Duminica a IV-a postului

Despre Marturisire.

„Duh mut si surd, îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri
în el” (Marcu IX, 25).

Duhul cel rău, care chinuieşte pe acest nenorocit fiu, despre care ne povesteşte
Evanghelia de azi, este mut şi nu vorbeşte, este surd şi nu aude. E tânăr, în floarea
vârstei; de mic copil a ajuns cuibul acestui demon care-1 stăpâneşte, care, când îl apucă îl
smuceşte, îl aruncă 1-a pământ, iar nenorocitul
face spumă la gură, scrâşneşte din dinţi şi se usucă (Marcu IX, 18, 20). Se scoală din nou cu faţa sălbatică, cu ochii tulburi, cu furie nestăpânită, şi
aleargă când să se arunce în foc, când să se înece în apă (Marcu IX, 22). Apostolii care au vindecat pe atâţia alţi îndrăciţi nu pot să-1 vindece pe
acesta (Marcu IX, 18). îl exorcizează, îl blesteamă, dar duhul este mut şi
surd, nu răspunde, nu ascultă. Pentru ce? Tocmai pentru aceea că este mut şi
surd. Când bolnavul este mut şi nu-şi mărturiseşte boala sa doctorului,
când este surd şi nu aude prescripţiile doctorului, sau moare repede sau se
vindecă greu. Trebuie să vină însuşi lisus Hristos, care, ca Dumnezeu,
are stăpânire atotputernică asupra duhurilor necurate; trebuie să vină El
să-i spună ca Stăpân: „Duh mut si surd, îţi poruncesc: ieşi din el si să nu
mai intri în el!” (Marcu IX, 25), ca atunci duhul
cel rău,
strigând
puternic, smucindu-1 înfricoşător, să-1 lase pe tânărul acela sănătos şi slobod (Marcu IX, 26). înţelesul
tainic al povestirii Evanghelice este uşor. Răutatea diavolului stricător de suflete
a născocit două mijloace rele ca să chinuiască pe om. întâiul, să-i lege limba
şi să-1 facă mut; altul, să-i astupe urechile şi să-1 facă surd. Mut, ca să
nu-şipiărturisească boala păcatului lui; surd, ca să nu audă vindecarea
iertării lui. Când îl apucă din copilărie, şi-1 stăpâneşte de multă vreme, face
din el ce vrea, îl târăşte unde doreşte: îl aruncă când în foc, adică în
patimile înflăcărate ale mâniei şi ale poftei, când în apă, adică în marea grijilor
lumeşti. Predicatorii prin predicile lor şi duhovnicii prin sfaturile lor nu ajung
la nici un rezultat. Şi pentru ce? Pentru aceea că duhul răutăţii este
mut şi surd. Când păcătosul este mut şi nu-şi mărturiseşte păcatul lui la
duhovnic; când este surd şi nu aude canonul duhovnicului sau se osândeşte
repede sau se mântuie greu. E o minune cu totul neobişnuită dacă un astfel de
păcătos poate să fie -slobozit’ din mâinile diavolului. Ppntru ce ne aflăm,
Creştini, într-o astfel de primejdie? Pentru ce lăsăm să ne stăpânească atâta
vreme duhul răutăţii? Stă în puterea noastră să-1 alungăm. Dar cum oare? Prin’mărturisire.
Să nu mai fim muţi, să ne dezlegăm limba, să
ne mărturisim păcatul cel de mulţi ani! Să,nu mai fim surzi, să ne destupăm
urechile şi să auzim sfatul cel de suflet folositor. De aceea astăzi vreau să vă vorbesc despre
mărturisire. Şi vreau să vă arăt ,care
este mărturisirea cea adevărată şi desăvârşită prin care este alungat duhul cel mut şi surd.

Partea I

(Din această parte nu s-au găsit decât aceste
puţine însemnări.

Pentru aceea s-au
pus în ea şi la sfârşit
puncte de suspensie

pentru înştiinţarea cititorului că lipseşte
continuarea

(Nota
editorului))

Adevărata
şi desăvârşita mărturisire nu stă în cuvinte, ca mărturisirea lui Iuda care a dat
numai vorbe şi arginti, ci stă în lacrimi şi zdrobire de inimă, ca
mărturisirea lui Petru, în mărturisire trebuie să păzim două lucruri: unul: să ne
mărturisim fără să ne ruşinăm de faptele noastre; altul: să nu încercăm Să ne
scuzăm păcatele. Să nţi fim unii şi’să părem alţii, ascunzând păcatele
sufletului nostru. Să ne ruşinăm când facem păcatul, nu când îl
mărturisim înaintea lui Dumnezeu, al cărui însărcinat este duhovnicul, care are
gură, dar nu vorbeşte, deşi .are urechi să audă.

Pe când
Socrate trecea pe o stradă a Atenei, a văzut pe un ucenic al său ieşind din casa
unei desfrânate. Tânărul s-a ruşinat la vederea dascălului si s-a tras îndărăt să se ascundă.
Atunci Socrate i-a spus: „Tinere nu-i ruşine să ieşi din astfel de casă, ci-i
ruşine să stai în asemenea casă”.

Ah, creştine, îţi spun şi eu nu-i ruşine să ieşi afară, adică să-ţi arăţi păcatul tău prin
mărturisire, ci-i ruşine să stai, adică să te ascunzi de duhovnicul tău.
Marele Vasile spune că „păcatul tăcut este o boală ascunsă

în suflet”; iar
Sirah: „Nu te ruşina de sufletul tău, căci este ruşine care aduce păcat şi este
ruşine care aduce slavă şi har” (Cartea înţelepciunii lui Isus fiul lui
Sirah IV, 22-23). Să nu ne ascundem păcatele la mărturisire, scuzându-le şi să acuzăm
pe alţii. Mai cu seamă femeile care se mărturisesc cu mii de scuze; spun
ori şi ce altceva afară de păcatul lor.

^: Una din acele femei pe care le-a făcut Dumnezeu ca să
fie pentru nenorociţii bărbaţi o osândă vremelnică, s-a dus să acuze pe bărbatul
ei înaintea
împăratului Graţian. I-a spus împăratului că bărbatul său este beţiv, stricat,
hulitor, hoţ, desfrânat si tot ceea ce poate’ să spună limba şi să născocească mintea
unei femei furioase; că o înjură, că o bate, că-i umple viaţa de chin.
împăratul care a cunoscut îndată firea rea a acelei femei, nu i-a răspuns
nimic.

Femeia ca să-1 facă pe împărat
să se mânie, i-a spus:

– împărate, bărbatul meu
te vorbeşte de rău şi pe măria ta! ‘ ” Atunci împăratul i-a răspuns:

– Femeie rea, dacă bărbatul tău te înjură pe tine, ce mă interesează; iar dacă mă înjură pe
mine, ce-ţi pasă? Cu astfel de cuvinte a dat-o afară. Duhovnicul trebuie să fie îndurător fată
de cei ce se mărturisesc. Si după
cum printr-o suflare lină a luat de la lisus Hristos puterea de a lega şi a dezlega, tot aşa
trebuie să fie lin şi blând, pentru că mult ajută blândeţea duhovnicului ia
mântuirea celui ce se mărturiseşte. Grigore’ Teologul spune: „Mare
lucru înseamnă iertarea pentru mântuire; cel bolnav trebuie vindecat, iar nu
strivit”. Dar mai presus de toate trebuie să avem o voinţă puternică să nu mai
facem… „Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, spune
Hristos, cd. să nu-ti
ffe ţie mai răul” (loan
V, 14). Şi ce mai rău poate să se întâmple?
O spune chiar Hristos. Prin mărturisire fuge cu adevărat duhul cel mut şi surd. Dar dacă nu-ţi întăreşti bine
inima cu frica de Dumnezeu, ci-i dai
iarăşi voie să intre, duhul nu vine singur, ci însoţit de alte şapte duhuri mai rele: „Atunci se duce duhul cel
necurat, si ia cu el alte ‘şapte duhuri mai rele decât el şi intrând locuieşte acolo şi ajung cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele
dintâi” (Matei XII, 45).
Nu, frate, îţi tâlcuieşte
dumnezeiescul Hrisostom, depărtează-te de răutate; lasă-te de rele, îmbrăţişează virtutea şi
făgăduieşte să nu mai faci acestea; asta ti-i de ajuns pentru apărare.
Mărturisesc şi garantez că Dumnezeu nu cere nimic altceva mai mult
pentru apărare decât dacă fiecare dintre păcătoşi se va îndepărta de păcatele de mai
înainte şi va făgădui lui-Dumnezeu să nu le
mai facă. l5umnezeu este iubitor de oameni şi milostiv. Si după cum femeia care simte durerile naşterii
doreşte să nască, tot aşa şi Dumnezeu
doreşte să se reverse milostivirea Sa din El”. Asta-i adevărata şi desăvârşita mărturisire, prin care se alungă
duhul cel mut şi surd.

Este cineva dintre voi, creştinilor, care mă ascultaţi, este cineva care
să aibă
duhul cel mut şi surd? Mă tdm că-1 avem cu toţii, căci cu totii suntem păcătoşi. Să-1
alungăm, însă, prin sfânta mărturisire. Iată timp bine primit, iată timp de
pocăinţă. S-au apropiat sfintele zile…

Să
nu pierdem timpul! Tot cel care pierde timpul se găseşte totdeauna în mare primejdie;
mulţi au-dorit timp de pocăinţă, dar timp n-au găsit…

Mare nebunie este să aibă.cineva timp şi să aştepte timp. Ziua de astăzi este a
noastră, ziua de mâine nu ştim de va fi a noastră. „Nu ştim ce va aduce ziua de
mâine” (Pildele lui Solomon III, 28)…

Partea a Il-a

(Din partea a doua s-au găsit numai însemnări (Nota editorului)

Ceea ce ne făgăduieşte Domnul nostru în Sfânta Evanghelie, nu văd că se întâmplă cu
noi. Ne spune: „Cereţi si vi se va da, căutaţi si veţi afla, bateţi şi vi se va
deschide” (Matei VII, 7). Noi însă ne rugăm şi nu ne aude; cerem şi nu ne dă,
batem şi nu ne deschide. Nu-i adevărat că ne rugăm în fiecare zi? Şi totuşi cu
toţii ştim cât de puţin suntem ascultaţi. Care să fie oare pricina? O spune profetul
Isaia: „Nu are oare putere mâna Domnului să mântuie? Sau s-a îngreunat
urechea Lui să nu audă?” (Isaia LIX¹, 1). Oare, spune profetul, nu
poate mâna cea atotputernică a lui Dumnezeu să ne mântuie şi să ne izbăvească
de ispite şi nenorociri, ce vin peste noi în fiecare zi? Sau oare s-a îngreunat
urechea Lui şi nu aude? Nu! „Că păcatele noastre stau între noi şi Dumnezeu si
din pricina păcatelor noastre şi-a întors faţa Lui ca să nu ne miluiască”
(Isaia
LIX, 2). Adică, păcatele noastre ne despart şi ne îndepărtează de Dumnezeu; sunt ica un perete, ca un munte
înaintea noastră, aşa că împiedică de nu se mai aud rugăciunile noastre
la cer. Din pricina păcatelor noastre Dumnezeu s-a scârbit de noi, şi-a
întors faţa ca să nu ne mai vadă şi să ne miluiască.

„Căci mâinile voastre
sunt pângărite de sânge, degetele voastre de păcate, buzele voastre au
vorbit fărădelegi, iar limba voastră eugetă nedreptate”. (Isaia LIX, 3).
Pentru că toţi suntem necuraţi, mâinile noastre sunt pângărite se sângele
săracilor, buzele noastre şi limba noastră de fărădelegi, de nedreptăţi, de
minciuni, de hule, de clevetiri. Asta-i pricina pentru care Dumnezeu nu ne
ascultă, deşi ne rugăm Lui. Cerem şi nu ne dă; bate: m şi nu ne deschide. Dar să ridicăm dintre noi această mare
piedică; să aruncăm păcatele noastre printr-o mărturisire adevărată şi
desăvârşită; să ne împăcăm cu Dumnezeu şi atunci, da, ascultă rugăminţile noastre;
atunci, da, ne dă orice vom cere. Atunci ne deschide uşa. milostivirii Lui. Dar atâta
vreme cât
avem duşman pe Dumnezeu ce nădăjduim? Când împăratul cel prea nelegiuit al Egiptului, Faraon, vedea
atâtea plăgi pe care le-a trimis Dumnezeu
din pricina învânpşării inimii Iui, când grindină, când lăcuste, când apele râului prefăcute în sânge, când ciumă
şi altele, spunea: „Ce este asta? ” Magii lui
i-au răspuns: Aceasta este mâna Domnului care pedepseşte păcatele egiptenilor. „Degetul lui
Dumnezeu este acesta!'” (Ieşire VIII, 19). Dacă întrebaţi şi voi: „Ce este asta?” Ce este
grindina care distruge semănăturile?
Ce sunt lăcustele care mănâncă viile? Când ploi prea multe, când secetă, când vântujj^ care strică plantele?
Vă răspund: „Degetul lui Dumnezeu este acesta!” Ce
este scumpetea care topeşte satele? Ce sunt judecăţile, care strică din temelii casele? Ce sunt’nenorocirile, care
vin pe neaşteptate? „Degetul
lui Dumnezeu este acesta!” Ce sunt bolile, foametea, războiul, ciuma? „Degetul lui Dumnezeu
este acesja!”, care pedepseşte păcatele creştinilor. „Multe sunt bătăile păcătosului” (Psalmi
XXXI, 11), spune David. Foc,
grindină, foamete şi ciumă; toate acestea au fost făcute pentru răsplătirea păcătoşilor. Acestea toate sunt
arme pe care le apucă mâna lui
Dumnezeu, ca să pedepsească păcatele creştinilor. Prin urmare, dacă voim să lipsească
relele, să îndepărtăm pricina relelor, adică păcatele noastre. Mărturisirea păcatelor
noastre dezarmează pe Dumnezeu. Din duşman ni-1 face prieten;,din judecător, Tată cu totul iubitor de oameni.
Adevărata şi desăvârşita mărturisire, care nu se face numai cu gura, ci şi cu inima, fără să ne
fie ruşine să ne mărturisim păcatele şi
fără să ni le scuzăm, cu voinţă puternică de a ne îndepărta de păcatele ce am făcut, ne face aici vrednici de
harul şi de dragostea lui Dumnezeu,
iar dincolo de împărăţia  Sa  cerească.

(
Predici şi Didahii de Ilie Miniat- trad.de pr. Prof. Dumitru Fecioru)

Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian