţie ai. Dacă ţi s-a vorbit despre Dumnezeu şi l-ai îndrăgit, poţi distinge mai uşor binele de rău.

Sigur vei fi milostiv cu cei care au nevoie de ajutorul tău! Te poţi rătăci sau  pierde dacă nu ai repere sacre. Fiindcă Dumnezeu este Bun şi ne aşteaptă, gândeşte-te  la suflet.,,Fiţi treji, priveghiaţi! Potrivnicul vostru…. umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită” (Petru V, 8).

Nu vorbim despre teoria satisfacţiei sau autoîndreptăţire, ci de sinceritate şi efectul întrebării.

Dumnezeu îi dă un răspuns uluitor, pe măsura ,,staturii”şi a bogăţiei sale. Atitudinea şi gestul său arată nivelul sau treapta pe care se afla şi dorinţa  de a primi o lămurire  precisă.

,, Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.”

Cine nu a fost mulţumit de răspunsul lui Iisus, înseamnă că nu  este un om cumpătat, chibzuit şi aşezat.

Liturghie şi filantropie:cale creştinească. Iată, sensul şi mersul!

Nu era pregătit  încă pentru desăvârşire. Nu-l acuzăm. Bine că a întrebat, ca să vadă fiecare cum stă la ,,capitolul”acesta. A plecat întristat, poate meditând la răspunsul primit.

Tradiţia spune că după ceva timp a reuşit să se desprindă de toate… şi i-a urmat lui Hristos.

,,Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre.”( Lc. Xvi.15) Cuvintele Evangheliei sunt citite, verificate, trăite şi împlinite de cei care cred că sunt dumnezeieşti. Avem exemple  în Sf. Scriptură, în Pateric şi sinaxare de  oameni care au reuşit: sfinţii.

Propunerea sau sfatul evanghelic în ochii necredincioşilor rămâne ,,temerar”sau ,,revoluţionar şi utopic” indiferent de vremuri. S-au inspirat unele sisteme ideologice de sorgintă populistă care urmăreau câştigarea simpatiei. Curentele filozofiei ateiste au ,,plagiat” doar opera samariteană şi nu au luat deloc în calcul ce a spus Hristos: ,,Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte”.( Mt.XII,30)

Nu bogăţia era problema ci lăcomia şi necumpătarea. Mereu ni se lasă voinţa liberă şi timpul la dispoziţie. Barem pentru asta să mulţumim lui Dumnezeu şi să-L iubim. Nu deceaba lumea îl socotea Bun! Doamne,ştim că nu dai omului mai mult decât poate să înţeleagă şi să ducă! Nu suntem bogaţi ca cei pe care i-ai dat exemplu… dar nici prea săraci.

,,Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu”.

Se spune că în Ierusalim chiar era o poartă în zidurile Cetăţii Vechi, pe unde intrau forţat cămilele îngenuncheate, iar în unele traducerii ale Septuagintei cuvântul ,,gamla” era o funie groasă făcută din păr de cămilă.

Un aforism sublim al vremurilor pentru a scoate în evidenţă discrepanţa şi şi imposibilitatea remediului.

Pentru a nu cădea în deznădejde primim în ajutor harul pe care cu îmbelşugare l-a lăsat să lucreze în lume. Duhul Sfânt suflă unde voieşte şi de aceea în istorie  avem exemple de biografii ale unor oameni care uimitor sau  întoars la Dumnezeu, Cel care are primul şi ultimul Cuvânt.

,,Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă.”(Lc. XIX.26)

Poate ne liniştim că nu ,,toţi” avem averi şi avuţiei, dar întrebarea rămâne şi ne pune pe gânduri…Tânărul bogat nu L-a urmat, ci doar s-a întristat.

Doamne, dar noi! Ne străduim ca într-o bună zi să fim plăcuţi înaintea Ta.

Avarul posedat de acest drăcuşor uită de cumpătare şi nu se poate opri decât în neant. Trebuie să avem mare atenţie şi grijă la talatul câştigat şi cum îl chivernisim, ca să  ne păstrăm şi sufletul. Puţini sunt cei care ştiu şi pot să-şi strângă comoară  şi în ceruri, unde hoţul nu-şi poate permite să ajungă şi rugina s-o atingă. Aceasta-i adevărata ,,afacere”şi agoniseală. Nu i-a reproşat nimic, şi îi respectă bogatutui hotărârea. Poate într-o bună zi va înţelege! Bogăţia te fascinează, ai totul la picioare dar şi multe ,,probleme.”

Nu trebuie să-ţi declari averea ci conştiinţa. Dacă ai înmulţit talantul nu lăsa sufletul în ,,noapte”. Eşti prea iscusit ca să pierzi veşnicia, doar împrumută-L pe Dumnezeu.

Evanghelia nu-i populism nici filozofie, ci principiul Vieţii.

Strângem prea multe  ,,bunătăţi” dar nu ne întrebăm dacă Acolo le vom mai putea schimba cu ceva.

Cu mintea noastă mărginită ne imaginăm că timpul ne va aştepta. Ne  păcălim singuri! Dacă am înţelege că lumea nu ne aparţine şi este un dar, toţi am fi normali, adică potriviţi cu starea noastră firească!

De ce vrem să fim bogaţi doar aici?

,, Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis (Ioan 17, 3).

Fără perspectiva veşniciei totul ar fi fără sens şi de aceea dorim să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer. Azi acest mesaj are aceeaşi conotaţie şi-l poţi desluşi rapid dacă vrei să-ţi fie bine.

Înrobirea nu-i o stare firească şi n-o poţi transfera ca o zestre. Alergătura lumii şi tropăitul zgomotos pare să semene a rătăcire, dacă omul nu-şi găseşte măsura paşilor care să-l urce Sus.

Veşnicia nu este lozincă ci starea de ,,Bine” pe care o dorim şi aici dar şi în Cer.

Nu poţi trăi fără un scop sfânt.

,,M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt”( Eclesiast I,14). .

Cartea Sfântă  îţi aduce aminte şi de o altă preocupare, ca să-ţi limpezeşti mintea şi să înţelegi care îţi este menirea:Credinţa, Dragostea şi Nădejdea.

Binefacerea (milostenia creştină) nu este slăbiciune, nici deficienţă sau lipsă a  demnităţii umane, ci sensibilitate cuprinsă de virtute, căci,,,Viața pământească este o tindă a veșniciei.” (Sfantul Ignatie Briancianinov)

Pr. Iulian Zisu

 vindecarea lunaticului

Vindecarea  lunaticului

 

Evanghelia acestei Duminici ne povesteşte cum un om  din mulţime s-a apropiat de Iisus şi  căzându-I în genunchi L-a rugat   să-i vindece copilul care era bolnav :,, Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă.” Nu mai ştia încotr-o să apuce. Era părinte şi trebuia să încerce totul. Auzise de Mesia. Era disperat, lacrimile nu mai conteneau, nu mai era linişte în casa lui. Strigătul către Domnul era ultima  lui nădejde, fiindcă nici uceniciil ui nu au putut să-l ajute. Simtomele bolii( epilepsie) erau după fazele lunii, aşa că toţi aruncau vina pe astrul ceresc şi în defintiv pe Creator; că doar  zice că le-a făcut ,,bune’ pe toate. Hristos a certat pe diavol  şi pentru acest şiretlic,că nu degeaba cel rău e şi viclean!  Credinţă aveau ucenicii  şi bietul om,dar: cu aghiuţă nu-i de glumit. Face ravagii. Motiv pentru care Domnul ne spune că lupta noastră este şi împotriva duhurilor. Deja se simţea dezamăgirea, nemulţumirea. Cârcotaşii şi egoişti aşteptau  să nu-i reuşească! Invidia care-i stăpânea nu dorea ca harul să lucreze.. Credea  necăjitul dar, ar fi vrut să vadă minunea.! ,,Aduceţi-l aici la Mine.” Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela.” Gloatele au rămas uimite,  iar Apostolii au întrebat:,,De ce noi n-am putut să-l scoatem?” Ce o fi fost la gura cărturarilor şi fariseilor când Mântuitorul a răspuns Apostolilor;,, Pentru puţina voastră credinţă”. Sunt semnele unei lumi triste dirijate de păcat, schinosită care aşteaptă vindecarea şi normalitatea. Îngenunchiatul  este actul pocăinţei sincere:părăsirea trecutului, o altă viaţă. Era o necesitate şi era tragic.Era singurul gest care-l putea face cel necăjit, în aglomeraţie şi gălăgia mulţimii. Dar Mila dumnezeiască nu  mai poate fi oprită de nimeni.Duhul rău era şi mut. Nu îl lăsa nici măcar ca să ceară ajutorul. Sfântul ap. Pavel ne îndeamnă.:,,vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului.”.* (Iacob V.16)  Atunci când Îl cauţi, este imposibil ca Mântuitorul să nu  răspundă! Dar, mereu să ai grijă….ca să nu fie prea ,,târziu”…. ,,O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?  Aceasta era starea poporului care nu-şi găsea Calea. De fapt se salvează cel care pricepe. Acesta este rostul credinţei! Răutăcioşi, sceptici şi sfidători. Tagma complotiştilor sinedrişti care ducea neamul la pierzare, iar glasul popoprului nu se mai auzea şi îi mulţumea doar cu o ,,bucată de păine”. Minunea s-a petrecut, iar răspunsul a venit de la Dumnezeu:,,Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” Trăitorii dreptei credinţe, Sf. Părinţi  ne lămuresc popular şi pe înţeles în Pateric:

,,Dositei, Dositei! Înalţa-ţi inima, cugetul!”. Şi Dositei a putut răspunde, tremurând: ,,Nu mai e nevoie să mă înalţ. Nu mă mai înalţ eu, pentru că a coborât El la mine.”

Mărturisirea omului conştient de ceea ce se întâmpă:,, Doamne, ajută necredinţei mele!

Chiar dacă credinţa noastră ar fi ,,cât un bob de muştar” ar face face minuni. Profunzimea şi valoarea ei este  dată de post şi rugăciune. Pentru că atunci  ea nu mai poate fi formală, searbădă, mecanicistă sau intelectualistă, ci porniită din suflet.,,De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” Virtutea credinţei lucrează prin sf. Taine. Veniţi, la Sf. Maslu şi veţi dezlega nelămuririle.„Doamnearmă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei.”( cânt. la slujba sf. Maslu).

 Mare este puterea credinţei!

Dumnezeu a lăsat la îndemâna tuturor,,timpul”,ca să zicem: ,,Doamne,iartă-mă!  O lume amestecată cu ,, de toate,” însă vedem că  poftele şi plăcerile au întâietate. Totul e de consum şi cu toată distracţia, întâlnim stresul şi neliniştea lumii. Nu avem nevoie de resemnare ci de isihie:liniştea sufletească. Mi-a plăcut această rostire parafrazată din psalmi:,,Dumnezeu a pus în vistierii adâncul.”

Credinţa nu-i filozofie ci faptă şi ne dă puterea de a ne desprinde din vacarmul  sensibil al lumii.Unde mai eşti tu sfântă cumpătare şi binecuvântare ? Să nu uităm că de multe ori ,,plăcerea,aduce suferinţă. Ce lecţie deschisă este  pagina Evanghelii Sfinte…..Credinţa nu-i născocire sau fantezie, ci virtute şi Crez. Nimic nu-i confuz sau inconştient. Dai doar voinţă  şi iei putere! Deranjează  uneori că strică ,,culcuşul” cald, dar: vrea binele. : ,,Ţine-mă Doamne de urechi că altfel te vând ca Iuda! “( Fer. Filip Nerri).

Avram a rămas vestit pentru încercarea credinţei,iar noi în Legea nouă avem ,,Un Domn , O credinţă, Un Botez”. Această virtute creşte, răzbate, rodeşte un răspuns care scrutează acel,, cer ” şi datorită ei mai putem implora divinitatea. Aşa se explică şi definiţia dată de apostolul Pavel în epistola câtre evrei:,, iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute”. Temelia religiei şi miezul creştinismului este verbul, a crede. Toate sunt relative şi schimbătoare, pe când calea ce dreaptă rămâne doar credinţa, urmată de mărturisirea acestui adevăr. ,,Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire: (Rom.X,10.) Imediat se identifică scopul şi apare legătura: Dumnezeu-om. Dar ,,Credinţa fără fapte este moartă.”(Iac. II.26). Ea este o comoară scumpă care aduce mulţumirea sufletească ca drept răsplată. Este mai puternică decât logica omenească: ,,Iisus I-a zis: Pentru că M-ai văzut ai crezut”.(Ioan XX,29) Crescut şi cultivat în credinţă poţi biruii ispitele, necazurile şi persecuţiile. Cel credincios devine un model de urmat, un caracter,un om. Omul cu adevărat credincios este prietenul lui  Dumnezeu care nu disperă şi suportă nedreptăţile. Este optimist, trece peste încercări şi nu-i este teamă de moarte. Gândiţi-vă, cum ar arăta o societate cu astfel de oameni! Credinţa aduce speranţa că într-o zi va fi mai mai multă dragoste creştinească. Credinţa e o putere divină, iar necredinţa o slăbiciune omenească care provoacă durere, nelinişte şi nefericire. Raţiunea îl poate duce pe om până la marginea infinitului, dar credinţa Îl descoperă pe Dumnezeu. Un om cu  credinţă în Dumnezeu este o putere socială care valorează mai mult decât ,,toţi inşii care au interese”. Credinţa creştină rămâne călăuza care încetează  doar în cer,în faţa lui Hristos.

Tot ce este minunat aparţine Credinţei!

,,Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd.

Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută.

Şi ce voi mai zice? Căci timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de….. Care prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor.

Au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă;

Unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere;

Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare;

Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi.

Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului.

Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.”(Ep. ap.Pavel Evrei XI)

pr. Zisu Iulian

 

,

,Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”

Neîncrederea, îndoiala, frica, suspiciunea şi laşitatea, sunt boli sufleteşti care distrug speranţa. Lumea Îl căuta iarăşi  pe  Domnul, care  cu câteva zile în urmă  săturase doar cu cinci  pâini şi doi peşti peste 5000 de bărbaţi, afară de femei şi copii. Au trăit minunea şi după ce au plecat s-au mai strâns 12 coşuri de firimituri: dar se obişnuiseră cu supranaturalul. Evanghelia de astăzi ne spune că  Mântuitorul a mai zăbovit ceva timp  vorbind poporului, iar ucenicilor le-a poruncit să treacă cu corabia de partea cealaltă a mării. Apostolii deşi erau  pescari,au trăit un episod dramatic în mijlocul apelor învolburate. ,,Şi făcându-Se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de ţărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă”. Vântul, valurile, natura se deslănţuise. Au trăit clipe dramatice. Tulburarea şi neliniştea ce i-a cuprins  îi acoperea cu disperarea. Stihiile erau pornite cu înverşunare împotriva unei biete corăbii ce purta pe aceşti,, pescari de oameni”. Erau învăţaţi cu greutăţile şi nu erau fricoşi de apă, pentru că majoritatea dintre ei locuiau pe aceste meleaguri istorice şi sfinte:Galileea Neamurilor. Mai întâlniseră furtuni, dar acum era o mare încercare! Au rememorat în câteva secunde împrejurările, întrebându-se:de ce au plecat singuri şi nu L-au aşteptat pe Hristos? Acum  ar fi fost linişte! Ce ispită, ce protivnic voia să-i piardă ?  De ce i-a silit să urce în corabie? Au greşit că n-au mai avut răbdare să-L aştepte? De ce nu au mers împreună cu El să se roage? Dar acum era deja a patra strajă din noapte şi erau în primejdie de moarte. Aveau gânduri grele şi totul era înceţoşat: mintea şi atmosfera. Le-a mai rămas o singură speranţă. Să strige după Iisus. Să ţipi în mijlocul furtunii dezlănţuite care acoperea cu talazuri corabia !  Cine să te mai audă? Vedeau ceva în depărtare, dar nu distingeau dacă este închipuire sau nălucă. O fi Domnul? Frica aduce panică, groază, îndoială şi moarte. Doar credinţa dă curaj, bărbăţie, izbăvire şi Viaţă. Această corabie este Biserica:,,Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”. Să te prăpădeşti doar că te-ai despărţit pentru puţin timp de Dumnezeu? Ce stare şi situaţie  complicată, ce simţământ! Credinţă sau deznădejde? Mai aveau puţin glas. Dar credinţă?,, Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi.” Atunci Petru îşi face curaj şi cere binecuvântare ca să coboare în valuri şi să-L întâmpine pe  Fiul lui Dumnezeu.” Un dialog în mijlocul apelor cu talazurilor ce se năpusteau să acopere luntrea definitiv. ,,Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă.” Pe moment nădejdea din suflet îi dădea putere să calce apa şi să urmeze chemarea. Dar înfruntarea era prea mare şi credinţa prea slabă ca să poată face paşi peste valurile de hulă. Simţea că se scufundă proporţional cu îndoiala acumulată în acest răstimp de primejdie. Totul se verifică mai ales la grele încercări. Aşa  este şi în viaţă! Iar credinţa este un tezaur nesecat de virtuţi. Valoare de mare preţ care se face punte şi te duce în Sus. ,,Dar văzând vântul, s-a temut şi începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!  Acest strigăt este comun făpturii umane, este ecou şi rugă indiferent când îl rosteşti. Doar  trebuie să crezi că nu eşti singur pe Aici, în lumea asta trecătoare. Scena este dramatică chiar în pagina Evangheliei care o relatează, iar iconografia a surprins-o: tragic şi mântuitor. Mână divină întinsă unui om.  ,,Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui”. (Matei 16, 18 .) Încă o încercare. Ce obstacol!  Marea pe care au slujit-o şi care i-a hrănit, chiar ea să-i despartă de Mesia?,, Iar Iisus, întinzându-i îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”? Era la un pas să se piardă, dar ştiau de Arca lui Noe care a plutit, pentru că slujea Viaţa. Era doar începutul Urmării lui Hristos! Adresare şi constatare pentru o lume călătoare pe marea acestei vieţi trecătoare.Doamne, nu ne lăsa singuri! Încă ne este frică de moarte şi nu toţi am ajuns la statura bărbatului desăvârşit. Vrem să trăim ca să înţelegem şi  rostul nostru pe aici. Suntem conştienţi că într-o bună zi tot la Tine vom veni!,, Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”.Avem  slăbiciuni Mântuitorule, dar ne-ai lăsat modelul sfinţilor. Ştim că ei au răzbit prin credinţă şi viaţă aleasă, păzind poruncile Tale. Vrem să nu ne fie frică dar:vino, întru întâmpinarea noastră! Lasă-ne, îngerul păzitor ca să scăpăm! Nu căuta la faţa omului care a rămas mincinos, ci la sufletul nostru care are credinţă cât ,,un bob de muştar”. Lecţia pe care ne-o dă viaţa cu furtunile şi valurile multor ispite ne copleşeşte. Ne-ai zidit Biserica ca să ne bucurăm şi să ieşim la liman precum corabia din valuri. Ne rugăm şi doar de la Tine mai aşteptăm, izbăvire! Treci creştine peste prăpastia abisului! Nu te vei înpotmoli  dacă ai credinţă dreaptă! ,,Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! . Şi în viaţa noastră timpul este senin şi dintr-o dată s-au stârnit  furtuni, iar ,,valurile” cu păcatele lumii ne-au murdărit ca să nu mai semănăm cu El. Ne afundăm pe zi ce trece şi uităm  de Hristos. Toţi cei care  l-au strigat, s-au salvat. O, îndoială amăgire drăcească! Te-ai căznit ca ,,fiii cerului”să ajungă ţărână şi ai reuşit, dar cei care te-au nesocotit au devenit fii ai Învierii. Ne minunăm că după atâta necredinţă mai suntem vii. Am scăpat şi Îţi  mulţumim! Unde este Dumnezeu, liniştea şi pacea îşi fac sălaş. Ce minuni ar mai trebui să vedem ca să nu ne mai îndoim? Oare nu tot ce ne înconjoară este mirific? „Cine este, oare, Acesta, că şi vântul şi marea I se supun?” (cf. Marcu 4, 41).  Totul Îi aparţine şi Îl ascultă. Dar tu? Nu este hazard ci doar mişcare în cadenţă: rânduială.Ce mai poţi zice?  Universurile,Macrocosmosul! Una din frescele celebre a lui Rafael, intitulată,,Şcoala din Atena” înfăţişează pe filozofi greci ai antichităţi, pe Platon şi Aristotel. Primul arată cu mâna cerul, iar cel de-al doilea pământul.Tu, care ai Treimea Sfântă vrei să te îneci la mal? Roagă-te ca să treci peste necaz!  Teama a trecut şi credinţa a rămas. Rosteşte mereu această rugăciune zicând:Doamne, ajută-mă şi scapă-mă!

pr. Zisu Iulian

  Sf. Prooroc Ilie Tezviteanul

Sfântul Prooroc Ilie

Proorocii au păstrat credinţa monoteistă, Într-un singur Dumnezeu, ca să pregătească Calea pentru venirea lui Hristos. Paginile Sf.Scripturi ne amintesc că ,,Aşa grăieşte Domnul,” iar acest Adevăr îl păstrează Biserica care este ,,Stâlp şi temelie a Adevărului”. (I Tim III, 15)

,,Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi.”( Deut. cap.18)

Şirul proorocilor începe cu Moise şi se termină cu Ioan Botezătorul, primul profet al Noului Testament. Au răspuns la întrebarea care frământă omenirea; ,,Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu care faci minuni!” (Psalmul 76, 14-15) Profeţilor Mari şi Mici din Biblie le datorăm credinţa şi cunoaşterea lui Dumnezeu.Cărţile lor au putere convingătoare şi  poartă pecetea dreptăţii şi adevărului care  aduce libertatea. India cu trăitorii ei au căutat nemărginirea. China cu înţelepţii ei au învăţat pe popor şi împărat moralitatea. Grecia cu filozofi la umbra Panteonului au gândit armonia sistemelor. Roma cu legiuitori  au dăltuit  în bronz litere  cu legile dreptăţii, după care tânjea lumea. Evul Mediu cu misionari a trezit omenirea, vorbind despre Rai şi iad. Poporul ales şi noi avem parte de ei, ca să ne amintească despre Dumnezeul părinţilor,care a făcut Cerul şi pământul.

Au trecut mai mult de 3000 ani de când ,,Omul lui Dumnezeu” Proorocul Ilie, a strigat către popor ca să se întoarcă la Dumnezeu. Citiţi din Scripturi (Cartea II Regi XVII-XXI) această istorie şi vedeţi cum au primit semne din cer şi poporul a îngenuncheat şi rostit, văzând  minunea ;,, Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă. Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului” (Psalmul 117)

Profetul Ilie era din Teba Galadului şi provenea din seminţia lui Aron, iar tatăl se mumea Sadoc (sec IX.î.Hr. ) Cartea Sfântă ne spune că la naşterea lui 4 bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte albe l-au înfăşurat în scutece de foc, iar tatăl speriat a alergat la Templul din Ierusalim ca să povestească cele întâmplate.,,Nu te teme, omule, că vedenia pe care ai văzut-o pentru pruncul tău este spre slava lui Dumnezeu, căci acest prunc va fi locaş al luminii darului lui Dumnezeu şi cuvîntul lui va fi ca focul de puternic şi lucrător.”

Numai un înger în trup ca Ilie, mai are puterea de a înfrunta nelegiuiţi ca regele Ahav şi soţia sa Izabela. ,,Şi a ridicat un jertfelnic în templul lui Baal, pe care îl zidise în Samaria. A făcut Ahab şi o Aşeră (stâlp făcut din lemn, sfinţit în cinstea zeiţei Astarte), încât Ahab, mai mult decât toţi regii lui Israel, a săvârşit fărădelegi, prin care a mâniat pe Domnul Dumnezeu şi şi-a pierdut sufletul său.”

Cerul sticlea ca arama iar pământul se uscase şi era tare ca fierul. ,,Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel înaintea Căruia slujesc eu; în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie, decît numai cînd voi zice eu! “

Au secat izvoarele şi doar la pârâul Cherit profetul era hrănit de corbi şi s-a adăpostit în Sarepta Sidonului în casa unei văduve ,unde uleiul şi făina acum prisoseau, dar fiul acesteia deja murise.,,Apoi a strigat Ilie către Domnul şi a zis: Doamne Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el! Şi suflând de trei ori peste copil l-a înviat şi l-a dat mamei sale, zicând: Iată, copilul tău este viu!”

Vorbeşte cu Dumnezeu pe muntele Horeb, ca într-o adiere de vânt. Mânia reginei îl urmărea peste tot căutând să-i ia  viaţa, pentru că a îndrăznit să apere proprietatea  şi via luată lui Nabot.

Văzănd Domnul că suferă poporul şi dobitoacele din cauza unor nelegiuiţi care încalcă jurământul înaintaşilor, l-a trimis din nou pe Ilie, ca să le spună că vor plăti cu viaţa dacă nu vor asculta. Învărtoşarea le-a fost mare şi aşa au şi sfârşit.

,, Nu am tulburat eu poporul,ci tu şi casa tatălui tău,pentru că au părăsit poruncile lui Dumnezeu”.

Pentru a se  convinge au adunat 800 de popi idoleşti pe muntele Carmel, în faţa unui jertfelnic pe care au pus un viţel. Atunci s-a apropiat Ilie de tot poporul şi a zis: „Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui! Apoi voi să chemaţi numele dumnezeului vostru, iar eu voi chema numele Domnului Dumnezeului meu. Şi Dumnezeul Care va răspunde cu foc, Acela este Dumnezeu”. Şi a răspuns tot poporul: „Bine ai grăit!” „Baale, auzi-ne!” Dar n-a fost nici glas, nici răspuns.

Iar pe la amiază, Ilie a început să râdă de ei şi zicea: „Strigaţi mai tare, căci doar este dumnezeu! Poate stă de vorbă cu cineva, sau se îndeletniceşte cu ceva, sau este în călătorie, sau poate doarme; strigaţi tare să se trezească!”

Şi văzând poporul s-a apropiat de Ilie  să vadă dacă pe el Cerul îl ascultă. Şi a săpat şanţ, a pus 12 pietre şi a turnat apă peste jertfă. ,,Şi a zis Auzi-mă, Doamne, auzi-mă, ca să cunoască poporul acesta că Tu Doamne eşti Dumnezeu şi că Tu le întorci inima la Tine!”.

Şi s-a pogorât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele şi ţărâna şi a mistuit şi toată apa care era în şanţ. Popii mincinoşi au fost pedepsiţi  şi tot poporul a căzut cu faţa la pământ şi a zis :  ,, Domnul este Dumnezeu!”

S-au întâlnit pe muntele Carmel două lumi antagoniste reprezentând: Adevărul şi Minciuna. Numai pe adevăratul slujitor Dumnezeu îl ascultă. Proorocul Ilie reprezentantul binelui, înfruntă nelegiuirea venită din palatul care avea menirea ca poporul să nu sufere. Altarul lui Ilie este Altar de jertfă, iar pietrele sunt cele 12 seminţii. Lemnele sunt  ca şi mucenicii aruncaţi în foc pentru credinţă, iar apa turnată prevestea revărsarea Duhului Sfănt peste lume, întemeind Biserica.

Cerul s-a descuiat după trei ani şi junătate şi a început să răcorească pămăntul şi oamenii. Râvna şi credinţa lui Ilie a înduplecat pe Domnul care a deschis cerurile.

,,Ai ucis şi vrei încă să intri în moştenire? Aşa zice Domnul: În locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii şi sângele tău!”,

Şi a zis Ahab către Ilie: „M-ai aflat, duşmanule, şi aici!”

Iar el a zis: „Te-am aflat, căci te-ai încumetat să săvârşeşti fapte nelegiuite înaintea ochilor Domnului şi să-L minţi. Iată voi aduce peste tine necazuri şi te voi mătura şi voi stârpi din ai lui Ahab …”

Faptele petrecute sunt istorie şi le putem citi şi azi. Profeţii rămân oamenii sfinţi trimişi la timp pentru a salva poporul. Ucenicul său Elisei după ce are încuviinţare  de la părinţi, este ales de Domnul şi sfăntul îl ia ca ucenic. A văzut minunile şi ridicarea la cer a profetului: „Părinte, părinte, carul lui Israel şi caii lui!”

Şi apoi nu l-a mai văzut.  A luat mantia lui Ilie care căzuse peste el şi a lovit apa Iordanului cu ea, zicând: ,,Unde este Domnul Dumnezeul lui Ilie?” Şi lovind, apa s-a tras la dreapta şi la stânga şi a trecut Elisei.

Cererea ucenicului Elisei e minunată:,,Duhul care este în tine să fie îndoit în mine.”

Kerem-El (Carmel) se traduce: livada sau frumuseţea lui Dumnezeu.  Pe urmele proorocului  în Carmel au călcat călugări şi călugăriţe, pustnici şi schivnici ce au căutat acolo liniştea sufletescă.

Din 1282 ordinul Carmeliţilor zideşte deasupra Peşterii unde se adăpostea Sfântul, o Biserică.Sub Altar ridică o Cruce, însemnând locul unde corbii aduceau hrană proorocului,iar pe sf. Masă este o statuie a Maici Domnului. Sf. Familie împreună cu dreptul Iosif când se întorc din Egipt (Materich) după prigoana lui Irod, locuiesc în această peşteră. Acest loc este cinstit de creştini, evrei şi musulmani.

Pe Tabor, la Schimbarea la Faţă a Domnului, Apostolii îl văd pe Moise şi Ilie. Evanghelistul Matei vorbeşte despre Ilie: ,, Ilie, în adevăr va veni şi va aşeza la loc toate “.(Matei 17, 11)  În viziunea  Apocalipsei din insula Patmos, evanghelistul Ioan povesteşte de lupta sf. Ilie şi a lui Enoh  cu antihrist.

Profeţiile sunt  stări speciale şi nu confuze, având precizie şi claritate. Sunt deasupra prevederilor omeneşti şi ştiinţifice şi nu pot fi întâmplătoare sau interpretate: precum prezicerea imprecisă sau ambiguă a  oracolelor sau catremelor lui Nostradamus. Profetul nu tălmăceşte după interes sau câştig şi astfel se face şi mai uşor diferenţa.Toate profeţiile se împlinesc pe când tot ceea ce este cotrafăcut eşuează, nu are autenticitate, deoarece augurul şi vrăjitorul sunt în tabăra impostorilor imorali şi corupţi. Idealul profetului este slava lui Dumnezeu şi întărirea credinţei, chiar dacă-şi primejduieşte viaţa.Profeţia trece peste veacuri şi milenii, pe când telapatia se transmite ici-colo între persoane, natural şi psihic şi nu poate fi harismă şi nici supranaturală. Astrologiea nu este profeţie ci doar prevederea probabilă ca apariţie a unor fenomene cereşti.( comete ect.)

Ghicitoria , chiromanţia, necromanţia, sau cei căzuţi în transă cataleptică sau hipnotică, se încadrează în ocultism.

Doar profetul este perfect conştient de legătura sa reală cu Dumnezeu.

Cercetaţi profeţiile vechi şi cele Mesianice şi veţi vedea exactiatea lor. Aceştia sunt prooroci pentru lume. Biserica îi are în calendare şi sinaxare, ca lumea să cunoscă mesajul.

,, Profeţiile să nu le dispreţuiţi şi Duhul să nu-l stingeţi”.(I Tes.VI,19/20)

Prin puterea dată profetul vede binele, anticipeză dezastrul şi propune pocăinţa ca mijloc de îndreptare. Desfrânaţilor  le aminteşte de osânda Sodomei şi Gomorei, iar celor trufaşi le vorbeşte de smerenie. Proorocia este acel dar primit prin care se vede viitorul, desluşind trecutul dar şi prezentul: lămurind faptele. Toate se petrec cu exactitate, pentru că proorocia vine din Atotştiinţa Sf.Treimi, iar cel trimis deja este ales.

,,Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui. Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul’.(Apocalipsă XXII,12-13)

Rugăciune

,,Prin rugăciunile tale, preamărite, întărește poporul nostru binecredincios și ajută-l în toate faptele lui bune. Mijlocește, proorocule al lui Dumnezeu, păstoriților noștri râvna fierbinte către Dumnezeu, purtare de grijă pentru mântuirea sufletească a păstoriților, înțelepciune în purtare și învățătura, cucernicie și tărie în ispite; judecătorilor dăruiește-le nepărtinire și lepădare de pofta câștigurilor, dreptate și milă față de cei obijduiți; tuturor cârmuitorilor purtare de grijă față de supuși, milă și dreaptă judecată, iar dreptcredincioșilor supunere și ascultare față de cârmuitori, cum și îndeplinirea cu sârguință a tuturor îndatoririlor lor; ca astfel, în pace și cucernicie, să petrecem veacul acesta”.

Bucură-te, Ilie, mărite prooroc și înaintemergător al celei de a doua veniri a lui Hristos! ( Acatistier)

Pr. Iulian Zisu

 „Scio Deum esse” – (ştiu că Dumnezeu există).

 

Omul căutând  mereu Adevărul, ajunge în faţa a două realităţi atât de sigure, ca şi existenţa:. „A fi sau a nu fi, asta-i întrebarea….. oare care este calea?” (Hamlet de Wiliam Shakepeare) Majoritatea pământenilor cred în existenţa unei puteri divine  care răsplăteşte pe cei ce-L caută, fiindcă a pus în inima fiecăruia veşnicia. Religia îl leagă din nou pe om de Dumnezeu, pentru  a-l aduce  iarăşi Acasă. De-a lungul veacurilor unii au spus că nu există, deoarece nu L-au văzut la microscop sau telescop, alţii indiferenţi nici nu L-au căutat, iar o mică parte chiar L-au confundat. ,„Nu va ve­dea omul faţa mea şi să fie viu“(Ieş. 33, 20) Tot ce există însă are o cauză. Materia, mişcarea, viaţa şi omul nu se pot explica fără Fiinţa supremă. Istoria şi cultura omenirii de la aborigeni la antici probează ideea şi credinţa în Dumnezeu. Descartes spunea că existenţa lui Dumnezeu este mai sigură decât toate teoremele geometriei, iar psalmistul ne invită să privim Cerurile ca să-L înţelegem pe Creator şi Slava Lui. ,, Omul care iubeşte credinţa se foloseşte ca Dumnezeu de toate firile zidirii. Căci credinţa îi dă putere să facă zidirea nouă, după asemănarea lui Dumnezeu.Cunoaşterea nu cutează să facă ceea ce nu e dat firii. (Sfântul Isaac Sirul). Vom întâlni indivizi atei, dar nu s-au găsit în istoria omenirii epoci fără Dumnezeu. Au ridicat pretutindeni altare de închinare, rugăciuni de adorare, vrând să-i răspundă într-o zi lui Freud, că nu au fost nici alienaţi nici psihopaţi. Voltaire spunea că nu poate să-şi închipuie ceas fără ceasornicar şi creaţie fără Creator, iar Newton că El este Pantocrator, adică: Cel care le ţine pe toate. E­xistenţa lui Dumnezeu este confirmată şi de savanţi precum: Copernic, Kepler, Ga­lileu, Bacon, Lei­b­niz, Pascal, Laplace, Eu­ler, Berzelius, Volta, Ampere, Maxwell ş.a. Plutarh depune mărturie că a întâlnit cetăţi fără cârmuitori, oameni fără ştiinţă şi arte, dar nici o societate omenească fără temple şi Dumnezeu. Conştiinţa morală e glasul misterios, pus în suflet de Treimea Sfântă. Această lege moral universală glăsuieşte strigător, mustrător mereu. ,, Două lucruri îmi umplu sufletul de un respect şi de-o admiraţie tot mai mare: cerul înstelat deasupra mea şi conştiinţa morală din mine”( I Kant). Atâta timp cât pe Dumnezeu Îl avem în minte, este şi în realitate. El este existenţa cea mai înaltă şi perfectă ce se poate cugeta.  ,,Eu sunt Cel ce sunt„,mărturiseşte Scriptura Sfântă. Puţini ştiu că savantul Ch. Darwin un convins susţinător al evoluţionismului admite prezenţa lui Dumnezeu:„O altă cauză a credinţei în existenţa lui Dum­nezeu, care ţi­ne de raţiune, iar nu de sentimente […] provine din extrema di­ficultate […] de a concepe a­cest imens şi prodigios Univers, cu­prinzând omul şi facultatea sa de a privi în viitor, ca pe rezulta­tul unui destin şi al unei necesi­tăţi oarbe. Cugetând astfel, mă simt nevoit să admit o Cauză pri­mară cu un spirit inteligent, a­nalog într-o oarecare măsură cu cel al omului, şi merit denu­mi­rea de deist.“ Dacă până mai ieri Hristos nu avea loc în istorie, astăzi nici chiar ştiinţa nu mai poate contesta istoricitatea Lui, deoarece martorii vorbesc despre evenimentele văzute şi auzite. Izvoarele antice începând cu Plinius, Tacitus, Suetonius, mărturisesc.Izvoarele ebraice – Talmudul şi cartea lui Toletoth – cărţi scrise între sec. III – XII, deşi sunt anticreştine, consemnează că Hristos a existat, a făcut minuni multe şi a fost răstignit, a înviat într-o manieră specifică. Când a văzut necuratul că nu poate să scape a atacat autenticitatea Evangheliilor.  Au spus că totul e doar o poveste, mituri, minciuni, plăsmuiri, pornografiind imaginea sacră. Pornind de la apariţia,,Criticii Superioare” a Bibliei, marele cercetător al Istoriei Civilizaţiei Universale Will Durant zice:,, Atacul însă, s-a lovit de efortul susţinut prin care s-a dovedit că, credinţa creştină este fundamentată istoric”. Se cunosc peste 25000 codici de manuscrise vechi biblici, iar vestitul arheolog american Joseph Free, afirmă:,, Arheologia a confirmat multe mărturii despre Sf. Scriptură, chiar şi pe acelea respinse de criticii raţionalişti”. Un alt cercetător al istoriei antice A. N. Sherwin White, confirmă:,, Astăzi dispunem de atâtea elemente care ne încredinţează că mărturiile despre Noul Testament sunt autentice încât altele ar fi de prisos”. În zilele noastre toţi cercetătorii sunt de acord cu autenticitatea cărţilor canonice ale Noului Testament. Acestea au fost scrise de către Apostoli, sau ucenici, ale căror nume apar între anii 50-80 d. Hr. iar profesorul Millar Burrws de la universitatea din Yale concluzionează:,, Comparaţia limbajului utilizat în Evanghelii cu acela al papirusurilor secolului I, mi-a confirmat convingerea că scrierile Noului Testament au fost scrise în primul secol”. Fără  Dumnezeu am fi făptura cea mai neînţeleasă: fără scop şi chemare. Timpul îndoielii a trecut. Natura, Biblia şi istoria lumii sunt documentele cele mai Sfinte care ne mărturisesc a Sa Mărire, Iubire şi Grijă. ,,Ştiinţa fără religie e incompletă, iar religia fără ştiinţă e oarbă.”(A. Einstein). Dumnezeu se face cunoscut şi intră în istoria pământenilor voit, prin Revelaţia Supranaturală. ,,După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, În zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile”( Evrei 1, 1-2) Sfânta Evanghelie  vorbeşte lumii despre această bucurie şi nădejde a creştinilor. Cuvintele ei sunt aduse din cer pe pământ, căci Scripturilor sunt deschiderea cerurilor şi gurile proorocilor:,, Aşa grăieşte Domnul!” Să batem la porţile Scripturi cu mâinile virtuţilor, ca să înţelegem aceste cuvinte cereşti ale veşniciei, apoi să le punem în practică. Ca să ascultăm Evanghelia trebuie să avem Înţelepciune şi Pace cu noi şi cu cei din jur, deoarece cuvintele ei nu sunt filozofie, ci trăire duhovnicească.Evanghelia este scrisă de oameni aleşi şi inspiraţi de Duhul Sfânt: Matei şi Ioan apostoli ai Domnului, Marcu şi Luca ucenici de apostoli. Adică oameni care au trăit aceste cuvinte şi au fost de faţă la realitatea evenimentelor petrecute. Aşa s-a propovăduit prin viu grai, apoi s-au scris,iar sfânta Biserică este păstrătoarea, propovăduitoarea şi tâlcuitoarea Sf. Scripturi. Nu se poate vorbi despre creştinism şi nu putem înţelege planul lui Dumnezeu  fără Evanghelie. Vestea cea bună a Mântuirii, prin care noi creştini facem cunoştinţă cu Fiul lui Dumnezeu. Aflăm că Dumnezeu este Duh şi închinarea noastră este în adevăr, că trebuie să-l iubim din tot sufletul. Iertarea este condiţionată de iubirea aproapelui şi chiar a vrăşmaşilor, iar judecata aparţine Domnului. Întâietatea se rezolvă prin cedarea locului, lăcomia prin cumpătare, mânia prin dragoste, care ,,nu cade niciodată”. Trebuie să căutăm Împărăţia Lui, iar cele de trebuinţă ni se vor adăuga. Credinţa şi fapta cea bună ni se vor răsplăti şi aici dar şi în Ceruri. Evanghelia este Cartea eternităţii, unde întâlnim Chipul divinităţii, ca să avem linişte şi pace sufletească. Primim îndrăzneala şi curajul de a spune răspicat Adevărul: da sau nu. Aflăm că sufletul  poartă pecetea dumnezeirii şi nu are preţ. Ce ar însemna lumea fără Legea morală a Evangheliei, sau sfârşitul creştinesc fără nădejdea Învierii? Să ascultăm declaraţia Apostolului Pavel: ,,Evanghelia binevestită de mine nu este după om, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos”. Întrebările primesc  răspunsul Sfintei Treimi, iar minunile au autenticitate. Dictaturii i se răspunde cu libertatea, constrângerii cu iubirea, asupririi cu mila. Aici găsim drepturile dar şi datoria de conştiinţă a omului. De aceea nici înger din cer dacă va propovădui o altă evanghelie, nu trebuie crezut şi cel care va îndrăzni să scoată vre-o literă din ea va fi şters din Cartea Vieţii. Este cel mai scump tezaur al creştinilor, Carte istorică a umanităţii, document ce atestă Lumea de Dincolo, motiv pentru care o avem în veci. Vă îndemn cu acestă binecuvântare duhovnicească:,   ,, Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică! Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine.”( Ioan V, 29)

pr.Zisu Iulan

 - ΞΥΛΙΝΗ ΕΙΚΟΝΑ 3ΣΑ ΙΗΣΟΥΣ ΧΡΙΣΤΟΣ

,,Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?”

Evanghelia acestei Duminici ne vorbeşte despre suferinţă, credinţă, iertare şi vindecare. Locaţia aleasă azi este Capernaum, unde solidaritatea şi credinţa unora încă nu dispăruse. Era o zi obişnuită. Iisus intră într-o casă din acel ţinut. Nu era sâmbăta şi nu a ales sinagoga. Era mare îmbulzeală. Mântuitorul venea din ţinuţul Gadarenilor unde vindecase nişte îndrăciţi. Forfotă şi multă înghesuială. Fiecare dorea să prindă un loc în faţă şi să trăiească clipa întâlnirii cu Fiul Omului. Acolo unde poposea se aduna şi multă lume, aşteptând să-i înveţe şi să-i tămăduiască. Era un fenomen social scăpat deja de sub controlul autorităţilor religioase, care ziceau că, dacă acest lucru va ajunge la urechile Cezarului, vor pierde şi religia şi ţara. Riguroşi cum erau, strecurau ţânţarul şi înghiţeau cămila, cercetau orice fenomen, interpretau orice vorbă. Cu toate acestea Evanghelia a rezistat fiindcă ,,La început era Cuvântul”. În acest timp patru inşi răzbesc printre mulţime şi găsesc cu îndrăzneală ,,calea” să ajungă la El. Nu erau singuri,ci purtau un om bolnav de mulţi ani. ,,Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând în pat.“ Omul a avut marea şansă să-L întâlnească pe Dumnezeu, căci prietenii credincioşi nu l-au părăsit. Nu puteau pierde acest moment, aşa că l-au adus la picioarele lui Iisus.Ce mare dar este să-ţi vorbească chiar Domnul! Toţi doreau să-L asculte,iar cei neputincioşi să-l atingă,ca să se vindece. Era o linişte deplină, iar dialogul Evangheliei prezintă scena şi epilogul. Toţi cunoşteau suferinţa de ani a acestui paralitic,care era la mila aproapelui şi a puţinilor prieteni rămaşi în timp. Ei îl purtau cu grijă, dar mulţi de acolo aşteptau doar senzaţionalul. De faţă era şi ,,lumea bună” a cărturarilor şi fariseilor pe care nu-i puteai păcăli, iar mulţimile aşteptau nădejdea izbăvirii. Iudeii ştiau că numai Dumnezeu poate ierta, omorî şi învia, fapt pentru care l-au împroşcat în gând cu hule şi blasfemii.Ce icoană! Odinioară pe Sinai Dumnezeu se pogorâse cu fulgere, iar acum Fiul era la ei. Unii doar se uitau, dar cei patru prieteni credeau că fapta lor va conta.  Nu efortul,  ci credinţa le-a fost răsplătită în văzul tuturor. Minunea a ajuns la noi, este Evanghelia care se citeşte şi în felul acesta a aflat toată lumea. ,,Si Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! “ Ce mângâiere! Chiar dacâ a ajuns în acestă stare slăbănogul nu-şi pierde numele de fiu. Dragoste cerească fără de margini! Păcat şi boală, credinţă şi iubire. Îşi dorea bietul om această întălnire, dar păcatele l-au betetegit şi era paralizat complet, încât doar sufletul mai era de el.Prietenii şi-au făcut datoria până la capăt. Contează să te aducă cineva la Dumnezeu! Comportamentul lor a rămas model de urmat, pentru cel care cu dreaptă credinţă vrea să se mântuiască,ajutându-şi apoapele. Psihologia gestului prietenesc este un moment de reflecţie, ca un indicator continu spre fapta cea bună. Oricând poţi ajunge în situaţii limită şi să aştepţi un astfel de ajutor. Nu uitaţi! Dumnezeu lucreză în lume prin aleşii Lui.Apostolul cititit la Sfânta Liturghie ne îndeamnă să ne purtăm sarcinile unii altora şi să ne rugăm unii pentru alţii.Şi aşa, în Scripturi, prietenii Lui Dumnezeu experimentând Evanghelia, au devenit sfinţi. Credinţa  produce firescul, adică însănătoşirea, minunea, pe care o aşteptăm toţi. Minunea constă în iertarea care s-a dat celui bolnav, iar vindecarea este vizibilă deoarece păcatele îi sunt şterse de însuşi Dumnezeu. Dezlegare este dată, iar omul pleacă sănătos la casa sa. În situaţii extreme se lămureşte şi prietenia.Canonul şi-l făcuse cu multă durere timp îndelungat.Ce zici? Întâi l-a iertat apoi la vindecat.Ce Taină minunată! Să primeşti iertare şi vindecare de la Hristos! Greu să mai înţelegi o minune dacă nu se petrece cu tine sau cu cel drag ţie! Doar atunci   trăieşti cu intensitate ,,starea”.Pericopa dovedeşte cât de mult contează rugăciunile făcute cu credinţă unii  pentru alţii. Poate toţi de acolo aveau nevoie de un dar, însă Dumnezeu îl dă numai celor care cred că îl şi pot primi.Ce moment istoric; lumea şi Dumnezeu, Omul slăbănogit şi Creatorul.Ce lecţie de viaţă! Vă încredinţez că mila nu este o slăbiciune ci o mare virtute. Acolo nimănui nu-i păsa de suferinţă, se obişnuise. A purta suferinţa altuia nu înseamnă doar educaţie, ci multă credinţă.Şi adevărata credinţă merge numai împreună cu dragostea. Dacă nu s-ar face minuni omul nu s-ar mai întorce din drumul ce duce în prăpastie!Credinţa ne scoate din impas. Ca să  primim vindecare ne trebuie credinţă, post şi fapte bune.
Păcatul atacă structura genetică. Atenţie, la zestrea pe care o lăsăm celor dragi!Lumea contemporană plină de materie şi nihilism păcătuieşte şi moare fără să înţeleagă de ce Botezul şi pocăinţa rămân Taine Sfinte. Iar scena prezentată este imaginea omului care trebuie să devină conştient de ravagiile păcatului. Nu mai era timp de dialog,era o urgenţă, intervenţia este majoră, dumnezeiască, deoarece păcatul atingea deja sufletul. Omul vertical, este la orizontal, aşa că era greu să se mai vindece fără ajutor. Păcatul l-a despărţit de Izvorul Vieţii.,,Luaţi Duh Sfânt!, cărora veţi ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (IOAN 20,22-23). Cei din jur, intrigaţi de adresare, l-au comentat că îşi permite să ţină locul lui Dumnezeu.Cârtitori s-au găsit numaidecât atunci dar şi astăzi. Contestatarilor alergici la minuni le dă spre studiu puterea Sa dumnezeiasacă, citindu-le gândurile ,,De ce cugetaţi cele rele în inimile voastre ? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pamânt să ierte păcatele, i-a zis slăbănogului” Cuvântul este divin şi vindecă chiar genetic. Mulţimea păcatelor noastre nu acoperă dragostea Lui Dumnezeu. Aceasta este calitatea de Părinte: iertarea. ,,Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu.” Supranaturalul produce frica şi constrângere în mintea celor care nu inţeleg:  Atotputernicia În veacul XXI-lea credem că frica a dispărut şi a rămas doar certitudinea
,,Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi ” ( Psalmul 138, 16 ). Mare lucru este credinţa. Poate oricând face şi minuni. Ea nu rămâne nerăsplătită, pentru că ultimul Cuvânt îl are tot Hristos.

,, Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!”

pr.Zisu Iulian

Timp şi Veşnicie

Celor care nu cred le arătăm cerul şi le spunem că acolo poate încăpea şi Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea ar fi o glumă să-ţi iroseşti timpul doar cu cele materiale şi să nu te preocupi câtuşi de puţin şi de cele spirituale. Timpul nu este doar un concept sau o unitate de măsură în care este încadrată viaţa pământenilor, ci clipă în universurile veşniciei. Ştiinţa chiar constată că este o secvenţă în care se regăseşte tot cosmosul. Timpul este dăruit de Dumnezeu şi are un sens, rost, scop: chiar dacă îl înţelegem mereu cu întârziere. Deja timpul înseamnă umanitate şi identitatea în care suntem cuprinşi, fiind un dar de la El. Unii spun că e o întâmplare sau hazard, dar nouă ne este dat ca ,, azi ” să ne lucrăm Mântuirea. Timpul îşi poate lua doar huma, pe când Veşnicia, sufletul. Acesta este motivul pentru care la un moment dat vorbim de ,,timpul pierdut”, pe care îl vrem mereu înapoi pentru că am înţeles sensul. „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan XVII,3). Ca oameni religioşi şi ortodocşi, păstrători ai ,, vechilor cazanii” distincţiea personalităţii umane o dă Evanghelia care este deasupra timpului, deoarece,, Cerurile şi pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece”( Matei XXIV,35). Zeităţile Antichităţii precum Cronos şi Ianus aparţin trecutului, pe când Hristos este Alfa si Omega. Veşnicia din noi dă importanţa de ,,Chip şi asemănare” în care am fost zidiţi. Timpul nostru este doar ,, o clipă numai”, motiv pentru care pământeanul caută,, Lumea de dincolo”. Problema frământă omenirea de la începuturi şi cel care este mulţumit de răspunsul dat de Dumnezeu îşi găseşte liniştea, Mântuirea şi nu resemnarea. Întrebarea este legitimă şi logică, iar răspunsul Scripturilor aduce echilibrul sufletesc. Insuficienţa cercetării pozitiviste şi inaccesibilitatea raţiunii de a pipăi veşnicia, nu sunt argumente pentru a o nega, mai ales că viaţa tumultoasă plină de mistere de nepătruns din jurul nostru a rămas apanajul necredincioşilor. Viaţa viitoare este un suspin adânc în istoria religiilor, ea făcând parte din patrimoniul universal al omenirii care a crezut în divinitate. În mazdeismul perşilor, paradisul e sediul luminii veşnice, unde sufletele se odihnesc pe covoare de aur. La egipteni, cultul nemuririi era ideea centrală care organiza întreaga viaţă a faraonilor, iar la chinezi sufletul trăia într-o regiune superioară. În mitologia greacă, paradisul este Olimpul zeilor, eroii merg pe câmpiile Elizee, iar la dacii noştri, Zalmoxis primeşte sufletele în cerul albastru. Cu toate superstiţiile religiilor politeiste şi în filozofia lui Pitagora, Platon, Aristotel, ideea Antichităţii clasice a fost nemurirea. Teologia îşi face datoria să ne vorbească cu dovezile Revelaţiei despre toată descoperirea şi cuprinsul veşniciei. Aşa că omul duhovnicesc purtat de Duhul Sfânt poate cunoaşte realitatea.,,.Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. (1 cor XIII,12). Pentru ca să cunoaştem Fiul se Întrupează, ca noi într-o bună zi să ne întoarcem Acasă. Poporul ales credea în Veşnicie, deoarece auzise: ,,Eu sunt Domnul Dumnezeu”, iar Iisus Hristos ne spune că Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta ci în fiecare din noi. ,,Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”( Ioan III,16). Fără perspectiva veşniciei totul ar fi fără sens şi de aceea dorim să avem locuinţă stătătoare în cer. Ideea veşniciei este nostalgia paradisului pierdut. ,,În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu.Toma i-a zis: Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea? Isus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. (Ioan XIV 2-6) Omul căutând mereu adevărul ajunge în faţa a doua realităţi atât de sigure, ca şi existenţa lui: gândeşte că este viu, dar şi că într-o zi va pleca. Povestea ,,vieţii’ o cercetează cu argumente ştiinţifice, dar nu poate rezolva problema morţii, fiindcă în spatele aceleaşi realităţi stă veşnicia. Mereu materialiştii s-au încrâncenat la această întrebare enigmatică şi încă nu au găsit răspuns, pentru că Timpul aparţine lui Dumnezeu:,, dar problema morţii cum o rezolvăm, tovarăşi”, zice Andrė Malraux. Blaise Pascal recomandă:,, Cercetaţi neîncetat. Dacă vei afla, vei lămuri totul. Vei dobândi mai multă experienţă, vei deveni mai matur în gândire şi, deci mai înţelept, cu capul pe umeri”. Apostolul Filip nelămurit întreabă:,, În Nazaret poate fi ceva bun?” Natanael îl cheamă să verifice:,, Vino şi vezi!”. Auziţi, ce spune Mântuitorul;,, Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine!”. Ştiinţa este un lanţ de reprezentări şi construcţii doar teoretice ca efect al experienţelor şi observaţiilor pe care omul de ştiinţă le verifică atent. ,,Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa? Sau nu are olarul putere peste lutul lui?”( Romani IX,20-21) Deşi este  zidit din ţărână creştinul îşi cere condiţia, deoarece are în suflet perspectiva eternităţii: asumându-şi atemporalitatea. Avănd natură duduhovicească datorită credinţei, nici nu-şi închipuie că poate dispărea şi crede în Creator, pentru că are un ideal datorită sufletului:Veşnicia. Şi în felul acesta totul are sens, mai ales că ştiinţa nu i-a rezolvat dilema şi nu i-a răspun la întrebarea existenţială. I-a spus doar că mai trebuie şă aştepte, iar noi nu mai avem timpul necesar. Chiar dacă ,,ţărăna e uşoară” nu vrem să rămânem definitiv în groapă, ci ne fololosim de şansa dată prin credinţă: Învierea. E simplu motivul pentru care majoritatea alege pe Dumnezeu, care-Şi dovedeşte veşnicia. Aici nu-i vorba de curiozitate, nici de frică, ci de evlavie şi Revelaţie. „Făcutu-ne-ai, Doamne, pe noi căutători către Tine și neliniștită va fi inima mea până se va odihni întru Tine”( Fer. Augustin). Nimic nu este întâmpător şi mai ales că am  fost răscumpăraţi cu Mare Preţ. Chiar dacă ne-am purtat ca fii risipitori Doamne, cerem iertare şi timp pentru îndreptare! În responsabilitatea vremurilor materialiste să adunăm totuşi cu râvnă în fiecare zi spiritualitate. Pervertirea noastră nu trebuie motivată de avalanşa civilizaţiei informatice. Împărăţia lui Dumnezeu  este Liturghie .,,Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică.”(Ioan XVI,54) 

Pr. Zisu Iulian

Sfinţii  Apostoli Petru şi Pavel

Zeii lumii antice işi schimbau faţa după cum le erau poftele dezgustătoare şi încercau să înşele admiratorii. Mitra zeul râzboiului îşi dădea mâna cu Afrodita şi Cibele, gândind în agonia lor că mai pot fura căteva suflete pentru a le duce în întunericul morţii. Dar lupta cea mare se dădea sub însufleţirea Sfântului Duh,cu cei care de Rusalii au primit binecuvântare şi putere de Sus ca să propovăduiască Cuvăntul la toată făptura. Şi din păgăni au făcut creştini trăitori ai Evangheliei, sfinţi şi mucenici. Acum Prometeu cel înlănţuit este întrecut de faptele şi răbdarea Apostolilor, iar creştinii sunt mai puternici decât Hercule şi în arene mai viteji decât gladiatori ca Spartacus. O nouă lume, o împlinire a vremii, o frământătură care dospeşte aluatul lumii. Purtând pecetea lui Hristos cu nume şi Evanghelie, sf.Crucea ajunge în Capitoliu şi pe Columnă, vorbind lumii despre un alt împărat şi o altă Împărăţie în Veci;,,Un Domn, O credinţă, Un botez”. Un împărat mai mare decăt Pontifex Maximus, pe care nimeni nu l-a învins: Măntuitorul Hristos. Istorie şi creştinism cu  doi corifei şi apostoli despre care aducem crâmpeie din biografia vieţii acestora, pentru că râvna şi dragostea lor nu va înceta niciodată.

Zi de sărbătoare sfântă în calendar, 29 iunie,cănd ortodoxia face pomenirea lor, amintind  că sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au mărturisit pe cel care l-au văzut:pe  Iisus Hristos.. L-au întâlnit pe Cel care ridică păcatele lumii, au ascultat mesajul şi avem Evanghelia. Când te cheamă Dumnezeu la aşa misiune, laşi totul şi urmezi. ,,Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile,Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru. ( ep. Romani XVIII, 35.38,39)

Azi sărbătorim doi apostoli şi învăţători ai lumii desprinşi sau aleşi din lumi diferite. Petru pescar,  om simplu, dar râvnitoar, iar Pavel rabin,om şcolit, cunăscător al limbilor care se vorbeau în Pax Romana. Unul urmează de bună voie pe când  Saul (Pavel) este îngenuncheat pe drumul Damascului, având în tolbă mandate de arestare pentru sf. apostoli. Oameni cu caractere diferite, dar cu vocaţie, care au găsit slava lui Dumnezeu. 

Sfântul Apostol Petru

Sfântul Petru, dărz şi tare ca o piatră, aşa cum Domnul l-a numit,, Chifa”, este fratele Sf. Andrei „cel întâi chemat”. Om ales din lume, care-şi cârpea mrejele pe malul lacului Ghenizaret, cu familie şi greutăţi, cu slăbiciuni omeneşti, dispus la sacrificiu. Obişnuit cu greutăţi zilnice, pescar pe lacul Ghenizaretului, încercat de valurile acestei vieţi trecătoare, dar echilibrat şi hotărăt să-şi ducă munca până la capăt. Răbdător acest fiu al bătrânului Iona, ca un pescar adevărat fiind cu ochii pe luciul apei şi atent la orice mişcare, confruntat cu situaţii extreme. ,,Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” Răspunzând Simon-Petru a zis: ,,Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.” Energic şi nehotărât curajos şi temător, sunt stări şi trăiri fireşti, omeneşti, prin care sf.Petru trece atunci când devine ,,pescar de oameni”. Alături de Domnul este părtaş la lucruri minunate pe care le trăieşte cu toată intensitatea, având şansa să stea lângă Dumnezeu, care vine în casa lui şi îi vindecă soacra. Iubirea divinului Învăţător şi iertarea primită, face din el Apostol ( trimis), care alături de ceilalţi Apostoli va vorbi oamenilor despre o altă faţă a lumii: Lumea lui Dumnezeu. Om luat dintre oameni, care stă lăngă Fiul Omului, învăţând despre cer şi pământ. Când Petru L-a întrebat: ,,Noi am lăsat toate şi am urmat Ţie; ce va fi nouă?“, Hristos i-a răspuns: “Veti şedea pe douăsprezece tronuri, judecând pe cele doăasprezece semiţtii ale lui Israel“.Vine l-a Iordan să vadă pe Mielul lui Dumneueu care aduce pocăinţa cea adevărată şi ridică păcatele lumi. Din episodul furtunii de pe mare:,, Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă. Iar El i-a zis: vino. Şi coborându-se din corabie, Petru a pornit pe apă, ca să meargă la Iisus. Dar văzând că vântul este puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde în mare, a strigat şi a zis: Doamne, scapă-mă. Iar Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”( evg. Matei cap. XIV) Ascultă Cuvăntul cu atenţie, verifică tot ce i se înţămplă şi este mâhnit în grădina Ghetsimani, când Iuda îl vinde pe Iisus.

,,Iar el a început să se blesteme şi să se jure: Nu ştiu pe omul acesta despre care ziceţi.”( Mc. XIV,71). Trăieşte cu intensitate orice clipă şi eveniment pe Tabor şi pe Muntele Fericirilor.,,Doamne, bine ne este nouă să fim aici!”(Mt. 17,4). Este dezamăgit  că Domnul nu cheamă cetele îngereşti să-l scape şi fuge de teamă şi se jură că nu-l cunoaşte pe Creator. ,,Şi Petru şi-a adus aminte de cuvântul pe care i-l spusese Iisus: Înainte de a cânta de două ori cocoşul , de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi a început să plângă.”( Evg. Marcu XIV, 72).  Dar lacrimile şi mărturisirea sunt mai sincere decât lepădarea! Numai un Dumnezeu adevărat poate ierta asemenea trădare. Din acea clipă devotamentul şi urmarea lui Hristos sunt totale, mântuitoare pline de sfenţenie şi roade. Fuge de Golgota să-şi piardă urma,dar nu scapă de Înviere. Află Minunea Învierii şi aleargă la mormănt. Vede giulgiurile singure şi se miră de cele întâmplate. Dar şi-a adus aminte de învierea ficei lui Iair şi a lui Lazăr. Frământare şi bucurile, nădejde, credinţă şi jertfă. S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece” (I Cor. 15, 3-5). Evanghelistul Luca:„Ziceau că a înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat lui Simon” (Lc. 24,  La pescuirea minunată  vâzănd mulţimea peştilor a înţeles că Iisus a făcut minunea.,, Deci Simon-Petru, auzind că este Domnul, şi-a încins haina, căci era dezbrăcat,şi s-a aruncat în apă.”  (In 21, 3-7). Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti? Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară: Mă iubeşti? şi I-a zis: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Iisus i-a zis: Paşte oile Mele.” La Pogorârea Duhului Sfânt când se întemeiază Biserica creştină apostolul Petru însufleţeşte mulţimile cu predica lui, iar mii de suflete se botezau în numele Sf. Treimi şi se numeau creştini. În Samaria merge şi pune măinile peste cei botezaţi de diaconul Filip, iar la Poarta Frumosă vindecă :,,Iar Petru a zis: Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau. În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă! ‘( Faptele Ap. III, 6). Pedepseşte  cu moarte pe Anania şi Safira care au minţit Duhului Sfânt, vindecă pe Enea şi învie pe Tavita în Iope (portul Java de azi) şi-l botează pe centurionul Corneliu. Întemniţat de Irod Agripa ete scos miraculos din închisoare,iar paznicii vâzând minunea se botează. La anul 49-50 vine la primul Sinod Apostolic în Ierusalim şi lasă îndemnuri şi sfaturi duhovniceşti prin cele 2 epistole soborniceşti scrise şi trimise lumii să rămână lângă Hristos. Măngăie, vindecă,întăreşte credinţa primilor creştini.rânduieşte preoţi prin cetăţi,aducând nădejdea veşniciei într-o lume decăzută. Propovăduieşte evanghelia  în toată Iudeea, Pont, Antiohia,  Galatia, Capadochia,Bitinia, ajungând în cetatea eternă a cezarilor, Roma. Aici domnea Nero (53-68), care înroşeşte colinele idolatre cu sănge de martiri. Daţi fiarelor sălbatice în circuri şi arene, mutilaţi şi unşi cu smoală,  creştinii ardeau ca torţe în pieţele oraşului. Înfricoşat (spune tradiţia) vrea să scape, dar în toiul nopţii un om ( Iisus ) intră în cetate. Atunci l-a oprit Petru zicându-i  ,,Unde mergi, Doamne?“. Mă duc sa mă răstignesc a doua oară!“, a răspuns El. Era Măntuitorul!

Iată cuvinte vrednice de testament:,,Doresc să fiu răstignit cu capul în jos ca să privesc cerul care nu m-a părăsit niciodată, să văd pe Acela care m-a iertat, El care s-a răstignit pentru păcatele lumii întregi, iar eu sunt răstigmit pentru mărturia Lui”.

Sfăntul Apostol Pavel

În Tarsul Ciliciei un tănăr rabin al Legii Mozaice voia să înfrunte Învierea lui Hristos. Pe drumul Damascului îl întălnim pe Saul, care pustia Biserica întemeiată pe mărturisirea lui Petru. Intra prin case şi târa la moarte pe cei a lui Hristos. Sufla groază şi a cerut scrisori de împuternicire ca să-i aducă legaţi, căci era un tânăr zelos, om de încredere ai mai-marilor Templului şi a fost de acord cu uciderea sf. Ştefan, căruia îi păzea hainele.  Învăţând la şcoala renumitului rabin Gamaliel, îl cunoscuse cu certitudine pe Iisus şi a asistat la proces, răstignire şi îngropare, ca să fie convins că totul s-a sfârşit cu bine, iar amăgitorul care voia să le strice Legea, nu a fost Mesia. Saul avea tipologia gândirii fariseice, fiind fiu de negustor, cetăţean roman, un tânăr onest, om de carte, ştia aramaica, latina, greaca şi Sriptura pe de rost.Cine mai putea să-i zdruncine convingerile şi raţiunea întunecată? Doar întâlnirea cu Hristos cel Înviat!,,Şi am căzut la pământ şi am auzit un glas, zicându-mi: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? (F.Ap. XX,8-9 ) Nu mai are argumente, doar îngenunche şi întreabă ce să facă. De la vechiul Saul la sfântul  Pavel se trece prin Revelaţie şi Taina Botezului. Dacă te întâlneşti cu El îţi schimbi purtarea. Transformarea este dumnezeiască, din prigonitor  Apostol! Se va numi Pavel, care asumându-şi totul  moare pentru Iisus,care este şi părga celor adormiţi. Epistolele sale vor ajunge în cetăţi şi marile oraşe ale vremii:Asia , Grecia, Macedonia Iliria, Efes ,Creta, Colose, Galatia , Corint, Filipi, Tesalonic, Roma. Lanţurile sclaviei se rup dovadă find doar Filimon şi Onisim, acesta-i creştinismul, iar orice stăpânire vine de la Dumnezeu. Cine nu munceşte să nu mănânce, iar Taina căsătorie este sfântă şi ,,Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat.”( Gal. III, 27). Sfătuieşte părinţii şi îndeamnă copii la ascultare, mustră păcatele şi aduce în suflete speranţa mântuirii. El este Pavel, Apostolul  Neamurilor al cărui nume se traduce ,, cel umil”. Uscăţiv la înfăţişare, cultură elenistică vastă şi cetăţean al imperiului, cu o soră la Ierusalim şi o boală dată în trup ca să nu se mândrească. Cu o profundă ţinută sufletească, minte ageră cu religiozitate pioasă şi caracter. Peronalitate a veacurilor cu un discurs cuceritor şi aşezat pe Adevăr, cu argumentele unui martor. Gândirile filozofiei antice îngheaţă la rostirea şi verbul acestui sf. Apostol, ales ca neamurile să vadă Pronia şi Atotputernicia.  Dumnezeul ,,necunoscut” din Olimp şi Panteon este descoperit total, înlocuind vestitele oracole din Delfi  şi Pitiei, povestind lumii despre al treilea Cer şi civilizaţia lui Dumnezeu: auzind cuvinte de nespus. Misterele, şarlatania vrăjitorilor, platonismul, epicureismul,scepticismul sunt date în vileag, iar demnitatea umană este ridicată la cinstea de virtute creştină. ,,M-am luptat cu cinste, mi-am păstrat credinţa,mi-am împlinit datoria” sunt  cuvinte de Testament rostite  în închisoare, când i se taie capul la anul 67, sub Nero.

Acolo Sus, avem mereu rugători cu toţi sfinţii pe Apostolii Petru şi Pavel pentru care-i mulţumim lui Dumnezeu. În iconografia ortodoxă ii găsim, adesea, pictaţi împreună, Petru purtând o legătură de chei, iar Pavel o sabie. ,,Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus”( ep. Gal. III, 27).

Fără credinţa şi mărurisirea Apostolilor nu mai cunoşteam Cerurile şi slava lui Dumnezeu:,,Voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui pe dânsa”. (Matei 16:18)

,,Cei ce sunteţi între apostoli, mai întâi pe scaun şezători şi lumii învătători, stăpânului tuturor rugaţi-vă, pace lumiii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă.”( troparul zilei )

 

Pr. Zisu Iulian  

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul

,,Să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii întru iertarea păcatelor lor, Ca să lumineze pe cei care şed în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii.”

Sfinţii sunt oameni providenţiali aleşi din mijlocul neamurilor, care au misiunea să aşeze lumea ca la început: cu faţa spre Dumnezeu. Oamenii drepţi şi proorocii au vorbit în numele Domnului şi mai toţi au plătit cu viaţa pentru Adevăr. Fiidcă Sf.Scripturi păstrează Revelaţia, veţi găsi în scurte biografi repere sacre care n-au contenit de atunci să vorbească lumii despre un alt drum şi o altă Împărăţie.

 „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor !”

Mesajul este actual fiindcă nimeni nu intră în ceruri fără căinţă, motiv pentru care icoana Bisericii Deisis îl prezintă pe Ioan Botezătorul cu aripi îngereşti stând de-a stânga Mântuitorului Hristos şi de-a dreapta fiind Maica Domnului.

Sărbătoarea de astăzi este închinată Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul  şi este atestată documentar încă din sec al IV-lea, fiind aşezată în solstiţiul de vară, pentru a înlocui sărbătorile agrare păgâne cu caracter naturist adânc înrădăcinate în lumea romană.

Ales de Dumnezeu încă înainte de naşterea sa el este singurul sfânt căruia Biserica îi închină sărbătoare naşterii sale. Sărbătoarea naşterii sf. Ioan este ca o binecuvântare pe care Dumnezeu o dă mereu familiei  care-şi doreşte copii. Alăturarea din calendar a Sânzienelor şi Drăgaica este legată arhaic, matriarhal, popular în tradiţia cultural folclorică a romănilor şi europenilor, de  rituri şi mistere legate de rodire.(Sânjoanele şi Drăguţele).

,, Dumnezeu s-a milostivt” = Iohanan.

Ioan nu este un mister. Are viaţa şi activitatea publică. Fiu de preot care a scăpat cănd au fost ucişi pruncii din Betleem. Dacă s-ar fi ascuns la Qumram, esenienii în manuscrisele lor s-ar fi lăudat cu un aşa profet. Tatăl se numea Zaharia, preot al Legii Vechi şi slujea la Templu din Ierusalim, iar mama pe nume Elisabeta era din neamul lui Abia, descendentă a seminţiei lui Aaron. Deşi erau bătrâni părinţii şi-au dorit un copil, iar Dumnezeu i-a ascultat,  Ioan născându-se în cetatea Orini

,,Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor pregătit. Şi îngerul, răspunzând, i-a zis: Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Şi am fost trimis să grăiesc către tine şi să-ţi binevestesc acestea. Iar tu, pruncule, prooroc al Celui Preaînalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui,” sf. Evg. Luca cap. 1)

De mic copil crescuse sub rânduiala Legii sfinte, iar pe la 16 ani ia drumul unei alte şcoli: pustietatea iordanului. În anul 26 d. Hr. şi primul an al domniei lui Pilat din Pont ,, îngerul Domnului” aşa cum îl numeşte proorocul Maleahi, îl face cunoscut lumii pe Fiul lui Dumnezeu. Împărăţia cerurilor nu este doar o dorinţă a unora ci o realitate pentru cei credincioşi. Ea trebuie să se întipărească ca o pecete  a Sf. Duh în fiecare din noi prin taina sf. Botez. Cei care alergau la Ioan să fie botezaţi cu botezul pocăinţei, de pe atunci trebuiau să facă fapte vrednice de căinţă. Între cele 2 Testamente, Ioan arată cu degetul către Cel care trebuia să crească şi să ne mântuiască.

El este acela despre care a zis proorocul Isaia: ,,Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”.

Să modelezi sau să salvezi sufletul cuiva e lucru anevoios şi enorm. Dar să schimbi mentalităţi colective ale unui popor ce se socotea teocratic! Ce misiune ce sfinţenie, ce ales! Începutul Noului Testament îl face Ioan, pregătind poporul. Şi-a făcut datoria ca la Sfânta Carte. N-a dezamăgit pe nimeni şi unii i-au rămas devotaţi ca ucenici, chiar dacă el le-a spus că şi-a încheiat misiunea. Şi astfel se pune început adâncii smereni. Ce sentiment nobil, ce calitate să recunoşti că rolul tău istoric între pământ şi cer s-a încheiat şi să arăţi mereu spre Hristos!

Ascet şi sfânt ales de Dumnezeu: propovăduitor, mărturisitor Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului. Sihăstria Iordanului a dat roade pe care omenirea de atunci aleargă să le culeagă în continuu. Ţinuta, comportamentul ca şi înfăţişarea erau deja în contrast cu lumea şi apucăturile ei. Icoană de monah prinsă la mijloc, ca toţi cei vechi şi cei noi să se întălnească în icoana ÎNVIERII. Şcoala lui n-a fost rabinică, ci inspiraţia Duhului Sfânt. El nu face petiţii sau cereri lumii sau autorităţilor, ci doar mărturiseşte având aprobarea lui Dumnezeu care l-a trimis Atunci. Nu a vrut nici să intimideze pe cineva, nici să fie linguşitor ca să se facă plăcut, ci direct: cu subiect şi predicat La întrebare şi dorinţă, un răspuns ferm. Trebuie ca lumea să se schimbe. Un alt comportament, o viaţă nouă cuprinsă de căinţă.Toţi care veneau simţeau că nu se mai poate merge în această mocirlă mirositoare. Deja cu Ioan făceau primul pas spre Viaţa veşnică. Toţi care înţeleg lucrarea sfântă au început să-şi facă Tema. Au crezut în Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu. S-au încreştinat cel puţin vreo 2 miliarde şi ceva, iar ceilaţi sunt aşteptaţi cu răbdarea unui Dumnezeu până la examenul final:,, când nu toţi vom muri ci toţi se vor schimba”. Toţi cei chemaţi vor regreta dacă nu vor veni după El, pentru că Hristos nu mai este doar Mielul blând care ridică păcatele lumii, ci Judecător. Ţinută adecvată şi discursul sobru, care chema pe evrei dar şi pe păgâni, voind să distrugă năravurile rele.

,,Ce aţi ieşit să priviţi în pustie? Oare trestie clatinată de vânt? Oare om imbrăcat în haine moi şi scumpe? Oare prooroc?” Şi tot El raspunde cu glas ferm: ,,Da, zic vouă şi mai mult decât un prooroc. Acesta este cel despre care s-a scris: Iată trimit înaintea feţei Tale pe ingerul Meu care va găti calea Ta, inaintea Ta.”

Domnul aşadar confirmă caracterul îngeresc al lui Ioan. În 29 august creştinătatea şi pământeni ar trebui să se opresacă din fuga timpului şi să se roage sf. Ioan ca Domnul să ne ierte.Vicleanul om şi irozi vremii au omorât pe Ioan Botezătorul:,, Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare”…  şi,, de care lumea nu era vrednică”

,,Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină. Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era.”

Citiţi, viaţa din Evangheli ca o relatare povestită de contemporani şi veţi înţelege de ce Irodiada şi toţi nelegiuiţii de-a lungul veacurilor n-au suportat  dreptatea. Ioan nu tace când are de spus Adevărul. Adună în el toate virtuţile tuturor drepţilor şi profeţilor care rosteau: Dumnezeu! Şi aşa urmând Calea, Adevărul şi viaţa, rămăne model. Glasul conştiinţei nu trezeşte dracii ci doar oameni care mai au în ei suflet. Păcatul este mai tare decăt înclinaţia spre bine? Degeaba i-a părut lui Irod rău căci necuratu îşi făcuse jocul. Măndria, ruşinea, promisiunea deşartă fac tovărăşie şi clică cu răul. Dacă Irod şi demnitarii cei din culise ca şi oaspeţii conspiratori ar fi coborăt cu ceva timp şi ei la Iordan cu mulţimile să asculte şi să pună întrebări precum vameşi, soldaţii, fariseii, lumra arăta altfel. Toate nenorocirile în istorie se puteau evita de la inchiziţie, la genocide, dacă ar fi crezut cu adevărat în Treimea Sfântă. Postim azi ca să nu mai greşim mâine. Cumpătare este o mare virtute care încă lipseşte acestei lumii. Să te dedici lui Dumnezeu fără să faci compromisuri, nici cu tine nici cu altcineva. Nu doar sf. Evanghelişti vorbesc depre Ioanl, ci şi  istoricul iudeu din secolul I, Iosif Flavius (Antichitati iudaice 18, 5, 1-3)

Un memento pentru cei care nu trăiesc după Legea lui Dumnezeu. Păcatul propus ca tentaţie omului rămâne neascultare şi aduce moarte. Ioan face început tuturor martirilor care vor suferi pentru evanghelia crucii lui Hristos. Curajul demnitatea, mărturisirea sunt virtuţi nobile  care păstrează nealterat chipul primordial. Cu trupul în pământ, iar el cu sufletul la Dumnezeu. Moaştele sale cu mâna neputrezită dusă din Antiohia la Constantinopol de diaconul Iov salvează suflete. Capul său este mărturie printre păgâni la capela sfântului în Damascul Siriei. N-au putut să-l scoată afară din Biserică, căci atunci când au lovit în mormânt sânge a început să ţâşnească şi n-a contenit decăt după rugăciunile partriarhului chemat să se roage ca să fie iertaţi.

,, Oare nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?”

În creştinism ziua are sensul ei, este diferită. Pentru noi este şi sfântă, deoarece Liturghia este a noastră.

Bucură-te, Sfinte Ioane, preacinstite Înaintemergătorule!

pr.Zisu Iulian

 

Imagini pentru mantuitorul

,,Spune-Mi, dacă ştii să spui. Care drum duce la palatul luminii şi care este locul întunericului? Poţi tu cu adevărat să găseşti cusur judecaţii Mele?. Încinge-ţi deci coapsele ca un viteaz şi Eu te voi intreba şi tu Îmi vei da lămuriri! Unde erai tu, când am intemeiat pământul?”

Cei care vor să-şi bată joc de credinţă  ne  reproşează că Dumnezeu ne-a uitat. Providenţa divină sau pronia Lui vrea să ne convingă cu argumente că El nu ne-a părăsit,ci păstrează Cerurile şi pământul. Şi dacă suntem, înseamnă că  nimic nu este întâmplător.. Din milostivire şi dragoste vrea să mai scape câte ceva din acea cădere devastatoare, care a adus hăul şi moartea. Evanghelia acestei Duminici pune întrebări răscolitoare şi dă sfaturi mântuitoare.,,Dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult.” Dacă ar fi o recomandare de la oameni şi tot ne-ar prinde bine. Dar vine de la Dumnezeu şi are perspectivă şi dimensiune. Citiţi cu atenţie sf. Evanghelie şi dacă suntem sinceri ne regăsim prin comportament. ,,Dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat.” Ochiul curat face radiografia trupului, deoarere este dăunătoare privirea nesăţioasă a ochilor făcători de rele. Privirea l-a vădit pe Iuda şi Dumnezeu a pus semn în privirea lui Cain, ca tot omul să se ferească. Nu poţi să fii lumină oamenilor dacă tu eşti duplicitar şi faptele tale dovedesc că aparţii întunericului.  Căci spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este mintea pentru suflet.” Cine ne cunoaşte mai bine decât Creatorul?,, Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. “ Ştie că a pus în noi ceva de mare preţ: Sufletul nemuritor. Dictonul antichităţi este valabil şi ar trebui să stârnească interes: ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi”. După atâta cunoaştere  şi preocupare totuşi omul este nemulţumit. Are progres şi ştiinţă dar este neliniştit. Mântuitorul ne învaţă o altă cale prin care să ne găsim liniştea. Scimbarea prioriţăţilor excesive. Să nu alergăm obosind, doar după cele materiale. ,, Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia”. Dacă nici acesta nu a avut bogăţiile şi strălucirea lumii la picioarele lui! Şi ce folos? Suntem îndemnaţi să ne ridicăm privirea peste: puţin mai Sus. Este imposibil să nu vezi natura, cerul cu exactitate şi raţional să-ţi pui întrebarea: ce rost au toate acestea?  Cumpătarea este remediul omului care pierde echilibrul şi este tentat să aleagă doar folosul meterial,trecător.Unul din motivele pentru care îşi schimă stăpănul  este interesul:,, Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona”. Nu poţi fi sincer şi corect cu amândoi. Dumnezeu îţi vrea binele pe când celălat numai dacă pactizezi îţi dă satisfacţie,renumeraţie, confort. Nu mai eşti tu! Ai devenit dependent şi ai semnat compromisul. Nu fii duplicitar, om cu două feţe, care te schimbi după interes şi cum bate văntul. Doar eşti Antropos. Unde îţi este verticalitatea? Eşi liguşitor, slugarnic, îţi trădezi apoapele  şi îl vinzi pentru un blid de măncare? Ai uitat omule de conştiinţă, de Suflet! Vrei lux, funcţii, avantaje? Eşti în stare să calci şi peste cadavre numai ca să-i împlineşti visul năstruşnic. Nu poţi păcăli la nesfârşit, chiar dacă ai ţinută. Degeaba! Ţi-ai pierdut cuvăntul care face caracterul. E firesc ca sufletul să-ţi fie acolo unde este şi găndul.O, sfântă duhovnicie ai rămas un vis! ,,Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va disprețui.” Omul zilelor noastre pare preocupat de comori pentru  a se ajunge. Viaţa nu este o glumă şi se trăieşte o singură dată. Dumnezeu ne învaţă ce trebuie doar să facem. Iar micimea şi neputinţa noastră se vede la tot pasul, chiar dacă călătorim doar puţin galactic, pe Calea Lactee. Nimic nu se petrece fără ştinţa Lui. Hazardul cu toate teorile lui, nu produce ordine şi mai ales viaţă. Într-o societate consumistă accentul este grija zilei. Feicit este cel care poate face diferenţa şi are nădejdea că Dumnezeu nu-l lasă. Munca este virtute, iar lenea şi lăcomia sunt păcate strigătoare la cer. Normalitatea aduce mulţumirea, care te îndeamnă să te rogi pentru sănătate. Nu este resemanare şi neputinţă. Fiecare are un ideal şi un scop, iar Evanghelia  doreşte să probăm  cuvintele rostite de Hristos. Să ştiţi că cei care caută împărăţia făgăduită şi o găsesc nu se mai despart de ea, chiar dacă ,,lumea” nu-i înţelege. Suntem îndemnaţi să căutăm şi dreptatea, deoarece echilibrul şi normaliatea sunt principii care fac binele omului. Dacă suntem sinceri cu noi înşine, atitudinile şi comportamentul nostru este aşteptat prin aceste cuvinte sfinte. ,,Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?” Viaţă calculată, trai decent şi sinceriate. Trupul are valoare fiindcă este templul Duhului Sfânt şi trebuie îngrijit, asigurând nu o măncare vinovată ci:,,pâinea  noastră cea de toate zilele”. Compromisul este evident,atunci cănd minciuna  schimbă valorile. Acest stăpân este banul, iar folclorul spune că dacă este făcut necinstit devine, ochiul dracului. Avem vălvătaie şi tărăboi în viaţa noastră când suntem necumpătaţi. Este uşor să-ţi vinzi sufletul într-o lume în care totul se vinde şi se cumpără? Chiar Iuda pentru 30 de arginţi l-a văndut pe Hristos. Sigur avem nevoie de sfaturile evanghelice şi la acest început de mileniu. Multe sunt de îndreptat. Suntem chemaţi toţi, dar se salvează cei care pricep, iar Cartea sfîntă consemnează că doar,,puţini sunt aleşi”. Cănd eşti preocupat numai de cele materiale eşti neliniştit, tulburat şi nemulţumit.  ,,Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.” Trebuie măsură în toate, iar adevăratul creştin prin fapte trebuie să dovedească că alegerea făcută este corectă; aparţine nemului lui Dumnezeu. Zgărcenia este înfrănată prin milostenie iar poftirea prin credinţă. Calea evanghelie pare strămtă, dar încăpem toţi cei care vrem să ajungem Sus. Slava lumii, tentaţiile sunt enorme şi poate rezista cel care a învăţat lecţia şi ascultă de Dumnezeu.  Agoniseala cinstită este plăcută, este creştinească şi poate fi zestre: altfel se alege praful. „Nu-i condamn pe bogaţi – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – ci pe cei robiţi de bogăţie”. Cei care îşi satisfac plăcerile şi beneficiază de toate bunătăţile persiflează conceptul evangheliei şi râd de cei care aşteptăm să mai  fie şi dreptate. Trăiţi voi în ,,lumea voastră” strigă ei,că dincolo ne descurcăm noi! A sluji cu demnitae este onoare şi în continuare ….o să  vedeţi! Nu vă lăsaţi păcăliţi ! În istorie şi universuri ultimul Cuvânt îl are Dumnezeu. Nu uitaţi că faptele dreptăţii rămân: milostenia,postul şi rugăciune. Să nu vă pierdeţi încrederea în Dumnezeu şi răsplata Lui. Văzând ce se petrece în jurul nostru, chiar  unii din creştini şi-au pierdut încredere în grija lui Dumnezeu, cănd  văd şi aud; voi cu pronia iar noi cu miliardele. Să nu ne pierdem răbdarea, fiindcă este păcat. Ne frămăntăm, dar Dumnezeu nu doarme şi este pretudindeni „Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?” Să nu fim chinuiţi de griji şi să nu fim fricoşi. Trebuie să muncim,  nu doar să mâncăm şi să ne resemnăm. Suntem cutezători, deoarece suntem fii ai Împărăţiei şi ne pasă de ce se întâmplă cu noi. Căutăm şi Împărăţia dar şi dreptatea, pentru că El ne-a spus că  numai Adevărul ne face liberi. Când dăm de greu şi avem cumpene să nu ne pierdem nădejdea. Cred că aici se face diferenţa şi separarea. Ca să vezi limpede trebuie să ai mintea curată şi să te fereşti de păcate şi poţi distinge mai uşor binele de rău. Iată ce zice sfântul Isihie Sinaitul: „Paza minții este calea a toată virtutea și porunca lui Dumnezeu” (Filocalia IV, 1947, p. 42). Auzim și pe Cuviosul Pimen Egipteanul, zicând: „Nu avem nevoie de nimic, numai de minte trează”. Tragedia veacurilor este depărtarea de Dumnezeu, fiindcă grija de multe aduce istovirea sufletului. Creştinismul este confortabil doar dacă respecţi poruncile. Traducerea este uşoară şi înseamnă că nu suntem singuri niciodată. Raiul se pierde prin nepăsare, indiferenţă şi alte preocupări păcătoase. Pleci şi constaţi că ai pierdut Totul. Iată, prioritatea ! În faţa lui Dumnezeu se prezintă doar sufletul, celălalte au rămas pe aici. Virtuţile, sfinţenia, sf. Taine,  faptele bune, credinţa şi dragostea ne înveşmântează.

,,Spune-mi şi mie ce vom putea să grăim cu El? Ce vorbă vom începe noi cu El, astfel întunecaţi la minte precum suntem? Pe Cel Atotputernic nu putem să-L ajungem cu priceperea noastră.”

,,Cu adevărat, am vorbit fără să înţeleg despre lucruri prea minunate pentru mine şi nu ştiam.” (Cartea lui Iov cap 38-40)

Doamne, iartă-ne şi ajută-ne!

 

Pr.Zisu Iulian

,,Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.”( Matei VI,33)

Într-o lume plină de ură şi răzbunare sf. Evanghelii  aduc Cuvinte dumnezeieşti, pentru ca Împărăţia lui Dumnezeu să fie în fiecare din noi. Dacă vrei să fii sincer şi îţi doreşti cu adevărat normalitatea trebuie să faci:,,binele”. Comportamentul firii umane a devenit şovăielnic, plin de instabilitate şi relativ ca ţinută morală. În vacarmul acestei lumi fermecătoare, care este la un pas de a-şi pierde sensul, omul nu-şi mai găseşte rostul: deoarece culege ceea ce seamănă de mii de ani. Pâinea de toate zilele este amestecată cu neghina care îl ,, înbolnâveşte”, deşi el se simte aproape sătul. Cum ar arăta faţa acestei lumii dacă neamul ar fi ,,împărătesc” şi nu s-ar mai tăvăli în mocirla patimilor? Nu poţi cere milă, îngăduinţă şi iertare, dacă tu nu poţi oferi decât viclenie şi răutate! Norma şi măsura caracterului trebuie să se manifeste la valoarea numelui de creştin pe care-l purtăm. Nu poţi schimba nimic dacă nu ascultăm de Domnul. Societatea are în structura ei etica binelui ca lege,dar îi lipseşte duhovnicia, omenia. Toţi vrem să trăim într-o lume liniştită în care răul să nu-şi mai facă jocul murdar! Nu doar constrângerea şi pedeapsa pot modela sufletele,ci conştiinţa izvorâtă din bună credinţă. Cuvintele evangheliei s-au rostogolit peste neamuri, dar imaginea panoramică a tot ceea ce vedem şi auzim,dă calificativul de:,, a fi sau a nu fii”. Dacă vrei să facem parte din neamul lui Dumnezeu trebuie să fim ,, model”; fiu care aparţii cerului..Civilizaţia creştină nu are motiv să nu reuşească deoarece Hristos ne aparţine. Nu urcăm dacă noi nu avem ,,haină de nuntă” şi nu purtăm ,, îmrăcămintea ţesută de Dumnezeu.”. Evanghelia garantează că se poate  schimba mentalitatea lumii înconjurătoare. Superlativul credinţei noastre nu stă doar în sfaturi, porunci sau îndemnuri, ci în constatarea practică a trâitorilor care şi-au schimbat ,,viaţa”. Aşa ar trebui să arate lumea sf. Treimi, ca la început; un Rai. Dacă avem ceea ce se vede, înseamnă că omul a greşit fundamental. A ales  rătăcirea, greutăţile, boala şi moartea. Suntem chemaţi zilnic să restaurăm şi să reclădim Împărăţia în sufletul nostru şi să ne simţim Acasă. Dacă realitatea este alta înseamă că n-am respectat Scriptura. Unii se feresc de Biserică, vrând doar asumarea condiţiei umane şi a filozofiei educaţionale care instruieşte, sau poate dresa şi civiliza specia umană. Progresul fără religie tocmeşte oameni fără suflet ,,responsabili” doar pentru aici. Braţul şi ochiul penal al legii îl pot doar domestici pe om. Unele societăţi ateiste au încercat să făurească omul cel nou, fără prejudecăţi metafizice. Au eşuat deoarece a anulat şi îngrădit libertatea de alegere a sistemului de valori. Timpul dovedeşte din plin că natura umană caută să înţeleagă nu doar materia ci şi Sufletul. Motiv pentru care în ancestral religia tradiţională a păstrat valori morale primordiale cu care Creatorul l-a înzestrat pe Adam. Sf. Evanghelie ne învaţţă cum ar trebui să ne purtăm, dacă tot facem parte din neamul lui Dumnezeu. ,,Cela ce urăşte pe fratele său, întru întuneric umblă şi nu ştie încotro merge, că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11).Structura creştinismului este iubire totală, iar această zestre doar o activăm. Rosteşte, rugăciunea Tatăl nostru şi vei înţelege! Cum poţi răsplăti cuiva cu nedreptate, când tu şi casa ta îţi doreşti tot binele din lume?   Dacă vrei să ai linişte în viaţa ta, gândeşte înainte de a face o prostie! Orice gest al tău trebuie să fie ca şi cum în faţa ta se află Dumnezeu. „După aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”( 1 Ioan 1.36). Creştinismul n-ar fi dăinuit fără dragoste şi iertare. Numai în Noul Testament se propune alternativa desăvărşirii. Parcă se taie voinţa, pare ceva inposibil! Înseamnă că în firea noastră El a sădit şi puntea acestei treceri de neînţeles. Oare este peste putinţa omenească.? A te purta cumsecade nu este o slăbiciune, este mai mult decât o virtute: este un Dar. Trebuie să priveşti peste nimicurile şi poticneala păcătoasă şi mârşavă a lumii acesteia . Ca să rămânem oameni a venit Fiul cu atâta jertfă. Înţelegem noi această tainică răscumpărare? Dumnezeu are răbdare numai ca să împlinească planul. La judecată toate întrebările ce ni se vor pune vor fi în strânsă legătură cu felul în care ne-am respectat aproapele. Nu ţi se va cere mai mult decât o puteai face. Credinţă şi fapte bune. Aceleaşi întrebări pentru toţi: săraci, bogaţi simpli sau deştepţi.  Ura e la îndemâna oricui, pe când iubirea poate încăpea doar în sufletulul unui bun creştin care a înţeles mesajul şi îşi doreşte mântuirea. Dacă ar fi doar o iluzie n-am fi avut sfinţi şi creştini care au iertat totul pentru Înviere. Ura au lăsat-o diavolului, iar sufletul în mâna lui Dumnezeu. E un lucru virtos să fii ortodox nu doar cu numele. Ortodoxia te aşteaptă mereu la scaunul spovedaniei ca să iei cununa: Înpărtăşania. Să nu-ţi fie ruşine să zici, iartă-mă, mai ales dacă ştii că ai greşit.! Să facem rugăciune pentru cei care ne vor răul fiindcă eşti deasupra şi aparţii altei lumii. Indiferent de ripostă tu o faci pentru Hristos. Îngropi trecutul şi doreşti viitorul. Nu poţi face din viaţa ta un iad. Pentru ca să ai binele trebuie să te osteneşti, să fii înţelept şi blând. Când nu te aştepţi apare Minunea.! Oameni socotiţi de neânduplecat s-au schimbat. Dacă-L ai pe Dumnezeu n-ai de ce să te mai temi! Mulţi argumentează că abrogarea legii talionului şi impunerea unei păci pasive, ruşinoase, plină de compromisuri ar duce la robie.  A te lăsa în mâna lui Dumnezeu  nu-i o pierdere de timp nici o ruşine. Biserica nu îngăduie răul şi citeşte pomelnicul de sănătate, iar rugăciunile de cerere sunt doar pentru îmblânzire şi nu blestem sau pedeapsă pentru cei care ne aduc necazuri. Dumnezeu dă jertfă pentru împăcare pe Iisus Hristos. Ce părinte sacrifică copilul pentru nişte răufăcători. Ce dovadă mai mare vrem? Raporturile omenirii ar fi pe altă scară a valorilor dacă constituţiile popoarelor s-ar inspira din Evanghelie. Nu te mai preocupa de lucruri mărunte, chiar dacă te afectează. Ajută cât poţi, restul completează Domnul! Nu îndrepţi tu minţile înferbântate chiar dacă eşti plin de dreptate. Lasă judecată lui Dumnezeu! Nu te-ai convins pe propia piele?,,Fericit omul care poate să iubească pe toti oamenii deopotrivă” zice Maxim Mărturisitorul Citeşte fragmente din istoria imperiilor şi să vezi că praful s-a ales! Totul a pierit lăsând vaiet, dar Dumnezeu a rămas.  Dacă bâtrâna Europă ar fi trăit creştineşte n-ar fi dat dictatori care au adus jale şi sânge.  Ce paradox ! Pe celălalt continent un Gandhi vorbea poporului despre iubire şi a reuşit. Dacă nu poţi ajuta pe cineva, cel puţin nu-i face rău. Dimensiunea şi starea sfinţilor a aratat tuturor celor care vor să izbândească că totul este posibil. Legea şi prorocii vorbesc de 2 porunci esenţiale: iubirea Lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui. Acest lucru îl spune şi Sfântul Ioan Evanghelistul, zicând: ,,Dacă zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut, cum poate să-L iubească?” (I Ioan 4, 20).Şi creştinul are măsura lui. Cel care huleşte adevărul şi nu caută decăt cearta trebuie ocolit, dacă nu ascultă de martori şi de soborul bisericii. Sfântul Apostol Pavel zice: Lepădaţi toate lucrurile întunericului (Romani 13, 12; Efeseni 5, 11).Judecata noastră nu se potriveşte cu planul Lui Dumnezeu. Să vorbeşti despre milă într-o lume căreia îi place mirosul prafului de puşcă, sau să propui milostenia într-o lume avară în care copii lui Dumnezeui mor de foame! Dacă am fi creştini adevăraţi ar fi fost ca într-o poveste minunată:  viaţa   pământenilor. Dacă am urma cuvintele evangheliei până la capăt ar fi altfel. N-am ajuns încă la treapta desăvărşirii. Câte nu se întâmplă în lumea noastră. Te îngrozeşti şi îţi ţiuie urechile fiindcă oamenii sunt departe de Evanghelie. Dumnezeu ne arată calea şi nu ne sileşte. Depinde de noi cum vrem să trăim. Este un alt standard, o performanţă morală. Alt nivel pentru o lume care se vrea modernă şi nouă. Nu trebuie să încapă resemnarea,ci harul şi sfinţenia Coordonate zilnice: să te fereşti de rău. Dai voinţă şi iei putere. Să nu cârtim şi să nu fim mândri!. Dacă eşti arţăgos controleză-ţi gesturile, nu murmura. Dă-i pace fratelui tău. Dacă simţi că vrea să se îndrepte să ai răbdare. Atenţie la egoism! Este un alt nivel de înţelegere şi comunicare. Zestrea genetică este bună!  Avem chipul lui Abel şi putem rezista în mijlocul lupilor. Sunt slăbiciuni şi înclinări păcătoase, dar avem înger păzitor, Sf. Taine şi Biserică   Evanghelia nu-i idiologie sau lozincă. Lumea nu poate supravieţui fără dragoste. Ura produce autodistrugere. Atunci când oamenii vor vedea văzduhurile sub steagul crucii lui Hristos, deja trebuie să fie la alt nivel de pregătire duhovnicească. Aceasta este omul conştient pe care Biserica îl creşte. Dumnezeu nu ne porunceşte, ci ne cheamă. Răul nu trece mai departe decât dacă-şi găseşte slugi. E uşor să negi decăt să-ţi recunoşti neputinţa.  Cere ajutor, roagă-te! Pentru aceasta a venit El,să ne spună că trebuie să fim buni. Dacă doreşti să fii pe Cale atunci harul te întânpină. Nu-i imposibil! Lumea trebuie să existe şi ,,după”. Aceasta este ruga Bisericii către omenire. Pentru omul progresului şi al viitorului nu încape teoria suficienţei, fiindcă suntem Speciali-Personalităţi: nu turmă de indivizi. Răul are dimensiunea lui, dar poate fi stopat dacă  faci binele: nu se mai poate înmulţi. Intriga şi răzbunarea propusă chiar de civilizaţia noastră în unele   filme, dovedeşte complicitatea şi ipocrizia acestei culturi.  Am rezistat minunat ca turmă mică în mijlocul haitelor luciferici. Aparţinem sf. Treimi. Avem mijlocitori pe Maica Domnului, îngerii şi ierarhiile cereşti cu toţi sfinţii. Mediatic lumea sancţionează răul, dar indirect îl multiplică ca informaţie. Pare o complicitate sugerându-ne că nu putem scăpa, fiindcă Dumnezeu întărzie să intervină. Dumnezeu propune ca Învăţător un alt sistem de relaţie socială, având la bază principiul Scripturii care nu dezavantajează pe nimeni: doar înbogăţeşte şi  nu sărăceşte:respectarea Decalogului  şi crezul Fericirilor. Cuvântul dat rămâne ca un jurământ sfânt, binecuvântarea este pârintească, pe când blestemul este diavolesc. Binele devine social, fiind o conduită a omului care nu a uitat de Dumnezeu şi nu poate să-şi permită a se înhăita cu tâlharii care au pactizat cu necuratul. Lumea era pregătită pentru a avea o altă cetăţenie. Creştinismul primşte prin Botez pecetea darurilor Sf. Duh, vrând să facă din noi cetăţeni pentru  a sta la nunta Fiului de Împărat. Nimeni nu trebuie să-şi facă rău singur. Totul este simplu şi pe limbajului comun al tuturor veacurilor. Azi acest mesaj are aceeaşi conotaţie şi-l poţi decoda rapid dacă vrei să-ţi fie bine. Nu poţi suporta răul la infinit trebuie să ieşi la lumină. Robia nu-i o stare firească şi n-o poţi transfera ca o zestre. Alergătura pare să semene a rătăcire, dacă omul nu-şi găseşte cadenţa paşilor care să-l ducă pe Cale. Adevărul şi Viaţa nu rămân lozinci, ci starea de bine pe care o caută orice muritor. Nu putem trăi în acest vacarm fără scop şi sens. Ai nevoie de linişte. Provocarea o face mereu răul expus  care-şi bate joc de noi, vrând să schimbe drumul. Cartea Sfăntă  îţi  limpezeşte raţiunea ca să înţelegi menirea. Dacă ne vom ocupa doar de meschinării riscăm să ajungem în trocul ,,porcilor”şi nu mai avem linişte. Mereu vei căuta strategii şi vei face planuri mârşave ca să te ,,salvezi”. Şi aşa apar compromisurile pentru că niciodată nu poţi sluji la ,,doi domni”. Dacă tu vrei să rămâi cu cerul serafimic nu-l îmbrânci pe aproapele tău în intuneric! Specula şi camăta sunt departe de sfinţenie, iar mila şi milostivirea creştină nu sunt stări şi sentimente de slăbiciune ale demnităţii umane, ci sensibilităţi cuprinse de virtute. Sf.Evanghelie ascultată, citită şi trăită aduce nobleţe şi demnitate.

Rugăciune în această Duminică a Sfinţilor Români

,,Sfinţilor români, voi, care sunteţi podoaba neamului nostru şi roada lui cea mai de preţ: mucenici, care aţi murit pentru Stăpânul Hristos; ierarhi, care ne-aţi păstorit cu sfinţenie; cuvioşi, care v-aţi nevoit ca nişte îngeri în trup; mărturisitori, care aţi păzit dreapta credinţă; şi voievozi, care ne-aţi apărat Biserica şi neamul, staţi tari, precum aţi şi stat, înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-vă cu lacrimi să ne ierte păcatele şi să ne întoarcă spre toată fapta cea bună. Bucurăţi-vă, sfinţilor toţi, care aţi strălucit pe pământul ţării noastre!”( Acatistier)

 

Duminica Tuturor Sfinţilor

,,Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa”.( Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel XIII,7)

În prima Duminică după Rusalii se face pomenirea Tuturor Sfinţlor, pentru a arăta că  Pogorârea Sfântul Duh a adus lumii sfinţenia de care avea nevoie. Şi se dovedeşte pe zi ce trece că această comoară o doreşte omul care a înţeles sensul şi profunzimea aceste vieţii trecătoare. Şi cei care au răspuns chemării şi-au împodobit sufletul cu virtuţi alese, pentru că au crezut în făgăduinţă. Proorocii,drepţii,mărturisitorii, sfinţii au lăsat bogăţiile,plăcerile lumii şi au ales ,,Calea , Adevărul şi Viaţa.” Dacă Evanghelia nu s-ar fi propovăduit omul nu se mai putea niciodată îmbrăca în sfinţenie,ca la începuturi .Azi e o Duminică închinată întregii Împărăţii a lui Dumnezeu, în care Puterile cerești și toți Sfinții sunt la un loc. ,, Căci aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea noastră.“ (I Tesaloniceni 4,3) Harul a adus darurile prin care lumea s-a luminat, iar noi avem modele de urmat. Crez şi o dreaptă mărturisire. Să recunoşti că aparţii lui Dumnezeu  nu este numai o găndire religioasă ci ordine firească. Nu este o slăbiciune, ci convingere, că materia fără suflet nu are valoare. Sfântul trece bariera fizicii, intră într-o altă ordine spirituală, depăşind zările. Are acces la Împărăţia de Sus şi nu uită niciodată de lumea de jos, de aproapele său. În Pateric avem exemple nenumărate prin care faţa trăitorilor care au urmat lui Hristos strălucea ca soarele. ,,Şi toţi au strigat,iar el le-a zis lor ; Vedeţi, Domnul a venit şi zice: Aduceţi-mi vasul pustiului:şi îndată şi-a dat duhul. Şi a fost ca un fulger şi toată casa s-a umplut de bună-mireasmă/”( viaţa sf. Sisoe)  Aceasta este existenţa veşnică. Împărăţia credinţei creştine este Împărăţia acestui Mare Adevăr, adică Treimea Sfântă, pentru care depun mărturie toţi Sfinţii. Începând cu apostolul Toma, în asceza lor Sfinţii au pătruns dincolo de naturalul ce-i înconjura, iar la vederea lui Dumnezeu nimeni nu s-a mai putut întoarce la cotidian. Ei sunt rudele noastre împărăteşti, care au ajuns la izvorul Nemuririi. ,,Care prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor. Au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă; Unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi.  Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.”( ep.Evrei XI,35-38,40) Într-o lume dezechilibrată de păcat restaurarea va continua până se va completa cu Sfinţi spaţiul rămas vacant, după căderea aceea. Sfinţii au verificat prin trăire poruncilor, existenţa Raiului şi răsplata întâlnirii cu Dumnezeu. Nu se putea face mai uşor schimbarea noastră înainte de Apocalipsă, decât pe aceleaşi principii socotite deja virtuţi: credinţa, dragostea şi nădejdea. Dacă n-ar fi aşa, astăzi n-am mai vedea şi nu am mai auzi de oaze ale sfinţeniei pe care timpul nu le-a acoperit, ci dimpotrivă, le-a dat certificat de autenticitate. Sfântul apostol Pavel spune:,, Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnic,  ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu”.( ep. Efeseni II.19)..Lumea credincioasă, dar şi curioasă, devine pelerin şi turist, gustând cu privirea din nostalgia de odinioară a paradisului pierdut. Despre oameni îmbunătăţiţi am auzit în cultura şi istoria umanităţii, dar calitatea de Sfânt se dă după criterii bine determinate; doar prin trăirea Evangheliei lui Hristos şi urmarea Lui. Dumnezeu i-a ales din mijlocul nostru:robi,împăraţi,plugari,ostaşi,meseriaşi,filozofi,doctori,scriitori,copii,tineri,bătrâni, parte bărbătescă şi femeiască. Tot credinciosul smerit are  deschisă calea spre sfinţenie. Citim o învăţătură din viaţa sf. Antonie cel Mare care rămâne pilduitoare; „Ce faci tu în mod deosebit în faţa lui Dumnezeu?” Omul i-a spus: „Nu fac absolut nimic deosebit. Mă scol dimineaţă şi-mi fac rugăciunea şi trec la lucru, în atelier. La amiază îmi fac rugăciunea, mănânc împreună cu familia şi mulţumim toţi lui Dumnezeu, după obicei. Seară nu mă culc înainte de a-mi face din nou rugăciunea. Mă port bine cu soţia şi am grijă de copii să aibă cele trebuicioase hranei şi îmbrăcămintei. Nu iau mai mult decât mi se cuvine pentru lucru pe care îl fac altora şi, după cum se cuvine, nu fac rău nimănui. Atât”. Calea strâmtă şi dreaptă are un singur indicator şi un singur sens, fiind bătătorită numai de Sfinţi, în toate vremurile şi locurile. Acesta este avantajul nostru, căci viaţa capătă un scop şi are unică valoare: Veşnicia.:,,Sfântul Isidor Pelusiotul i-a scris lui Filotei,: „Slava în  viaţa aceasta e mai neînsemnată decât pânza de păianjen, mai deşartă ca visul; ridică-ți aşadar mintea spre ceea ce are mai mare însemnătate, şi se va linişti mâhnitul tău suflet. Cine umblă după două slăviri, nu dobândeşte nici una. Le poate însă dobândi pe amândouă, dacă pe una singură o caută, și anume pe cea cerească..” (Scrisoarea V, p. 152)] Să propovăduieşti cu gura un adevăr, fie el şi dumnezeiesc, este la îndemâna oricui, dar să-ţi schimbi viaţa şi să mori pentru El, este o calitate de Sfânt şi mucenic. Tertulian un mare scriitor din epocă, a spus: „Sângele, martirilor a fost sămânţa creştinilor”. Sfinţii nu şi-au pierdut calitatea de oameni ci au dobândit nemurirea, fiind prietenii lui Dumnezeu şi vor judeca neamurilor. De aceea zice cântarea Vecerniei: ,,Dumnezeiasca ceată a mucenicilor, temelia Bisericii, împlinirea Evangheliei, voi, cu fapta, aţi plinit cuvintele Mântuitorului. Că prin voi s-au inchis porţile iadului deschise asupra Bisericii; vărsarea sângelui vostru a înecat jertfele idoleşti; junghierea voastră a rodit turma credincioşilor; pe ingeri i-aţi uimit şi staţi, purtând cununi, înaintea lui Dumnezeu…” (Slava Stihirilor, gls. 6). Sunt rude împărăteşti care au găsit ,,Cerul cerurilor” şi pe care-i rugăm zilnic să ne ajute să trecem pragul eternităţii. Astăzi facem pomenirea stramoşilor părinţi patriarhi, a Apostolilor, a mucenicilor, a ierarhilor, a proorocilor şi a cuvioşilor., a pustnicilor şi a drepţilor şi a tot numele ce este scris in Cartea Vieţii, a sfinţilor din cer cunoscuţi şi necunoscuţi, împreună cu cetele îngerilor şi Maica Domnului, care formează biserica biruitoare.

Şi aşa, punţile de salvare sunt aruncate din ceruri către noi. Calea se luminează, oşti cereşti în armonie cântă doxologie în văzduhul cel aprins de ură şi vrajbă. Vin cetele Sfinţilor, care revarsă în sufletele noastre, noi puteri.

,,Bucuraţi-vă, Sfinţilor toţi, rugători fierbinţi către Dumnezeu, pentru toată lumea!”(Acatistier)

Pr.Iulian Zisu

     

Icoana Rusaliilor, portretul nașterii Bisericii

Sfânta Treime

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pre noi. Doamne, curăteşte păcatele noastre; Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru Sfânt Numele Tău.

Dumnezeu este unul în fiinţă şi întreit în persoane şi pe această învăţătură stă creştinismul şi Biserica. Avem doar un singur Dumnezeu adevărat în trei persoane închinat, fiecare avănd întreaga fiinţă şi toate atributele dumnezeieşti. Credinţa într-un singur Dumnezeu în Treimea Sfântă ne-a fost Revelată şi este caracteristică doar creştinismului: Dumnezeu creator, Fiu mântuitor, Duhul Sfânt sfinţitor. Aceasta este Treimea noastră Sfântă. Biblia păstrează nealterat mesajul Revelaţiei şi-l mărturiseşte pe înţelesul omului. Suntem prea mici ca să pricepem fiinţa lui Dumnezeu, dar teologia şi dogmatica definesc ipostasurile Treimii. Ştim că suntem în siguranţă având cele Trei Persoane ale Treimii Sfinte, un singur Dumnezeu, Părinte al veacului ce va să vină. Din primele paginii ale Scripturii vedem că la zidirea noastră a participat Treimea Sfântă: ,,Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră.”( Facere 1, 26) La Babel doar ne-a amestecat limbile ca să nu ne piardă, iar răsvrătirea lumii nu este pedepsită ci doar potolită:,, Haidem, să mergem să le amestecăm limbile”.( Facere XI,7) Ştia Sfânta Treime că va veni şi ziua în care vom cânta:,,Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”.  La stejarul din Mamvri patriarhul Avraam primeşte vestea Treimii, că rugăciunea casei lui a fost ascultată. Cerurile şi pământul sunt opera Sfintei Treimi, iar profetul Isaia  zice: ,,Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!”.( Isaia VI,3) Pentru că nu mai ştiam drumul şi văzând căderea aceea s-a hotărât aducerea noastră Acasă. A ales un popor în centrul pământului, i-a dat o Lege pe Sinai, un Cort al mărturiei şi apoi un Templu, iar după ce a grăit şi prin prooroci l-a trimis pe Fiul Său, Iisus Hristos. Descoperirea a fost făcută treptat poporului ales fiindcă nu putea pricepe în Vechiul Testament fiinţa lui Dumnezeu, pentru că erau înconjuraţi de popoare politeiste care se închinau idolilor. Numai la Plinirea vremii Revelaţia supranaturală este totală. ,,Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceşti trei Una sunt”( 1 epistolă sobornicească Ioan V, 7). Botezul Domnului la Iordan confirmă prezenta.:,,Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El.Şi iată glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”.( Matei III,16-17) Pentru ca mintea omenească să priceapă câtuşi de puţin misterul Tainei, unitatea fiinţei şi trinitatea persoanelor s-au făcut diferite asemănari. Sufletul are trei însuşiri, adică înţelepciune, voinţă, sentiment; soarele are raze, lumină, căldură; spaţiul are lungime, lăţime, înălţime; iar timpul este prezent, trecut, viitor, toate explicaţiile încercând să sugereze de fapt neputinţa firii noastre de a pătrunde Taina. Sfintele Taine lăsate pentru mântuirea noastră, ca şi Sf. Liturghie încep cu acest adevăr:,, Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Cărţile Noului Testament poartă această pecete sfântă  şi această binecuvântare:,, Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi”.(sf. Liturghie ­) Domnul îi trimite pe Sf. Apostoli la propovăduire:,, Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,”(Matei XXVIII,19) Părinţii sinoadelor ecumenice II-III au statornicit credinţa în Sfânta Treime pe care o rostim în Crez. În cultul bisericesc ne însemnăm cu semnul Crucii: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, la Sfintele Taine şi mulţumim: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Aşa ne învaţă şi scrierile Sfinţilor Părinţi, Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Grigorie de Nazianz: Tatăl, Fiul, Sfântul Duh sunt persoane reale, au însuşiri proprii, au întreaga fiinţă divină care nu se desparte şi nu se împarte, fiind veşnic una şi aceeaşi. Se disting doar după modul cum au, sau posedă fiinţa divină întreagă. Tatăl fiind nenăscut, naşte veşnic pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt. Lucrarea lor este nedespărţită şi comună, Tatăl creator, Fiul mântuitor, Duhul Sfânt mângâietor. Treimea cea Sfântâ este credinţa noastră şi îi datorăm veşnicia. Împotriva tuturor ereziilor credinţa în Sfânta Treime este dogmă: Dumnezeu este unul în fiinţă şi întreit în persoane, Tatăl, Fiul, Sfântul Duh. Suntem datori cel puţin cu o rugăciune::,, Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Sfântul Duh, Treime Sfântă, Slavă Ţie!”.

 

 

Rugăciune către Preasfânta Treime

Preasfântă Treime, Stăpânire de o fiinţă, pricinuitoare a tot binele; ce vom răsplăti Ţie pentru toate câte ne-ai dat nouă, păcătoşilor şi nevrednicilor, pe care mai înainte de a ne naşte noi în lume le-ai rânduit, şi pentru toate cele ce ne dai fiecăruia din noi în toate zilele şi pentru cele ce ai gătit nouă tuturor în veacul cel viitor?

Deci se cuvenea pentru atâtea binefaceri şi îndurări, să mulţumim Ţie nu numai cu cuvintele, ci mai ales cu faptele, păzind şi împlinind poruncile Tale.

Deci, caută, o Dumnezeiască Treime, din înălţarea sfintei slavei Tale asupra noastră, mult păcătoşilor; şi bunăvoinţa noastră în loc de fapte bune o primeşte, şi ne dă nouă duhul pocăinţei celei adevărate; ca, urând tot păcatul, întru cuvioşie şi dreptate până la sfârşitul vieţii noastre să petrecem, făcând voia Ta cea sfântă şi slăvind cu cuget curat şi cu fapte bune preadulcele şi preaîncuviinţat numele Tău. Amin.( Acatistier )

Pr. Zisu Iulian

 

 

           Pogorârea Sfântului Duh (Cinzecimea sau Rusaliile)

„Binecuvântat eşti, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaînţelepţi pe pescari ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt, şi printr-înşii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, mărire Ţie.”(troparul sărbătorii)

Pogorârea Duhului Sfânt este un act istoric cu urmări pentru umanitate.  Dacă oamenii s-au răzvrătit din cauza răutăţii şi a viclesugului la Turnul Babel, de Rusalii seminţiile pământului aud din nou Cuvântul din gura apostolilor şi-l înţeleg. Este semn din Cer că nu mai pot trăi fără Dumnezeu. Măntuitorul le-a spus să rămână în Ierusalim până se vor îmbrăca cu putere de sus: ,,Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi! “(Ioan.14,16-17). Acum se întemeiază Biserica creştină şi mii de suflete se botează şi se numesc creştini. Iisus Hristos este Crez şi Mărturisire, iar momentul este ales cu martori veniţi din toată părţile, când toţi iudei se adunau la Ierusalim din diaspora în amintirea Legii primite de Moise pe Sinai. Treimea Sfântă nu ne putea lăsa singuri şi ne-a trimis un Mângâietor. Apostolii erau împreună cu Maica Domnului adunaţi de frică într-o casă cu foişor de la marginea Ierusalimului:,, Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei..”( Faptele Apostolilor II 2-3) Este Duhul Sfânt care de la începuturi se  purta pe deasupra apelor, iar acum le-a dat putere ca să propovăduiască pe Hristos pe înţelesul tuturor, pentru a zidi lumea spirituală: „Şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului”. (Epistola Efeseni IV, 24 Şi iată cum iarăşi s-au împlinit Scripturile că le va trimite un Mângâitor şi acela îi va va învăţa toate. Acum dispare teama şi urmează plinătatea credinţei. Apostolul Petru argumentează că Iisus  este moştenitorul lui David, Mesia Cel aşteptat pe care Dumnezeu l-a trimis ca Fiu şi ei l-au omorât. Sub ochii lor se împlineşte profeţia veche a lui Ioil când:,,voi turna din Duhul Meu şi vor prooroci, şi vor fi minuni în cer şi pe pământ, cel sfânt nu va vedea stricăciune, Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” Poporul înspăimântat a întrebat: ,,Bărbaţi fraţi, ce să facem? iar Petru a zis către ei: ,,Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt.”( F.Ap. II 38). .Duhul Sfânt pătrunde în cugetele oamenilor şi multe sunt darurile revărsate prin Sf. Taine: duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunoştinţei, duhul temerii de Dumnezeu şi duhul bunei credinţe. Suntem fii Bisericii şi ostaşi ai Lui Hristos botezaţi în numele Sf. Treimi şi am primit prin Taina Mirungerii:,,Pecetea darului Sfântului Duh”. Pentru că Duhul însuşi mărturiseşte că suntem fii ai lui Dumnezeu. Această zi numită în popor şi Duminica Mare, a înoit lumea şi cuprinde pe cei vii şi pe cei morţi: A fost numită „Rusalii” de la sărbătoarea trandafirilor din lumea romană „Rosalia”, consacrată cultului morţilor, fiind a Cinzecea zi de la Înviere. Nu întâmplător, sâmbăta dinaintea Rusaliilor este destinată pomenirii celor morţi, zi cunoscută şi sub denumirea de Moşii de vară. Moşii, adică moştenirea. Nu este doar o coborâre ci Pogorâre, semn al iubirii ca un pogorământ, fiindcă ne iartă. La slujba de dimineaţă a praznicului (utrenia) cântăm: „Prin Duhul Sfânt toată făptura se înnoieşte iarăşi doândind starea cea dintâ”. Vorbirea  este izvorul vieţii, iar roadele se văd în cele şapte Sf. Taine şi Sf. Liturghie: dragostea, pacea, bucuria, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea. Sfantul Grigorie Palama spune că Duhul Sfânt s-a revelat la Cincizecime în chip de limbi ca de foc, pentru a ne descoperi ,,că este de aceeaşi fiinţă cu Dumnezeu-Cuvântul, căci nimic nu este mai înrudit cu cuvântul decât limba”.. Deci cuvăntul mărturisit cu mintea produce vorbirea. Dovadă că cei de atunci au trăit şi simţit  momentul este că şi-au schimbat viaţa: au primit sf. Botez,sf.Împărtăşanie, au renunţat la averi şi stăruiau in rugăciune. Sfântul Duh purcede din Tatăl şi străluceste din Fiul şi aduce lumina lui Dumnezeu în noi: „ Fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este care grăieşte întru voi. (Matei X, 20). Iar Apostolul Pavel scrie: ,,De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite.’ (Romani VIII, 26). Această credinţă dreaptă este dumnezeiască şi face din pescari Apostoli iar din păgâni mucenici. ,,Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” – 1 Cor. 3, 16; cf. şi 6, 19). Evenimentul nu a rămas neobservat, Petru şi Ioan la poarta Templului vindecă un olog spunându-i că aur şi argint nu are dar în schimb îl vindecă ,,N-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu”.( 1 Cor. 2, 12). Sfinţii Parinţi au considerat pe Sfântul Duh drept Persoana Care aduce in suflete energia divină, ca omul să aibă parte de îndumnezeire. Domnul ne aminteşte că orice păcat se va ierta oamenilor numai păcatul împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta niciodată. Biserica nu este lucru omenesc, ci lucrarea Sf. Treimi. Taina Bisericii se dăruieşte oamenilor prin ierarhia sfinţitoare şi lucrarea Sf. Duh ca toţi să se poată măntui şi să se bucure de Veşnicie. La invocarea arhiereului şi a preotului, Duhul Sfănt sfinţeşte şi înoieşte toată zidirea.:,, Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înoi faţa pământului; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce.” ( psalmul 103,30-31) Roadele Duhului Sfănt sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege, Frunzele de tei sau de nuc binecuvântate de Rusalii şi împărţite credincioşilor, vor să însemne mulţimea darurilor. Viaţa liturgică şi rugăciunile începătoare încep cu rugăciunea Împărate ceresc, continuă cu Sfinte Dumnezeule şi Prea Sf.Treime, deoarece numai cu ajutorul harului ne putem uni cu Tatăl nostru cel din Ceruri. Fiul ne-a împăcat cu Tatăl, iar noi rostim:,,Şi Întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Carele de la Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit”. Bucuraţi-vă!  Rusaliile sunt Taina Bisericii în care ne rugăm:,, Împărate ceresc, Mângâitorule, Duhul adevărului, care pretutindenea eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino, şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”.

Pr.Zisu Iulian

Image result for εικονα κοστασ και ελενισ

 Sfinţii Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena

Mare este puterea Crucii Tale, Doamne, că s-a înfipt în loc şi lucrează în lume; şi a arătat, din pescari, Apostoli, şi din păgâni mucenici, ca să se roage pentru sufletele noastre.”( podobie glas.3 )

Pe arcul de triumf al lui Constantin ce se păstrează până azi la Roma, inscripţia rosteşte că el a câştigat lupta prin ,,instictu divinitatis” adică: ,,prin inspiraţie divină”. Împăratul Constantin cel Mare se naşte în Serbia de azi, oraşul Niš ( Naissus), fiind fiul împăratului Constanţiu I şi al mamei Elena. A fost militar superior al împăratului Aurelian, apoi tribun, iar în 284 guvernator de provincie şi prefect al împăratului Maximian. La 1 martie 293 ajunge Caesar şi în 25 iulie 306 este proclamat de armată împărat, dar abia la 11 noiembrie 308 este recunoscut oficial Augustus al Occidentului. După celebra luptă de la Podul Milvius de lângă Roma la 312 când îi apare pe cer semnul Crucii, uneşte toate provinciile imperiului sub autoritatea sa. Prin Edictul de la Milano dat în 313 se recunoştea libertatea religioasă a Bisericii creştine şi cerea să înceteze orice persecuţie, fiind şi Pontifex Maximus. Liciniu, care stăpânea în Răsărit are apariţiea miraculoasă a unui înger în vis care îi porunceşte să nu mai persecute Biserica. Nu ia în seamă şi este înfrânt la Adrianopole în 324 de Constantin, care rămâne singur împărat peste Imperiul de Răsărit şi Apus, cu 117 provincii şi patru prefecturi: Orient, Illyricum, Italia şi Galia. În 325 prezidează primul Sinod ecumenic al Bisericii Apostolice creştine, iar la 11 mai 330 inaugurează oraşul de pe Bosfor, denumit Constantinopol sau ,,Noua Romă” – Bizanţ. Festivităţile au durat 40 de zile şi s-au desfăşurat pe noul hipodrom cu o capacitate de 50.000 locuri, bătând chiar şi o monedă despre acest fapt. Căsătorit cu Fausta are 5 copii, iar imperiul este împărţit celor 3 băieţi, care la 9 septembrie 337 după moartea lui primesc titlul de Augustus.: Constantin al II-lea, Constans şi Constanţiu. Vechiul Tomis din Dacia Pontică (Dobrogea) se va numi Constanţa, în cinstea fiului său Constans. Constantin cel Mare încă de la apariţia minunată de pe cer a semnului sf.Crucii, până la sfârşitul vieţii sale 22 mai 337 va fi devotat Bisericii lui Hristos. La 3 aprilie 337 este botezat de episcopul Eusebiu şi poartă veşmintele albe ca ale unui neofit creştin, în locul celor imperiale. Moare la Nicomidia, de unde este dus la Constantinopol în palatul imperial. Este îngropat în Biserica Sfinţii Apostoli ctitoria sa. Din 324 apar monede cu imaginea sa şi statuia impresionantă o vedem  azi la Roma, iar capul de bronz datând din 330 se păstrează la Muzeul din Belgrad. Constantin apare pe scena istoriei într-o criză profundă a imperiului roman, iar cetatea Caesarilor suferă transformări, tineretul metropolitan deja era plictisit de atâta politeism şi vorbea de ,,amurgul zeilor”. Creştinismului adus de soldaţii legionari în toată Pax Romana cât şi influenţa covârşitoare a mamei sale împărăteasa Elena, îl fac să renunţe la obiceiurile păgâne în favoarea celor creştine, aducând secolul de aur al creştinismului. 

Sfanta Imparateasa Elena

Suntem în anul 250 d.Hr. în Drepanum din Bitinia. Aici se naşte Elena, fiică a unor oameni din popor obişnuiţi să muncească din greu. O tânără care s-a remarcat prin forţa personalităţii sale pe traseul istoriei, va fi luată în căsătorie de tribunul Constanzo Cloro care era cu legiunile romane în patria Elenei ( Flavia Iulia Helena). Impresionat de caracterul şi frumuseţea ei, sfidând legea romană care interzicea o căsătorie cu o femeie din popor şi fără cetăţenie se însoară şi va avea pe 27 februarie 275 un copil ce se va numi Constantin care înseamnă hotărât, dârz. Întors la Roma, va fi nevoit să renunţe la oficialitatea acestei căsătorii fiindcă ajunge împărat, iar Constantin creşte la curtea împăratului Diocliţian. Dar planurile lui Dumnezeu erau alese, aşa că la 306 când Constantin cel Mare este proclamat de armată ,, totius orbis imperator”( împărat al întregului pământ) o va ridica pe mama sa Elena la rangul de ,,Nobilissima Femina” iar mai târziu ,,Augusta”, cea mai mare onoare pe care o putea primi o femeie la acea vreme. Credinţa ei îi va consacra virtutea sfinţeniei, că nu degeaba, Elena se traduce strălucire. Face parte din acele Femei Sfinte care au contribuit decisiv la evanghelizarea imperiului roman, drept pentru care în ciuda protestelor, Constantin va alege o altă capitală ca punte de legătură între Asia şi Europa. În oraşul zidit de grecul Vizas ( Bizanţ), acum numit Constantinopol, inaugurat în 324, Elena va ridica o cruce foarte înaltă. Contemporanii o credeau o sfântă, se îmbrăca sobru, dădea de pomană săracilor, prizonierilor şi făcea multe donaţii, iar la Roma pune o cruce pe un stâlp de piatră unde scrie: ,,Cu acest mântuitor semn, cetatea aceasta a fost scăpată de sub jugul tiranului”. Evenimentul cel mai important al vieţii sale este găsirea Crucii Mântuitorului la Ierusalim şi a Mormântului Sfânt, aşa cum spun Sinaxarele, Martirologiu roman, autori ca: Sulplicius Severus, Ambroziu, Rufinus, Sf. Chiril şi Doctrina siriacă Addai. Înalţă Crucea împreună cu patriarhul Macarie în faţa poporului zicând: ,,Mântuieşte Doamne poporul Tău”. Va petrece mulţi ani în Ţara Sfântă, ajutând pe cei nevoiaşi, adunând Sf. Moaşte şi zidind multe Biserici. Amintim Biserica Învierii, A Naşterii Domnului din Betlehem şi Adormirea Maicii Domnului din Ghetsimani. Aici, în Palestina a trecut la Domnul la anul 337 într-o mănăstire, fiind înmormântată la Roma, pe mormântul ei construindu-se o Biserică a martirilor. Tot Sfânta Elena a adus bucăţi din scara de marmură din sala Pretoriului unde a fost judecat Iisus, care se află în Cetatea Eternă – Sf. Scară formată din 28 de pietre. În Biserica Sf. Cruce din Roma găsim piroanele răstignirii aduse tot de împărăteasă, Ieslea Naşterii şi Tăbliţa cu înscris acronim INRI şi fragmente din Sf. Cruce. Istoria Sf. Elena şi a Sf. Constantin ne arată în ziua pomenirii lor 21 mai, că izvorul luminii sufleteşti al fiecărui pământean este semnul dumnezeiesc al Crucii pe care neamurile Îl vor vedea tot pe Cer.

Image result for sf cruceConstantin si Elena, Sfintii Imparati care au scos crestinismul din catacombe

,,Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l, şi ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împăraţi Apostolul Tău, Doamne, împărăteasca cetate în mâinile Tale a pus-o. Pe care păzeşte-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule, Iubitorule de oameni.”( troparu l)

,,In hoc signo vinces,” ( ,,Prin acest semn vei învinge”) sunt cuvinte scrise pe cer în amiaza mare într-o Cruce luminoasă, ne relatează istoricul Lactanţius şi Eusebiu. Împăratul Constantin cel Mare primind poruncă în vis chiar de la Mântuitorul, îl coase ca monogram a lui Hristos ( HP ) pe toate steagurile în ajunul luptei cu Maxenţiu în 312, la Podul Vulturului. În felul acesta lucrează Dumnezeu în istoria pământenilor. În urma victoriei prin Edictul de la Mediolanum în ianuarie 313 încetează persecuţiile împotriva creştinilor, credinţa şi mărturisirea lui Iisus Hristos fiind ,, religio licita” (liberă) pentru toţi cetăţenii imperiului. Cu tact şi responsabilitate face paşi siguri, ca Fiul Omului să poposească prin suflarea Duhului Sfânt în inimile oamenilor. Ajută la construirea de Biserici împreună împărăteasa Elena mama lui şi scuteşte de dări sau impozitele vremii pe creştini. La 321 generalizează Duminica ca zi de odihnă în Pax Romana, apoi convoacă Sinodul I ecumenic de la Niceea în 325 unde cei 318 Sfinţi Părinţi care mai purtau încă semnele persecuţiilor, statornicesc dreapta credinţă în primele 7 ale Crezului. Constantin are titlul de episcop cu treburile de afară şi considerându-se împreună slujitor cu ei. Templele păgâne sunt transformate în Lăcaşuri, averile creştinilor sunt înapoiate, cei exilaţi se întorc la casele lor şi creştinii pot ocupa funcţii publice:,, Ordon ca acei care au suferit lipsurile şi necazurile să fie încărcaţi de bunuri şi scăpaţi de frică, făcând glorie cum fac eu servitorul lui Dumnezeu. Mă silesc pe cât pot de a reforma abuzurile”. Cei care au avut dregătorii în armată şi le-au pierdut datorită credinţei sunt repuşi acum în drepturi, iar agoniseala martirilor, inclusiv pământurile să se întoarcă în posesia rudelor, iar de nu se găsesc să se dea Biserici ca să facă milostenie. A încreştinat legislaţia păgână, îmblânzind tratamentul din închisori, desfiinţând răstignirea şi torturile, episcopii având dreptul ca în faţa credincioşilor în Bisericii să elibereze sclavii. S-au dat legi pentru ajutorarea săracilor, orfanilor, văduvelor, s-a îngreuiat divorţul, se pedepsea adulterul, violul, vinderea copiilor si s-a restricţionat luptele de gladiatori. Creştinismul a devenit religie de stat, iar Ortodoxia, credinţa oficială a palatului imperial şi a celor care împreună cu Constantin au primit taina Sf. Botez. Istoricul vremii Eusebiu în cartea sa ,,Viaţa Împăratului Constantin” redă cuvintele acestui Împărat creştin şi sfânt: ,, Când vorbesc de Dumnezeu, înţeleg pe Acela care este adevăratul Dumnezeu şi care are putere veşnică, a avut bunătatea de a se servi de mine pentru împlinirea planurilor Sale – nu voi fi lipsit niciodată de recunoştinţă. Mi-am propus mai întâi de a uni spiritele tuturor popoarelor, în una şi aceeaşi credinţă. Apoi am dorit să scap universul de jugul sclaviei, sub care gemea. Mă convingeam că aş fi atât de fericit pentru a aduce pe oameni să aibă toţi pe acelaşi Dumnezeu. Ţie îţi mulţumesc cu umilinţă, Dumnezeule şi Domnul meu”.

pr. Zisu Iulian

 Labarum

  Istoricul Eusebiu de Cezareea

“28.2 Deci cam pe la ceasurile amiezii, cand ziua incepuse sa scada, zicea Constantin ca vazuse cu ochii sai chiar pe cer, strajuind deasupra soarelui, semnul marturisitor de biruinta al unei cruci intocmite din lumina si ca odata cu ea putuse deslusi un scris glasuind: “Sa biruiesti intru aceasta!”; dupa care, la vederea unei asemenea privelisti, fusesera cuprinsi de uimire si el si intreaga oaste.

29. Aceasta aratare povestea Constantin ca-l descumpanise, neputandu-i el pricepe talcul. Or, tot cugetand la ea, si adancindu-se el in ganduri, iata ca s-a lasat noaptea fara sa prinda el de veste. Si, dormind el, i s-a aratat Hristosul lui Dumenezeu cu semnul vazut mai inainte pe cer, poruncindu-i sa inchipuie la randul sau semnul ce i se aratase sus in cer, spre a se pune sub ocrotirea lui in luptele pe care avea sa le poarte cu dusmanul.

31.3 Ei bine, de acest insemn mantuitor s-a folosit imparatul necurmat in chip de semn ocrotitor impotriva a toata puterea potrivnica si vrajmasa. Si a trimis porunca tuturor unitatilor sale sa poarte in fruntea lor cate un insemn alcatuit dupa modelul acesta.”

„Către Acesta, deci, şi-a înălţat el glasul în rugăciune, rugându-se Lui şi implorându-L să-i descopere cine este El şi să-şi lase dreapta Sa asupra ţelului care-i şedea înainte.

Şi cum şedea împăratul înălțând stăruitoare rugăciune, i s-a arătat un semn cu totul fără seamăn de la Dumnezeu; cărui semn – dacă l-am fi aflat din gura altcuiva – poate că nu ne-ar fi tocmai uşor să-i dăm crezare; dar de vreme ce însuşi împăratul, purtătorul de biruinţă, ne-a destăinuit aceste lucruri nouă înşine, celor ce scriem această carte, anume mult mai târziu, când am fost socotiţi vrednici de cunoştinţa şi de prezenţa sa, cine – mă-ntreb – ar mai putea pune la îndoială exactitatea istorisirii, mai ales că, între timp, viitorul avea să aducă el însuşi mărturie despre adevărul ei?

Deci cam pe la ceasurile amiezii, când ziua începuse să scadă, zicea Constantin că văzuse cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruinţă al unei cruci întocmite din lumină şi că odată cu ea putuse desluşi un scris glăsuind: «Întru aceasta vei birui!»; după care, la vederea unei asemenea privelişti, fuseseră cuprinşi de uimire şi el şi întreaga oaste (care, cum mărşăluia el pe drum, venea pe urmele sale, şi de aceea asistase şi ea la minune).

Această arătare, povestea Constantin, că-l descumpănise, neputându-i el pricepe tâlcul. Or, tot cugetând la ea, şi adâncindu-se el în gânduri, iată că s-a lăsat noaptea fără să prindă el de veste. Şi, dormind el, i s-a arătat Hristosul lui Dumnezeu cu semnul văzut mai înainte pe cer, poruncindu-i să închipuie la rândul său semnul ce i se arătase sus în cer, spre a se pune sub ocrotirea lui în luptele pe care avea să le poarte cu duşmanul. În zori, trezindu-se, le împărtăşise şi prietenilor săi taina; după care chemase la sine meşteri în prelucrarea aurului şi a nestematelor, se aşezase el însuşi în mijlocul lor şi le zugrăvise cam cum putea să arate acest semn, dându-le poruncă să-l întocmească şi ei la rândul lor aşa, din aur şi din pietre scumpe. Odată, când a binevoit Dumnezeu să ne facă această bucurie, ne-a învrednicit împăratul însuşi să privim chiar cu ochii noştri însemnul. Acesta arăta în felul următor: de vârful unei (cozi de) lance înalte şi poleite cu aur era prinsă pieziş o stinghie în forma semnului crucii. Sus de tot, deasupra întregului însemn, era o cunună împletită din aur şi bătută cu pietre nestemate, de care se afla prins simbolul numelui Mântuitorului; două litere închipuind – prin cele două litere de la începutul lui – însuşi numele lui Hristos (P-ul fiind prins în mijlocul crucii X-ului), iniţiale pe care împăratul s-a obişnuit să le poarte înscrise pe coif chiar şi mai târziu”.

(Eusebiu de CezareeaViața lui Constantin cel Mare, traducere și note de Radu Alexandrescu, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 14, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, pp. 76-77)



v. 3.0 Copyright © 2004-2013 Catedrala Navigatorilor. Web design & development Dan Crăciun.