Vino și vezi!

Creştine, timpul îţi aparţine! Ai grijă cum îl foloseşti! Nu uita că urmează veşnicia! Este o certitudine. Opreşte-te din fugă! Citeşte sau ascultă din cele înscrise pe această pagină ortodoxă! Caută şi vei înţelege:” Calea, Adevărul şi Viaţa !”

 Lumina Ierusalim

Sfânta Lumină

Suntem în Biserica Învierii în Sâmbăta cea Mare la rugăciunea specială rostită de Patriarhul locului deasupra Sfântului Mormânt, pentru a vă povesti despre miracolul Luminii celei Sfânte. Pelerini din toate colţurile pământului îşi pleacă genunchii ca să primească semn din Înaltul Cerului de la Dumnezeu care a zis: ” Să fie lumină”. Totul este public şi sub controlul autorităţilor care vor să se asigure că nu este o înşelătorie. Biserica Ierusalimului nu face publicitate, dar necredincioşii supraveghează cu atenţie acest fenomen. Din Cer prin turla Bisericii Anastasis spre curiozitatea unora şi bucuria creştinilor veniţi în pelerinaj, coboară Scânteia divină ce aprinde Candela Sfântului Mormânt şi multe mănunchiuri de lumânări din mâinile credincioşilor. Oficiali ai statului Israel şi din departamentul de poliţie au câte un reprezentant evreu, arab, turc. Încă din seara Prohodului verifică cu rigurozitate încăperea Sf. Mormânt ca să înlăture orice suspiciune. Se sting candelele şi se îndepărtează orice sursă de foc, iar după aceea se sigilează uşa cu două benzi cruciş şi se pune pază autorizată. Procesiunea începe dimineaţa la orele 9. Din sobor fac parte patriarhul, mitropoliţi, episcopi, clerici, urmaţi de foarte multă lume venită special pentru acest moment. Dragomanii civili îmbrăcaţi în portul tradiţional grecesc cu toiege de metal pe care le gesticulează armonios şi cadenţat, diaconi care poartă Sf. Cruce cu părticele din Lemnul Sfânt, urmaţi de mii de pelerini cu buchete de lumânări de câte 33 bucăţi având pe ele icoana învierii, urcă spre Înviere. Ajunşi în dangătul clopotelor cântă:,,Învierea Ta Hristoase, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ, ne învredniceşte cu inimă curată să Te mărim”, apoi continuă slujba Vecerniei cu imnul „Lumină lină, a Sfintei slave a Tatălui ceresc”. Pe la 11.30 vin grupuri de tineri arabi ortodocşi, care în ritual oriental se roagă, căţărându-se chiar pe baldachin: „Doamne, trimite-ne din cer Lumină!” În jurul orei 12 Patriarhul se apropie de intrarea Sf. Mormânt, este controlat cu atenţie şi rămâne doar în stiharul alb, cu epitrahil, mânecuţe şi brâu. Totul se petrece în văzul asistenţei necreştine, gărzi musulmane, primarul Ierusalimului, asistaţi de armeni, catolici, copţi. Trebuie să vă spunem că Lumina din cer coboară doar la ortodocşi. Patriarhul sub escortă rupe sigiliul, intră în Capela îngerului care este foarte îngustă, fiind păzit de un arab musulman. După puţin timp mai face un pas şi îngenunchează în faţa lespezii Mormântului unde se roagă circa 20 de minute. Atmosfera este încordată de aşteptare şi de emoţia momentului. Din tradiţie se zice că dacă Lumina Sfântă nu se mai pogoară, atunci va fi sfârşitul lumii. Întotdeauna între orele 12.30-13.30, scânteia dumnezeiască coboară ca un glob de lumină împrăştiindu-se în sclipiri de foc galben-verzui, care nu te ard timp de câteva minute, aprinzând Candelele din Mormânt,vata presărată şi multe făclii din mâinile pământenilor. Patriarhul din uşa Kouvouklionului împarte Sfânta Lumină tuturor.Ţine un mic cuvânt prin care mulţumeşte Mântuitorului şi se continuă Vecernia. Noaptea pe la orele 23.00 se porneşte din nou procesiunea şi se înconjoară de trei ori Sfântul Mormânt. Se cântă Hristos a Înviat, iar din faţa uşii se citeşte Evanghelia Învierii, apoi se continuă slujba şi sfânta Liturghie ce se săvârşeşte pe Mormântul Sfânt.
,,Dătătorule de lumină, Doamne, ascultă-ne pe noi păcătoşii şi nevrednicii robii Tăi, care în acest ceas stăm lângă acest Preasfânt şi de lumină purtător Mormânt şi cinstim Învierea Ta cea de a treia zi”. Mărturii sfinte.

Istoricul Eusebiu scrie în Istoria sa că pe la sfârşitul secolului al II-lea, la Ierusalim pe timpul episcopului Narcis în noaptea Sfintelor Paşti s-a petrecut un un lucru minunat. Terminându-se untdelemnul din candele Sf. Mormânt au pus apă şi totuşi spre uimirea mulţimilor ele ardeau. Despre minunea Luminii din Cer vorbeşte pe la anul 350 şi Sf. Chiril, patriarh al locului, iar pelerina Egeria care vine din Galia, ne povesteşte în anul 384 despre ceremonia Lucernarrium, adică a Luminii. Baldovin în Lecţionarul codice Armean din anii 417-439 spune că Lumina Sfântă aprindea candelele şi lumânările din Biserică, iar manuscrisul Georgian Codice Haghios Stavros arată cum doar la rugăciunea patriarhului se aprindea Focul Sfânt. Călugărul Bernand la 870 în ,,Itinerarul” său este martorul minunii: ,,Merită însă să spunem ce se întâmplă la Privegherea Paştilor, când îngerul aprinde candela care atârnă deasupra Mormântului”. Krahkovschi dintr-o Sursă islamică spune cum emirul şi imanul prezenţi, văd o lumină asemănătoare unui foc alb ieşind din interiorul Mormântului. Relatare o găsim şi în Scrisoarea lui Arethas adresată emirului din Damasc:,,emirul Ierusalimului sigilează uşile, creştinii stau afară şi zic ..Doamne miluieşte-ne” şi candela se aprinde ca de un fulger”. Nicketas scrie în 947 împăratului Constantin VII Porfirogenetul, cum mereu câte un emir furios voia să stingă Flacăra Sfântă. După ce creştinii au plătit 7000 de galbeni Sultanului ca să le îngăduie sărbătoarea Paştelui. Deşi patriarhul era reţinut de gărzi, Lumina aprinde 2 candele,în care se turnase apă în lipsă de ulei. Sursa al – Biruni din sec. XI-lea, prin al – Faraj din Baghdad spune că au înlocuit feştilele cu aramă şi totuşi ardeau pentru că focul s-a coborât şi le-a aprins din nou. Istoricul sirian Ibn al- Qualamin relatează că după ce s-a petrecut minunea sultanul porunceşte să dărâme Biserica Învierii. În 1101 în Istoria lui Fulcherius despre cruciaţi, se spune că regele după ce a auzit că Lumina a venit, s-a întors cu oaspeţii în Biserică să vadă minunea. Itinererium Ricardi 1192, povesteşte despre vizita lui Saladin la Sf. Mormânt în Sâmbăta Mare. Sultanul stinge candelele, dar ele spre uimirea lui se aprind din nou. În  anul 1322 un cavaler englez Sir John Maundeville notează:,, există o candelă care atârnă înaintea Mormântului arzând strălucitor, se stinge în Vinerea Mare şi se aprinde de la sine în ceasul în care Domnul nostru a Înviat din morţi”. Nilocolo Poggibonsi care vizitează Biserica Învierii în1347 zice:,, Candelele sunt stinse, iar saracinii nu îngăduie să intre nici un creştin. Am văzut un porumbel venind, care s-a coborât deasupra Capelei şi apoi o Lumină mare a apărut, de unde toţi îşi aprindeau făcliile”. Ioan VI Cantacuzino mărturiseşte la 1360:,, În ceasul în care creştinii sunt adunaţi acolo cântând imnul Învierii lui Hristos, o Lumină din Cer se pogoară şi aprinde cele trei Candele aflate în Mormântul lui Hristos”. În 1375 când musulmanii stăpâneau Ierusalimul, pelerinul rus Arseni, mărturiseşte:,, După ce patriarhul şi mitropoliţii au înconjurat Κουβουκλιονουλ- Kuvuklionul de trei ori, a apărut deasupra un nor de fum şi un strigăt puternic s-a înălţat din Biserică la apariţia Luminii”. După ce armenii au plătit ca ei să serbeze Paştele în acel an 1580, patriarhul Sofronie şi poporul erau ţinuţi afară în curte unde se rugau după rânduială. Sfânta Lumină despică coloana de marmură de la intrare ( existentă şi azi) şi din crăpătură toţi au aprins lumânările. Portarii mahomedani văzând minunea au deschis uşile şi cântau  împreună cu lumea: ,,Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru”, după care au fost decapitaţi. Trecem peste multe dovezi păstrate şi ajungem la anul 1832 când guvernatorul Siriei, Ibrahim Paşa, a trimis după patriarhul copt Petru al VII-lea: ,, Rugăciunile au început sub escortă ca de obicei. La un moment dat Lumina a izbucnit trecând prin coloane şi a apărut în afara Bisericii. Paşa a rămas foarte uimit”. Iar Sursele Ben-Anieh din 1846 zic:,, Femeile arabe, turcii înşişi, musulmanii, cădeau în genunchi şi strigau, Alah Dumnezeule, şi Lumina Sfântă se revărsa mereu!”. Patriarhul Diodor I al Ierusalimului întrebat despre acest fenomen supranatural răspunde.,, Το αγιον φως ειναι αγιον φως- Lumina sfântă este lumină sfântă – O adevărată minune! An de an, timp de 20 de veacuri, minunea are loc şi azi printre pământeni.  Doamne, Tu care ai strălucit lumină celor ce şedeau în întuneric şi în umbra morţii, tot aşa revarsă în inimile noastre Lumina Ta cea neînserată! 

Invierea lui Hristos

Hristos a înviat!

Pământenilor, acesta este Crezul nostru! ,,A înviat a treia zi după Scripturi!” A împlinit toate profeţiile iar moartea a fost învinsă. Să nu mai plângem pentru că sfârşitul e un nou început. ,,Aceasta este Ziua pe care a făcut-o Domnul, ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa”. Este adevărul Scripturii  ca ,, Sărbătoarea a Sărbătorilor”. Dacă am fost trişti trebuie să ne bucurăm şi să nu ne pierdem timpul căutând pe ,,Cel viu între cei morţi”. Învierea depăşeşte înţelegerea necredincioşilor pentru că totul face parte din opera de mântuire. Cercetând paginile Sfinte am văzut că suntem veşnici. Toţi ne-am amintit că Dumnezeu nu poate muri. Învierea face dovada învieri celei de obşte: ,,Unde îţi este moarte boldul, unde îţi este iadule biruinţa?” Învierea dă răspuns la ce se petrece Dincolo. Acum răspunde la toate întrebările de pe drumul Cruci până la Golgota puse de cei care s-au înhăitat cu tâlhari. Învierea este un act dumnezeiesc şi nu poate fi acoperită doar de-o lespede a mormântului, nici tăinuită, ci luminează celor din întuneric până la marginile pământului.  Învierea este experimentată, argumentată, verificată de timp. Creştinătatea o întăreşte cu sfinţi, mucenici, Taine sfinte şi moaşte,deoarece Iisus Hristos ne-a promis că  va fi cu noi ,,până la sfârşitul veacurilor.” Lumea prinde curaj în faţa morţi şi poate înţelege care-i rostul fiecăruia. Învierea nu este doar tradiţie ci certidudine. Din Înviere va izvorî mereu biruinţa binelui asupra răului şi va răsări învierea trupurilor noastre la sfârşitul veacurilor, când ne vom îmbrăca în nestricăciune. Este verificată, motiv pentru care împreună cu Toma răspundem: ,,Cu adevărat a înviat”! Toţi care l-au văzut timp de 40 de zile au îngenuncheat: ,,Domnul Meu şi Dumnezeul Meu”. Cât timp lumea crede, Biserica zidită pe credinţa apostolilor nu poate fi biruită de porţile iadului,deoarece temelia ei este Învierea. ,,Cine eşti Tu Doamne”? a întrebat prigonitorul Saul pe drumul Damascului. ,,Eu sunt Iisus pe care tu îl prigoneşti!” ,,Ce să fac Doamne?” El este apostolul Pavel, care depune mărturie pentru tot ce a făcut pentru Hristos, zicând:,, El a înviat, fiind începătura celor adormiţi!”  Evenimentul nu poate fi scos din contextul istoriei. Protagoniştii au existat: Tiberiu la Roma împărat şi pe vremea lui Ponţius Pilat. Învierea nu este o filozofie. Cu inima se crede în adevăr şi prin viu grai se propovăduieşte. Dacă nu vrei să mori definitiv trebuie să fii fiu al învierii. Acel condiţional ,, dacă nu voi vedea, nu voi crede” primeşte răspuns:,,Vino şi Vezi!” Spiritul este superior materiei iar neînţelesul se dezleagă, Dumnezeu guvernează propria Creaţie. Cei care s-au împotrivit învierii au căzut ca şi cei străfulgeraţi de îngerul care a dat piatra de pe mormânt. Creştinismul cântă învierea fiind cea mai mare minune. Lumina Lui luminează tuturor, motiv pentru care aprindem din nou făclia sufletului când preotul rosteşte ,,Veniţi de luaţi lumină!”. Ea schimbă conştiinţele, suntem slobozi şi putem privi spre Răsărituri. Învierea este pentru toată suflarea şi trebuie să ne îmbrăţişăm. Nu mai suntem singuri. Să iertăm şi să ne închinăm şi noi învierii Sale cele de a treia zi..Învierea aparţine lui Dumnezeu şi este universală. Slujba propriu-zisă începe afară pe treptele bisericii, unde participă creaţia toată, adică lumea văzută şi nevăzută.. Aici începe  sublima cântare ,, Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.” În unele zone conform tradiţiei uşile bisericii se închid, apoi între preot şi un credincios se rosteşte dialogul psalmului 23, scris de împăratul David. Slujitorul bate în uşă cu toiagul crucii, zicând: ,, Deschideţi mai mari, porţile voastre, şi voi, porţi veşnice, ridicaţi-vă, ca să intre Împăratul slavei! Cine este acesta, Împăratul slavei? Domnul, Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război! Deschide-ţi porţile! Acesta este Împăratul slavei! Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei!” Mântuitorul nostru învie cu acelaşi trup care este îndumnezeit şi nu mai are trebuinţă de cele materiale. După Înviere, El este înveşmântat din nou, cu mărirea pe care o avusese de la Dumnezeu, mai înainte ca lumea să fie. Slujba  desluseşte prin cânt tot planul mântuirii lumii acesteia. Evanghelia continuă: ,, La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu.” A venit cu trup, ca urmaş al lui David, iar prin Înviere se arată însuşi Dumnezeu: ” În El locuieşte trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii, ca să împace cele de pe pământ, şi cele din ceruri.” Învierea depăşeşte timpul şi spaţiul în care noi ne trecem anii, drept pentru care  convinşi slăvim veşnicia. El vine din Cer, ca să ne spună ce este acolo, zicând :,,Mă duc să vă pregătesc loc şi vouă.” Nu moartea are ultimul cuvânt, ci grija omului ca să fie pregătit pentru a avea şi el parte de înviere. Taina nu poate fi redusă doar la un fenomen natural şi raţional, pentru că sufletul nostru are multe însuşiri, şi tânjeşte după Creator. Să ne dea Domnul înţelepciune ca să ne convingem că:,, Nu avem aici, cetate stătătoare, ci o căutăm pe cea ce va să fie”. Nu întâmplător,, a iubit aşa de mult lumea”, dovedind că iubirea e mai tare decât iadul. Sărutarea pascală nu este doar un gest liturgic, ci o poruncă care trebuie trăită profund şi împlinită.  O zi de Duminică, cea dintâi a săptămânii, care dis – de-dimineaţă desparte întunericul de lumină, viaţa de moarte, risipind negurile şi rostind: “Cu adevărat a înviat!” Să urmăm sfatul Sfântului Ioan Gură de Aur: ,,Cea mai frumoasă sărbătoare, este conştiinţa curată; căci nu mulţimea celor ce se adună în biserici se ia în seamă, ci virtuţile pe care ei le practică; nu hainele acelea preţioase, ci evlavia lor; nu masa îmbelşugată, ci grija pentru suflet, toate acestea fac la un loc, adevărata sărbătoare creştină”.

Hristos a înviat!

 

Prohodul Domnului

Această Vinere Mare nu este doar o pagină tristă din istoria umanităţii, ci o filă sfântă a Evangheliilor  care vorbesc lumii despre ce a fost în stare să facă omul Fiului Lui Dumnezeu. O Săptămână Mare cu evenimente dramatice: ,,Cerul şi pământul vor trece dar Cuvintele Mele vor rămâne”. Sf. Epitaf scos în mijlocul Bisericii este pururea icoana îngropării Măntuitorului Iisus Hristos înconjurat de îngerii, Maica Domnului şi de sfinţi: ,,Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tau, cu giulgiu curat înfasurându-L si cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus”. Cei interesaţi  au crezut chiar că pot încheia socoteliile şi pot scăpa de judecată, Au pus  lespede grea, au pecetluit mormântul ca să nu fie :,, rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi”. Totul a fost în grabă şi am lipsit. Am rămas datori şi trebuie baream acum să fim la Înmormântare, la Prohodul Domnului. Aducem ca miresme de îngropare lacrimile noastre, tămâie, lumănări, flori şi multă rugăciune. Doamne, iartă-ne ! Te au părăsit de frică, dar de ce oare te lăsăm iarăşi singur? Ce semne şi minuni mai trebuie să faci ca toţi să creadă că Tu eşti Începutul şi Sfârşitul? E prima înmormăntare la care bat clopotele a Înviere! Trecem pe sub sfântul Epitaf ca în mormăntul Tău, fără să ne mai fie teamă de moarte, deoarece ştim că Tu eşti Dumnezeu :,, În mormânt, Viaţă, Pus ai fost, Hristoase,şi s-au spăimântat, oştirile îngereşti”. Purtăm în mâini făclii aprinse ca să nu mai rătăcim prin întunericul nopţii şi să găsim drumul: ,,Tu eşti Calea, Adevărul şi Viaţa”. Dacă nu ne ajungeai din urmă era totul neant. Avem flori în braţele noastre, dar lacrimile s-au uscat şi nu mai putem picura lângă epitaf un rod al pocăinţei. Îţi mulţumim  că ne-ai lăsat Biserica şi sfintele Taine. Avem identitate şi suntem ai Tăi: ,,si n-a pierit nici unul dintre ei, decat fiul pierzarii,” Această cântare pe glas tânguit atât de dragă ortodoxiei este ca o pulbere de aur poleită pe altarul străbun al credinţei Vechilor Cazanii. Cântat de toată suflarea ortodoxă vrem să prohodim în spaţiu şi peste timp cu nădejdea că este: ,,o credinţă, un Domn, un botez.” Măcar acum să plângem cu Maica Domnului care încremenită de gestul omului : ,,stabat mater dolorosa” împlineşte profeţia .Alături de ea mergând pe locuri sfinte vom scrie şi noi un rând pe epitaf, fiindcă suntem rod al lacrimilor sale. Cântul răzbate ca un ecou din sufletul creştinilor. Clipă de jale în univers. Pământul primeşte pe Cel ce l-a zidit, iar muritorii îngroapă nemurirea: ,,În mormânt cu trupul, în rai cu tâlharul, pe scaun şezător, ai fost Hristoase, toate umplându-le, Cel Ce eşti necuprins.” Totul este o teologie, adică o vorbă sfântă despre Dumnezeu, care ne înţelepţeşte cu fiecare vers:,, Neamurile toate  Laudă-ngropării Ţi-aduc, Hristoase-al meu”.   Soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, morţii au ieşit prin cetate, catapeteasma în două s-a despicat, iar sutaşul a strigat: ,,Cu adevărat, Omul acesta, Fiul lui Dumnezeu, a fost.”  Mereu aceeaşi chemare, ” Adame, unde eşti?” Şi un răspuns aşteptat…Doamne, iată-mă!

pr. Zisu Iulian

 Martea Mare

     A sosit timpul roadelor!

Deniile ca slujbă de seară aveau să anticipeze privegherea din catacombe, unde creştinii vor cânta: ” Lumină lină a sfintei Slave a Tatălui ceresc”. Evanghelistul prezent la drama evenimentelor ne poartă pas cu pas pe aceste urme sfinte, ca să înţelegem că pentru a noastră Mântuire S-a pogorât din Ceruri. Călcând cu credinţă pe urmele Golgotei, toate generaţiile vor găsi răspuns la întrebările timpurilor. Dacă suntem sinceri şi încercăm să ne îndreptăm, ne vom regăsi pe această mare scenă ca protagonişti, de o parte sau de alta a Crucii lui Hristos. Slujba Deniei nu este doar o rugăciune ci şi o meditaţie pe care o aduce mesajul Evangheliilor Patimilor în această Săptămână Mare. Tot omul care vine în lume, cel puţin acum în al 12-lea ceas, să nu – L părăsească pe Iisus, şi nesilit de nimeni, să ridice de jos Crucea lui cea Sfântă. Simţind povara şi greutatea propriilor păcate vom pune mai mult preţ pe sufletul nostru care s-a Răscumpărat cu preţ de Jertfă. Dacă nici creştinii nu vom înţelege că totul s-a făcut pentru noi vom avea parte de un creştinism dramatic. Cuvintele rostite de Mântuitorul  se îndeplinesc chiar sub ochii noştri, iar apostolul Matei concluzionează în capitolul XXIV că trebuie să fim pregătiţi pentru Viaţa Veacului ce va să fie, deoarece totul este pe bună dreptate. Vor veni hristoşi mincinoşi care vor încerca să zdruncine dreapta credinţă prin soroace şi calcule la date apocaliptice. Vor fi războaie, foamete, boli molipsitoare, cutremure, dar acesta este doar începutul durerilor.   Drepţii vor fi prigoniţi şi dragostea pentru credinţă a multora se va răci. Păcatul va deveni virtute, omul fărădelegii va fi găsit cinstit şi urâciunea pustiiri îşi va face de cap. Semne mari vor fi în cer şi pe pământ, dar înainte de toate Evanghelia se va propovădui la toate neamurile. Crucea ca semn al Fiului va brăzda universurile, îngerii îşi vor face datoria şi toţi vor înţelege că Dumnezeu nu a glumit: ,, Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu.”  Pe cale fiind, lui Dumnezeu i se face foame şi se duce spre un smochin ca să-i culeagă roadele. Uimiţi de gest, deoarece nu era decât înfrunzit, la întoarcere ucenicii au văzut că se uscase, dar au înţeles mai târziu cauza: nu a fost în stare să-l hrănească pe Dumnezeu. A încetat mila şi a venit deodată răzbunarea?  Nu smochinul e problema, ci omul!  Chemării de Sus i se răspunde doar cu Da sau: Iată-mă! Un filozof, plimbându-se printr-o grădină, impresionat de podoaba arborilor, se adresează unei crengi: ” Vorbeşte-mi, despre Dumnezeu!” Şi în loc de răspuns ea a înflorit. Cât timp îţi mai trebuie omule? Ne vrea să fim de folos, nu reci, aspri, indiferenţi ca vremurile, trecători obosiţi, plictisiţi care nu am înţeles nimic de la Viaţă. Nu ne putem scuza la infinit. Vrem îngăduinţă dar ne purtăm la fel! Până şi plantele reacţionează la sonoritatea portativului iar ţie nu-ţi pasă de binele tău! Vremea deja trecuse, căci acolo era Veşnicia. Într-o realitate totul trebuie făcut la timp, ca dragostea pentru Dumnezeu să nu se usuce. Timpul este acum, de la tinereţe. Oricând, despre oricine, se poate vorbi la trecut. Cel puţin să-şi fi plecat crengile. O îngenunchere pregăteşte motivarea la Taina spovedaniei. Dumnezeu iartă, dar nu se lasă păcălit!

pr.Zisu Iulian

Image result for smochinul neroditor

  Săptămâna Patimilor

Fiecare Zi din această Mare Săptămână vrea să însemne o nouă Creaţie. Atunci asistând doar îngerii iar acum şi oamenii. Suntem cuprinşi mereu toţi indiferent de vârstă sau stare socială, buni şi răi, mincinoşi şi farisei. Aduşi în faţa Crucii, El este încă slujitor, deoarece nu toţi suntem curaţi. Chiar dacă unii vor să se sustragă, motivaţi ca şi Petru la spălarea picioarelor, zgura s-a aşezat destul pe veşmântul sufletelor noastre. Gestul lui Iuda va dramatiza istoria şi conşţiinţa umanităţi care trebuie să mulţumească că a primit totuşi Iertare. Încotro, este fuga noastră dacă El ne-a spus că rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor? Ne-a ajuns mereu din urmă ca să nu ne scape în iad: ,, nici unul din ei nu a pierit, decât fiul pierzării”. Conducerea poporului ales era teocratică după Legile divine din Sinai, dar în această săptămână vor spune că nu au împărat decât pe Cezarul. Ce blasfemie! De Florii strigau: Osana, Fiul lui David  iar acum nu mai vor să audă de Dumnezeu! Se salvează cine a priceput: Nicodim, Iosif din Arimateia sinedrişti şi doar tâlharul care se căieşte:,, Pomeneşte-mă Doamne!” Din imperiul roman se va alege praful, însă sutaşul care recunoaşte că Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu, devine creştin. Iosif pune la îndemână mormântul şi chiar trupul lui Hristos mort şi astfel mai există o tradiţie iudaică. După atâtea Patimi, Viaţa nu moare şi ar fi fost cumplit dacă nu aveam Duminica Învierii ! Cine încearcă să trădeze ieşind de pe Mare scenă este silit de împrejurări precum Cirineanul, să ridice Crucea şi să privească la Cel ce l-au răstignit. Aceste zile ,,YOM ” aparţin Creatorului ca la începuturi. Domnul face totul. Ca să înţelegem trebuie să venim la Denii, să ascultăm evangheliile pătimirii, iar cu credinţă şi Căinţă să ne şi mântuim. Crucea nu se studiază ci doar se înfige în Golgota (dealul Căpăţâni lui Adam),ca să pricepem că drumul trebuia refăcut numai de El. Cu Hristos încetează răstignirea pe cruce. Crucea de acum va fi sfântă prin sângele Său, în timp ce mântuirea este proporţională cu credinţa şi înţelegerea fiecăruia. Chipul şi asemănarea sunt refăcute şi la una din Denii ni se dă exemplul dreptului Iosif cel prea frumos care trădat de fraţii săi are puterea iertării. Să nu facem faptele fariseilor şi cărturarilor care zic doar şi nu fac ceea ce trebuie. Vaiurile adresate de Mântuitorul sunt corecte, datorită comportamentului lor. Jurămintele sunt false. Fac rugăciuni doar de ochii lumii. Dreptatea, mila şi credinţa au mai mare valoare decât zeciuiala. Sunt asemănaţi cu mormintele văruite care miros de duhoarea păcatelor. Părinţii lor au vărsat sângele profeţilor ce-i povăţuiau să asculte de Domnul fiindcă: ,, Iată! Vi se lasă casa pustie.” Să ne rugăm cu cântarea deniei aşa: ,, Cămara Ta, Mântuitorule o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, dătătorule de lumină şi mă mântuieşte.”

pr. Zisu Iulian

Pentru tine creştine s-a smerit Împăratul cerului !

Numele lui Lazăr a făcut deja istorie, iar credinţa Biserici i-a închinat în calendar o zi specială numită: ,,Sâmbăta lui Lazăr”, când se face şi pomenirea celor răposaţi. În Betania Mântuitorul poposise de multe ori în casa lui Lazăr şi a surorilor  Marta şi Maria.  Întâlnirea lui Iisus cu surorile lui Lazăr este un dialog plin de învăţături creştine.  Chiar ucenicilor Domnul zice: ,,Lazăr a murit; şi Mă bucur pentru voi, că Eu nu am fost acolo”.  Amândouă erau convinse că dacă El ar fi fost acolo fratele lor n-ar fi murit. Dar ştiau că orice va cere de la Tatăl îi va da şi peste tot necazul mai credeau în învierea cea de apoi.  Era Acolo pentru toată lumea şi în văzul tuturor a făcut minunea. ,,Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine, va trăi”. Puterea dumnezeirii nu-i doar teorie sau vorbe, ci Cuvânt: ” Unde l-aţi pus”? Om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Doamne, aşa te-am cunoscut! ,,Iisus a lăcrimat”. Când au ridicat piatra de pe mormânt mirosul se înteţise. A urmat doar o rugă către cer:  ,,Ascultă-mă doar de dragul mulţimii ca să creadă că Tu, M-ai trimis”. La chemarea lui Dumnezeu totul prinde viaţă: ,,Lazăre, vino afară!”. Mulţimea s-a înspăimântat când mortul înfăşurat a ieşit din mormânt, apoi l-au dezlegat şi l-au lăsat să meargă spre uimirea tuturor. Minunea s-a răspândit repede iar  sinedriu  a şi hotărât:,, dacă-l vom lăsa aşa, toţi vor crede în El şi vor veni Romanii şi ne vor lua locul şi ţara”. Mulţi care auziseră veneau acum în Betania să vadă ce s-a întâmplat. Fariseii căutau să-l omoare acum şi pe Lazăr, căci mulţi credeau în Iisus. Lumea fremăta de bucurie şi nerăbdare. Clipa aşteptată sosise. Este Cel mai potrivit ca să ocupe scaunul strămoşului David şi pentru popor acum era momentul să scape de ocupaţia romană. Era cu o săptămână înainte de Paşti, iar El ştiindu-le gândurile se întristase. Învăţătorul intră paşnic în cetate şezând pe mânz de asin, aşa cum proorocise Zaharia cu sute de ani înainte. Lumea Îl aclama precum odinioară pe David şi aşterneau hainele pe cale :,,Osana, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana, întru cei de sus!”. Omul providenţial care făcuse atâtea minuni. Uitaseră ce le spusese: ,,Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!”. Complotiştii nu mai puteau suporta scena triumfală. Îşi astupau urechile şi gurile copiilor care strigau ,,Osana”. Erau prea mulţi martori deja. Totul devenise istorie, arheologie, credinţă şi sărbătoare de Florii: ,,Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor vorbi”. La Ierusalim pelerini şi clerici în sâmbăta lui Lazăr fac slujba utreniei la mormânt în Betania, apoi pornesc la Mânăstirea ridicată pe locul casei unde se slujeşte sf. Liturghie şi se dă o agapă creştină. În ziua de Florii pe la 8 dimineaţa procesiunea se porneşte din Betania, drum de 6 km, pe care mulţimea cu ramuri de finic merge spre Ierusalim, cântând „Osana” şi apoi participă la Slujbă la Biserica Învieri. Cei care poartă nume de Florii să-I mulţumească, iar noi să-L lăsăm să intre în Ierusalimul sufletelor noastre. Să poposim cu gândul în insula Cipru la racla cu moaştele apostolului Lazăr care a fost episcop aici şi purtând ramuri de salcie să ne înrădăcinăm credinţa în Înviere. Să aşternem păcatele la spovedanie pentru a lua iertare şi să nu ne purtăm ca cei ce voiau să omoare învierea lui Lazăr. Să avem credinţa, sinceritatea şi mărturisirea copiilor care se rugau ca şi noi cei de astăzi: ,,Osana”         ( Doamne Mântuieşte!) 

pr. Zisu Iulian

 Mântuieşte Doamne, poporul tău!

Chipul crucii e prezent în lume şi prin ea se ţine lucrarea lui Dumnezeu. Adam a fugit de Cruce şi a pierdut veşnicia însă răscumpărarea o face Hristos cu preţ de Jertfă pentru a ne aduce din nou Raiul. Vechiul Testament este presărat cu simbolul Crucii ca noi să înţelegem cât de: “Mare este puterea Crucii Tale, Doamne!”. Iacob îşi binecuvânta nepoţii cu acest semn, iar psalmistul rostea: “Însemnatu- s-a peste noi, lumina feţei Tale, Doamne!” Cei muşcaţi de şerpi veninoşi în pustiu pe timpul lui Moise, se vindecau doar dacă priveau la şarpele de aramă atârnat pe o Cruce: “Vezi, Israel, viaţa ta răstignită pe lemn!”, anticipând ce se va întâmpla cu Mesia cel aşteptat. Când poporul s-a certat la Meriba pentru apă, Moise a lovit cu toiagul stănca şi a îndulcit apa amară cu un Lemn, iar mâinile întinse în semnul Crucii aduce biruinţa împotriva vrăjmaşilor. Semnul T făcut la uşorii caselor şi pe frunţile lor îi va izbăvi de îngerul morţii, Primim în Taina Botezului Sf. Mir ungându-ne în semnul Crucii. iar la Taina Maslului zicem: “Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta ne-ai dat-o nouă!”. Crucea a devenit steag peste neamuri fiind pecetea creştinătăţii şi clipa Apocalipsei ce vesteşte judecata universală. Istoria şi arheologia Crucii, povestesc despre sfinţenia acestui Lemn dumnezeiesc. Crucea văzută de Constantin cel Mare pe cer va schimba faţa hidoasă a lumii vechi, iar descoperirea Sfintei Crucii de către împărăteasa Elena lasă moştenire Bisericia Învierii, unde din cer coboară Sfânta Lumină de Paşti. Aceste fapte petrecute nu sunt poveşti sau legende, ci evenimente majore din viaţa omenirii. Urmarea lui Hristos este legată de lepădarea de sine şi purtarea cu vrednicie a Crucii. Este înfiptă în centrul pământului, şi El ne cuprinde pe toţi, drept pentru care datori suntem să cântăm: “Crucii Tale ne închinăm, Hristoase!” Aceasta este identitatea şi darul mântuirii. La mijlocul Postului Mare este scoasă în centrul Bisericii pentru a ne da putere în urcuşul spre Înviere. Pentru noi cei credincioşi rămâne puterea lui Dumnezeu. Crucea schimbă gândirea lumii, îngenunche filozofiile şi aduce Adevărul. Unii au călcat-o în picioare, alţii au ars-o crezând că pot scăpa de El. Să nu uităm monogramul şi înscrisul IS HR NI KA ( Iisus Hristos învinge ) Păstraţi Crucea dreaptă! Nu-i frângeţi braţele precum nazismul şi nu o îngropaţi precum comunismul! Fiţi OAMENI, adică fiii ai Tatălui ceresc!

pr. Zisu Iulian

Inaltarea Sfintei Cruci

Sfinţii 40 de Mucenici

Dacă veşnicia ar fi rămas un mister azi nu am mai fi avut martiri. Mucenicia este o stare de jertfă supremă pentru o cauză sfântă, care implică pe însuşi Dumnezeu. Şi aşa s-a întemeiat Biserica ,, iar sângele martirilor este sămânţa creştinilor””. Cununa veşniciei se întrevede de la împletitura unui fir de mărţişor, până la coloana infinitului a lui Brâncuşi. Colacul măcenic în formă de 8 arată că El este începutul şi sfârşitul. Cei patruzeci de mucenici ne-au lăsat în istorie chiar un testament scris şi semnat de ei, ca o scrisoare deschisă lumii, ce spune că au murit pentru credinţa în Hristos.

„Trecut-am prin foc şi prin apă, dar ne-ai scos la odihnă!”(Ps. 65, 12)

Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton si Aglaie.

Limesul imperiului roman de răsărit se intindea până  în Armenia zilelor noastre. Suntem pe timpul prigonitorului Licinius (308-324), când 40 de soldaţi creştini din Legiunea XII -a Fulminata au nesocotit credinţa păgână a imperiului şi a lui Agricola guvernatorul.

 ” Scoate-ne pe noi Doamne, din ispită şi din smintelile celor ce fac fărădelege.”

Sfintii 40 Mucenici din Sevasta

Şapte zile de temniţă nu au fost suficiente pentru a-i convinge, de aceea eparhul i-a bătut cu pietre şi iarăşi i-a închis. Au fost condamnaţi la moarte într-o noapte geroasă de 9 martie în lacul Sevastiei. I-au dezbrăcat de haine şi silit să intre în lac, deşi era iarnă şi ger. S-au rugat cu lacrimi şi s-au îmbărbătat unul pe altul, strigând: „Iute este gerul, dar mai dulce este raiul”. Alţii ziceau: „rece este gheaţa”, ceilalţi răspundeau: „fierbinte este dragostea pentru Dumnezeu”. Au pregătit prigonitorii lângă lac şi o baie cu apă caldă, ca să-i ademenească pe cei slabi şi aşa a ieşit un ostaş din lacul îngheţat, pierzând mucenicia. Iar în toiul nopţii o rază dumnezeiască din cer a topit gheaţa să-i încălzească pe mucenici, iar patruzeci de cununi stăteau deasupra ostaşilor lui Hristos. Văzând cununa celui care s-a lepădat de Hristos, un ostaş păzitor, s-a afundat în lac, strigând că şi el este creştin, şi atunci coroana a stat pe capul lui. . Şi astfel Dumnezeu completează sinaxarul celor 40 de mucenicii sfinţi. „Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24,13) Dimineaţa prigonitorii le-au zdrobit picioarele până ce şi-au dat sufletele în mâinile lui Hristos. În timp ce păgânii voiau să le ardă trupurile în afara cetăţii, cel mai tânăr mucenic pe nume Meliton, care nu murise, este ajutat de propria lui mamă să ajungă la un loc cu ceilalţi în carele martirilor. „Vreau să fiu mamă de mucenic”, După ce trupurile sfinţilor au fost arse, iar cenuşa împrăştiată în apă, rămăşiţe din sfintele lor moaşte au fost adunate de creştini, şi duse în biserică, aşa cum au lăsat scris în testamentul lor, O parte din aceste moaşte se află în capela familiei Sfântului Vasile cel Mare, din provincia Pont (Asia Mică) unde au fost înmormântaţi Sfinţii Vasile cel Mare, Macrina cea Tânără, sora arhiepiscopului Cezareii Capadociei, şi Emilia.  Ameninţare, tortura, frica nu i-a înspâimăntat, deoarece ştiau că la sfărşit cununile  vor fi date de Însuşi Dumnezeu. Simţeau doar că teama vine de la satan care ademeneşte şi compromite prin trădare fiinţa umană. Au biruit în războaie pe mulţi vrăjmaşi şi au fost în stare acum să moară pentru Înviere. Când refuzi compromisul şi alegi demnitatea creştină, mărturisind cu gura într-o lume idolatră, că singurul Împărat este numai IIsus, te poţi aştepta la orişice. Sentinţei i s-a răspuns : trăiesc şi mor doar pentru Dumnezeu. Cei de pe margine neputând suporta sfinţenia şi răspunsul lor aruncau cu pietre, dar ele se întorceau în obrazul lor. Nu au vrut funcţii ci doar un mic colţ de cer aprope de El. Au răbdat ruşinea, ocara şi frigul sub privirea tuturor. Când i-au văzut nevătămaţi mintea prigonitorilor s-a întunecat. Doar tânărul Meliton mai zăcea. Atunci groaza l-a apucat pe Lisius care auzind corul îngerilor timp de câteva zile strajnică poruncă a dat. Au vrut să le piardă urmele  dar nu le-au putut şterge numele. Ce icoane sfinte şi ce dramă. O mama îşi duce fiul la căruţa credinţei. Trei zile au strălucit moaştele ca lumina în luciu apei, Sfinţii s-au arătat în vis  episcopului Petru  care îi adună la un loc pe toţi, prohodindu-i creştineşte.   Pânã astãzi în biserica mânãstirii Xiropotamul din Sf. Munte Athos, ce are hramul sfintilor 40 de mucenici, se pãstreazã cu mare sfinţenie rãmãsite din cenusa amestecatã cu pãmânt si sânge de la locul unde au pãtimit Sfintii Martiri. Creştinismul nu-i o comoditate. În vremuri de prigoană se cerea martiriu iar acum doar mărturisire. Astăzi e un creştinism confortabil dar până la Apocalipsă nu se ştie! Proba muceniciei poate oricând veni. Ce ziceţi despre sfinţii închisorilor din lagăre şi gulaguri comuniste? Nici-o asemănare nu poate fi întâmplătoare! Dacă-i prigoană vom mai răspunde că suntem  creştini? ,,Zic vouă că le va face dreptate în curând. Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” Războiul celui rău cu Biserica a rodit mucenici. Ce testament, ce fericire, ce crez! Păstraţi  Tradiţia creştină. Gustaţi, măcenicii care se împart în ortodoxie  an de an în ziua lor de pomenire! Priviţi, la  cununilor lor care se leagă în cifra  eternităţi!  Uitaţi-vă, în cuptorul credinţei cum au pătimit şi cum au rodit! Mucenicii lui Hristos vor râmăne pe veci în Antimis şi în Masa Sfintelor Altare ca o mărturie a jertfelnicie lor. Să-ţi dai viaţa pentru un Rai făgăduit şi să fii nemuritor. „Dacă cineva Mă va mărturisi pe Mine inaintea oamenilor, il voi mărturisi si Eu pe el inaintea Tatâlui Meu”. Ei au râbdat şi nu au acuzat, au rostit un Adevăr: HRISTOS Singurul Împărat este numai Dumnezeu în Treime Sfântă  Omule, de ce ai îndumnezeit natura şi pe muritorii ei? Iubire, jertfă, slujire si pocăinţă sunt exact acele  virtuţi care ne lipsesc nouă, in aceste vremuri.
Actele Martirice vorbesc despre ei. Datorită lor trăim Întru una, sfăntă, sobornicească şi apostolicească Biserică

Slavă Ţie, Doamne !

                   

     A sosit timpul roadelor!

 

Deniile ca slujbă de seară aveau să anticipeze privegherea din catacombe, unde creştinii vor cânta: ” Lumină lină a sfintei Slave a Tatălui ceresc”. Evanghelistul prezent la drama evenimentelor ne poartă pas cu pas pe aceste urme sfinte, ca să înţelegem că pentru a noastră Mântuire S-a pogorât din Ceruri. Călcând cu credinţă pe urmele Golgotei, toate generaţiile vor găsi răspuns la întrebările timpurilor. Dacă suntem sinceri şi încercăm să ne îndreptăm, ne vom regăsi pe această mare scenă ca protagonişti, de o parte sau de alta a Crucii lui Hristos. Slujba Deniei nu este doar o rugăciune ci şi o meditaţie pe care o aduce mesajul Evangheliilor Patimilor în această Săptămână Mare. Tot omul care vine în lume, cel puţin acum în al 12-lea ceas, să nu – L părăsească pe Iisus, şi nesilit de nimeni, să ridice de jos Crucea lui cea Sfântă. Simţind povara şi greutatea propriilor păcate vom pune mai mult preţ pe sufletul nostru care s-a Răscumpărat cu preţ de Jertfă. Dacă nici creştinii nu vom înţelege că totul s-a făcut pentru noi vom avea parte de un creştinism dramatic. Cuvintele rostite de Mântuitorul  se îndeplinesc chiar sub ochii noştri, iar apostolul Matei concluzionează în capitolul XXIV că trebuie să fim pregătiţi pentru Viaţa Veacului ce va să fie, deoarece totul este pe bună dreptate. Vor veni hristoşi mincinoşi care vor încerca să zdruncine dreapta credinţă prin soroace şi calcule la date apocaliptice. Vor fi războaie, foamete, boli molipsitoare, cutremure, dar acesta este doar începutul durerilor.   Drepţii vor fi prigoniţi şi dragostea pentru credinţă a multora se va răci. Păcatul va deveni virtute, omul fărădelegii va fi găsit cinstit şi urâciunea pustiiri îşi va face de cap. Semne mari vor fi în cer şi pe pământ, dar înainte de toate Evanghelia se va propovădui la toate neamurile. Crucea ca semn al Fiului va brăzda universurile, îngerii îşi vor face datoria şi toţi vor înţelege că Dumnezeu nu a glumit: ,, Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu.”  Pe cale fiind, lui Dumnezeu i se face foame şi se duce spre un smochin ca să-i culeagă roadele. Uimiţi de gest, deoarece nu era decât înfrunzit, la întoarcere ucenicii au văzut că se uscase, dar au înţeles mai târziu cauza: nu a fost în stare să-l hrănească pe Dumnezeu. A încetat mila şi a venit deodată răzbunarea?  Nu smochinul e problema, ci omul!  Chemării de Sus i se răspunde doar cu Da sau: Iată-mă! Un filozof, plimbându-se printr-o grădină, impresionat de podoaba arborilor, se adresează unei crengi: ” Vorbeşte-mi, despre Dumnezeu!” Şi în loc de răspuns ea a înflorit. Cât timp îţi mai trebuie omule? Ne vrea să fim de folos, nu reci, aspri, indiferenţi ca vremurile, trecători obosiţi, plictisiţi care nu am înţeles nimic de la Viaţă. Nu ne putem scuza la infinit. Vrem îngăduinţă dar ne purtăm la fel! Până şi plantele reacţionează la sonoritatea portativului iar ţie nu-ţi pasă de binele tău! Vremea deja trecuse, căci acolo era Veşnicia. Într-o realitate totul trebuie făcut la timp, ca dragostea pentru Dumnezeu să nu se usuce. Timpul este acum, de la tinereţe. Oricând, despre oricine, se poate vorbi la trecut. Cel puţin să-şi fi plecat crengile. O îngenunchere pregăteşte motivarea la Taina spovedaniei. Dumnezeu iartă, dar nu se lasă păcălit!

pr.Zisu Iulian

Image result for smochinul neroditor

  Săptămâna Patimilor

Fiecare Zi din această Mare Săptămână vrea să însemne o nouă Creaţie. Atunci asistând doar îngerii iar acum şi oamenii. Suntem cuprinşi mereu toţi indiferent de vârstă sau stare socială, buni şi răi, mincinoşi şi farisei. Aduşi în faţa Crucii, El este încă slujitor, deoarece nu toţi suntem curaţi. Chiar dacă unii vor să se sustragă, motivaţi ca şi Petru la spălarea picioarelor, zgura s-a aşezat destul pe veşmântul sufletelor noastre. Gestul lui Iuda va dramatiza istoria şi conşţiinţa umanităţi care trebuie să mulţumească că a primit totuşi Iertare. Încotro, este fuga noastră dacă El ne-a spus că rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor? Ne-a ajuns mereu din urmă ca să nu ne scape în iad: ,, nici unul din ei nu a pierit, decât fiul pierzării”. Conducerea poporului ales era teocratică după Legile divine din Sinai, dar în această săptămână vor spune că nu au împărat decât pe Cezarul. Ce blasfemie! De Florii strigau: Osana, Fiul lui David  iar acum nu mai vor să audă de Dumnezeu! Se salvează cine a priceput: Nicodim, Iosif din Arimateia sinedrişti şi doar tâlharul care se căieşte:,, Pomeneşte-mă Doamne!” Din imperiul roman se va alege praful, însă sutaşul care recunoaşte că Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu, devine creştin. Iosif pune la îndemână mormântul şi chiar trupul lui Hristos mort şi astfel mai există o tradiţie iudaică. După atâtea Patimi, Viaţa nu moare şi ar fi fost cumplit dacă nu aveam Duminica Învierii ! Cine încearcă să trădeze ieşind de pe Mare scenă este silit de împrejurări precum Cirineanul, să ridice Crucea şi să privească la Cel ce l-au răstignit. Aceste zile ,,YOM ” aparţin Creatorului ca la începuturi. Domnul face totul. Ca să înţelegem trebuie să venim la Denii, să ascultăm evangheliile pătimirii, iar cu credinţă şi Căinţă să ne şi mântuim. Crucea nu se studiază ci doar se înfige în Golgota (dealul Căpăţâni lui Adam),ca să pricepem că drumul trebuia refăcut numai de El. Cu Hristos încetează răstignirea pe cruce. Crucea de acum va fi sfântă prin sângele Său, în timp ce mântuirea este proporţională cu credinţa şi înţelegerea fiecăruia. Chipul şi asemănarea sunt refăcute şi la una din Denii ni se dă exemplul dreptului Iosif cel prea frumos care trădat de fraţii săi are puterea iertării. Să nu facem faptele fariseilor şi cărturarilor care zic doar şi nu fac ceea ce trebuie. Vaiurile adresate de Mântuitorul sunt corecte, datorită comportamentului lor. Jurămintele sunt false. Fac rugăciuni doar de ochii lumii. Dreptatea, mila şi credinţa au mai mare valoare decât zeciuiala. Sunt asemănaţi cu mormintele văruite care miros de duhoarea păcatelor. Părinţii lor au vărsat sângele profeţilor ce-i povăţuiau să asculte de Domnul fiindcă: ,, Iată! Vi se lasă casa pustie.” Să ne rugăm cu cântarea deniei aşa: ,, Cămara Ta, Mântuitorule o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, dătătorule de lumină şi mă mântuieşte.”

pr. Zisu Iulian

Pentru tine creştine s-a smerit Împăratul cerului !

 

Numele lui Lazăr a făcut deja istorie, iar credinţa Biserici i-a închinat în calendar o zi specială numită: ,,Sâmbăta lui Lazăr”, când se face şi pomenirea celor răposaţi. În Betania Mântuitorul poposise de multe ori în casa lui Lazăr şi a surorilor  Marta şi Maria.  Întâlnirea lui Iisus cu surorile lui Lazăr este un dialog plin de învăţături creştine.  Chiar ucenicilor Domnul zice: ,,Lazăr a murit; şi Mă bucur pentru voi, că Eu nu am fost acolo”.  Amândouă erau convinse că dacă El ar fi fost acolo fratele lor n-ar fi murit. Dar ştiau că orice va cere de la Tatăl îi va da şi peste tot necazul mai credeau în învierea cea de apoi.  Era Acolo pentru toată lumea şi în văzul tuturor a făcut minunea. ,,Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine, va trăi”. Puterea dumnezeirii nu-i doar teorie sau vorbe, ci Cuvânt: ” Unde l-aţi pus”? Om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Doamne, aşa te-am cunoscut! ,,Iisus a lăcrimat”. Când au ridicat piatra de pe mormânt mirosul se înteţise. A urmat doar o rugă către cer:  ,,Ascultă-mă doar de dragul mulţimii ca să creadă că Tu, M-ai trimis”. La chemarea lui Dumnezeu totul prinde viaţă: ,,Lazăre, vino afară!”. Mulţimea s-a înspăimântat când mortul înfăşurat a ieşit din mormânt, apoi l-au dezlegat şi l-au lăsat să meargă spre uimirea tuturor. Minunea s-a răspândit repede iar  sinedriu  a şi hotărât:,, dacă-l vom lăsa aşa, toţi vor crede în El şi vor veni Romanii şi ne vor lua locul şi ţara”. Mulţi care auziseră veneau acum în Betania să vadă ce s-a întâmplat. Fariseii căutau să-l omoare acum şi pe Lazăr, căci mulţi credeau în Iisus. Lumea fremăta de bucurie şi nerăbdare. Clipa aşteptată sosise. Este Cel mai potrivit ca să ocupe scaunul strămoşului David şi pentru popor acum era momentul să scape de ocupaţia romană. Era cu o săptămână înainte de Paşti, iar El ştiindu-le gândurile se întristase. Învăţătorul intră paşnic în cetate şezând pe mânz de asin, aşa cum proorocise Zaharia cu sute de ani înainte. Lumea Îl aclama precum odinioară pe David şi aşterneau hainele pe cale :,,Osana, binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana, întru cei de sus!”. Omul providenţial care făcuse atâtea minuni. Uitaseră ce le spusese: ,,Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!”. Complotiştii nu mai puteau suporta scena triumfală. Îşi astupau urechile şi gurile copiilor care strigau ,,Osana”. Erau prea mulţi martori deja. Totul devenise istorie, arheologie, credinţă şi sărbătoare de Florii: ,,Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor vorbi”. La Ierusalim pelerini şi clerici în sâmbăta lui Lazăr fac slujba utreniei la mormânt în Betania, apoi pornesc la Mânăstirea ridicată pe locul casei unde se slujeşte sf. Liturghie şi se dă o agapă creştină. În ziua de Florii pe la 8 dimineaţa procesiunea se porneşte din Betania, drum de 6 km, pe care mulţimea cu ramuri de finic merge spre Ierusalim, cântând „Osana” şi apoi participă la Slujbă la Biserica Învieri. Cei care poartă nume de Florii să-I mulţumească, iar noi să-L lăsăm să intre în Ierusalimul sufletelor noastre. Să poposim cu gândul în insula Cipru la racla cu moaştele apostolului Lazăr care a fost episcop aici şi purtând ramuri de salcie să ne înrădăcinăm credinţa în Înviere. Să aşternem păcatele la spovedanie pentru a lua iertare şi să nu ne purtăm ca cei ce voiau să omoare învierea lui Lazăr. Să avem credinţa, sinceritatea şi mărturisirea copiilor care se rugau ca şi noi cei de astăzi: ,,Osana”         ( Doamne Mântuieşte!) 

pr. Zisu Iulian

 Mântuieşte Doamne, poporul tău!

Chipul crucii e prezent în lume şi prin ea se ţine lucrarea lui Dumnezeu. Adam a fugit de Cruce şi a pierdut veşnicia însă răscumpărarea o face Hristos cu preţ de Jertfă pentru a ne aduce din nou Raiul. Vechiul Testament este presărat cu simbolul Crucii ca noi să înţelegem cât de: “Mare este puterea Crucii Tale, Doamne!”. Iacob îşi binecuvânta nepoţii cu acest semn, iar psalmistul rostea: “Însemnatu- s-a peste noi, lumina feţei Tale, Doamne!” Cei muşcaţi de şerpi veninoşi în pustiu pe timpul lui Moise, se vindecau doar dacă priveau la şarpele de aramă atârnat pe o Cruce: “Vezi, Israel, viaţa ta răstignită pe lemn!”, anticipând ce se va întâmpla cu Mesia cel aşteptat. Când poporul s-a certat la Meriba pentru apă, Moise a lovit cu toiagul stănca şi a îndulcit apa amară cu un Lemn, iar mâinile întinse în semnul Crucii aduce biruinţa împotriva vrăjmaşilor. Semnul T făcut la uşorii caselor şi pe frunţile lor îi va izbăvi de îngerul morţii, Primim în Taina Botezului Sf. Mir ungându-ne în semnul Crucii. iar la Taina Maslului zicem: “Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta ne-ai dat-o nouă!”. Crucea a devenit steag peste neamuri fiind pecetea creştinătăţii şi clipa Apocalipsei ce vesteşte judecata universală. Istoria şi arheologia Crucii, povestesc despre sfinţenia acestui Lemn dumnezeiesc. Crucea văzută de Constantin cel Mare pe cer va schimba faţa hidoasă a lumii vechi, iar descoperirea Sfintei Crucii de către împărăteasa Elena lasă moştenire Bisericia Învierii, unde din cer coboară Sfânta Lumină de Paşti. Aceste fapte petrecute nu sunt poveşti sau legende, ci evenimente majore din viaţa omenirii. Urmarea lui Hristos este legată de lepădarea de sine şi purtarea cu vrednicie a Crucii. Este înfiptă în centrul pământului, şi El ne cuprinde pe toţi, drept pentru care datori suntem să cântăm: “Crucii Tale ne închinăm, Hristoase!” Aceasta este identitatea şi darul mântuirii. La mijlocul Postului Mare este scoasă în centrul Bisericii pentru a ne da putere în urcuşul spre Înviere. Pentru noi cei credincioşi rămâne puterea lui Dumnezeu. Crucea schimbă gândirea lumii, îngenunche filozofiile şi aduce Adevărul. Unii au călcat-o în picioare, alţii au ars-o crezând că pot scăpa de El. Să nu uităm monogramul şi înscrisul IS HR NI KA ( Iisus Hristos învinge ) Păstraţi Crucea dreaptă! Nu-i frângeţi braţele precum nazismul şi nu o îngropaţi precum comunismul! Fiţi OAMENI, adică fiii ai Tatălui ceresc!

pr. Zisu Iulian

Inaltarea Sfintei Cruci

Sfinţii 40 de Mucenici

Dacă veşnicia ar fi rămas un mister azi nu am mai fi avut martiri. Mucenicia este o stare de jertfă supremă pentru o cauză sfântă, care implică pe însuşi Dumnezeu. Şi aşa s-a întemeiat Biserica ,, iar sângele martirilor este sămânţa creştinilor””. Cununa veşniciei se întrevede de la împletitura unui fir de mărţişor, până la coloana infinitului a lui Brâncuşi. Colacul măcenic în formă de 8 arată că El este începutul şi sfârşitul. Cei patruzeci de mucenici ne-au lăsat în istorie chiar un testament scris şi semnat de ei, ca o scrisoare deschisă lumii, ce spune că au murit pentru credinţa în Hristos.

„Trecut-am prin foc şi prin apă, dar ne-ai scos la odihnă!”(Ps. 65, 12)

Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton si Aglaie.

Limesul imperiului roman de răsărit se intindea până  în Armenia zilelor noastre. Suntem pe timpul prigonitorului Licinius (308-324), când 40 de soldaţi creştini din Legiunea XII -a Fulminata au nesocotit credinţa păgână a imperiului şi a lui Agricola guvernatorul.

 ” Scoate-ne pe noi Doamne, din ispită şi din smintelile celor ce fac fărădelege.”

Sfintii 40 Mucenici din Sevasta

Şapte zile de temniţă nu au fost suficiente pentru a-i convinge, de aceea eparhul i-a bătut cu pietre şi iarăşi i-a închis. Au fost condamnaţi la moarte într-o noapte geroasă de 9 martie în lacul Sevastiei. I-au dezbrăcat de haine şi silit să intre în lac, deşi era iarnă şi ger. S-au rugat cu lacrimi şi s-au îmbărbătat unul pe altul, strigând: „Iute este gerul, dar mai dulce este raiul”. Alţii ziceau: „rece este gheaţa”, ceilalţi răspundeau: „fierbinte este dragostea pentru Dumnezeu”. Au pregătit prigonitorii lângă lac şi o baie cu apă caldă, ca să-i ademenească pe cei slabi şi aşa a ieşit un ostaş din lacul îngheţat, pierzând mucenicia. Iar în toiul nopţii o rază dumnezeiască din cer a topit gheaţa să-i încălzească pe mucenici, iar patruzeci de cununi stăteau deasupra ostaşilor lui Hristos. Văzând cununa celui care s-a lepădat de Hristos, un ostaş păzitor, s-a afundat în lac, strigând că şi el este creştin, şi atunci coroana a stat pe capul lui. . Şi astfel Dumnezeu completează sinaxarul celor 40 de mucenicii sfinţi. „Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24,13) Dimineaţa prigonitorii le-au zdrobit picioarele până ce şi-au dat sufletele în mâinile lui Hristos. În timp ce păgânii voiau să le ardă trupurile în afara cetăţii, cel mai tânăr mucenic pe nume Meliton, care nu murise, este ajutat de propria lui mamă să ajungă la un loc cu ceilalţi în carele martirilor. „Vreau să fiu mamă de mucenic”, După ce trupurile sfinţilor au fost arse, iar cenuşa împrăştiată în apă, rămăşiţe din sfintele lor moaşte au fost adunate de creştini, şi duse în biserică, aşa cum au lăsat scris în testamentul lor, O parte din aceste moaşte se află în capela familiei Sfântului Vasile cel Mare, din provincia Pont (Asia Mică) unde au fost înmormântaţi Sfinţii Vasile cel Mare, Macrina cea Tânără, sora arhiepiscopului Cezareii Capadociei, şi Emilia.  Ameninţare, tortura, frica nu i-a înspâimăntat, deoarece ştiau că la sfărşit cununile  vor fi date de Însuşi Dumnezeu. Simţeau doar că teama vine de la satan care ademeneşte şi compromite prin trădare fiinţa umană. Au biruit în războaie pe mulţi vrăjmaşi şi au fost în stare acum să moară pentru Înviere. Când refuzi compromisul şi alegi demnitatea creştină, mărturisind cu gura într-o lume idolatră, că singurul Împărat este numai IIsus, te poţi aştepta la orişice. Sentinţei i s-a răspuns : trăiesc şi mor doar pentru Dumnezeu. Cei de pe margine neputând suporta sfinţenia şi răspunsul lor aruncau cu pietre, dar ele se întorceau în obrazul lor. Nu au vrut funcţii ci doar un mic colţ de cer aprope de El. Au răbdat ruşinea, ocara şi frigul sub privirea tuturor. Când i-au văzut nevătămaţi mintea prigonitorilor s-a întunecat. Doar tânărul Meliton mai zăcea. Atunci groaza l-a apucat pe Lisius care auzind corul îngerilor timp de câteva zile strajnică poruncă a dat. Au vrut să le piardă urmele  dar nu le-au putut şterge numele. Ce icoane sfinte şi ce dramă. O mama îşi duce fiul la căruţa credinţei. Trei zile au strălucit moaştele ca lumina în luciu apei, Sfinţii s-au arătat în vis  episcopului Petru  care îi adună la un loc pe toţi, prohodindu-i creştineşte.   Pânã astãzi în biserica mânãstirii Xiropotamul din Sf. Munte Athos, ce are hramul sfintilor 40 de mucenici, se pãstreazã cu mare sfinţenie rãmãsite din cenusa amestecatã cu pãmânt si sânge de la locul unde au pãtimit Sfintii Martiri. Creştinismul nu-i o comoditate. În vremuri de prigoană se cerea martiriu iar acum doar mărturisire. Astăzi e un creştinism confortabil dar până la Apocalipsă nu se ştie! Proba muceniciei poate oricând veni. Ce ziceţi despre sfinţii închisorilor din lagăre şi gulaguri comuniste? Nici-o asemănare nu poate fi întâmplătoare! Dacă-i prigoană vom mai răspunde că suntem  creştini? ,,Zic vouă că le va face dreptate în curând. Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?” Războiul celui rău cu Biserica a rodit mucenici. Ce testament, ce fericire, ce crez! Păstraţi  Tradiţia creştină. Gustaţi, măcenicii care se împart în ortodoxie  an de an în ziua lor de pomenire! Priviţi, la  cununilor lor care se leagă în cifra  eternităţi!  Uitaţi-vă, în cuptorul credinţei cum au pătimit şi cum au rodit! Mucenicii lui Hristos vor râmăne pe veci în Antimis şi în Masa Sfintelor Altare ca o mărturie a jertfelnicie lor. Să-ţi dai viaţa pentru un Rai făgăduit şi să fii nemuritor. „Dacă cineva Mă va mărturisi pe Mine inaintea oamenilor, il voi mărturisi si Eu pe el inaintea Tatâlui Meu”. Ei au râbdat şi nu au acuzat, au rostit un Adevăr: HRISTOS Singurul Împărat este numai Dumnezeu în Treime Sfântă  Omule, de ce ai îndumnezeit natura şi pe muritorii ei? Iubire, jertfă, slujire si pocăinţă sunt exact acele  virtuţi care ne lipsesc nouă, in aceste vremuri.
Actele Martirice vorbesc despre ei. Datorită lor trăim Întru una, sfăntă, sobornicească şi apostolicească Biserică

Slavă Ţie, Doamne !

,,Sfinţilor Mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se mântuiască sufletele noastre.”

                   



v. 3.0 Copyright © 2004-2013 Catedrala Navigatorilor. Web design & development Dan Crăciun.