Duminica a IV-a a postului Mare

Tot despre marturisire

      Invăţătorule, am adus
la tine pe fiul meu,
având duh mult”, (Marcu, IX, f 7).

                       

Un,înţelept
a spus: „Temerea de legi este îndepărtarea oricărei temeri”.
Cine se teme de
legi, să nu se teamă că va fi pedepsit de legi. Judecătorul
este înfricoşător şi
înfricoşătoare este şi judecata. Cine vrea să trăiască
fără frică şi din
partea mâru’ei judecătorului, dar şi din partea pedepsei
judecăţii, să se
teamă de judecător şi de judecată.
Mi se pare, că într-o altă predică, v-am făcut să .înţelegeţi
oarecum
câtă
frică are să fie la a doua venire a lui Hristos. Atunci, judecătorul estex
Dumnezeu;veste
plin de mânie, fără milă, pentru că dreptatea Lui judecă şi
răsplăteşte;
judecatul este un păcătos, unul care a greşit; este fără cuvânt
de apărare, deoarece
conştiinţa lui îl şi învinovăţeşte şi-i rosteşte şi sentinţa.
Astăzi
vreau să vă spun, că nu este alt mijloc de a nu vă teme nici de
acel
înfricoşător Judep ător, nici de acea înfricoşată judecată, decât dacă vă
temeţi si de
judecător şi de judecată. „Temerea de legi este îndepărtare
oricărei
temeri”.                                   

 -Ce ne face să ne temem atât de
mult de a doua venire a lui Hristos?

– Păcatele noastre!

  ne lăsăm acum de păcate, ca să nu
ne,.temem atunci nici de
 învinovăţirea şi de hotărârea propriei noastre
conştiinţe, nici de judecata şi
splata
dreptăţii dumnezeieşti. Şi nu le putem lăsa altfel,j decât prin sfânta
rturisire. Prin harul
tainei mărturisirii este alungat acest duh mut, ce nu
ne lasă să ne mărturisim
boala, spre a ne vindeca.

Dumnezeu a orânduit, pentru toate păcatele săvârşite de noi oamenii, două lucruri de
judecată: unul, aici pe pământ, al mărturisirii, altul, în cer,
al venirii cea de a
doua a lui Hristos. Aici pe pământ judecător este un om •
plin de milostivire;
dincolo, în cer, judapător este un Dumnezeu plin de
mânie. Aici, cel
judecat este iertat; dindlo, cel judecat este osândit. Nu
este altă scăpare:
trebuie să fim judecaţi sau la locul aeesta de judecată sau
la acela. Aţi auzit într-o altă
predică ce este a doua venire. Veţi auzi acum
‘ce este mărturisirea! După ce vă voi
arăta astăzi trei lucruri: întâi, ce trebuie să facă înainte de a merge la
duhovnic cel care vrea să facă o
mărturisire adevărată şi desăvârşită;^ al
doilea, ce trebuie să facă când este la, duhovnic; şi al treilea, ce trebuie să
facă după ce pleacă de la duhovnic,
vă voi lăsa să alegeţi din cele două locuri
de judecată pe acela pe care-1
vreţi, tu, kirmând pilda marelui Dascăl al neamurilor,
pe apostolul Pavel,
care spune: „sunt dator şi celor învăţaţi şi
celor neînvăţaţi”
(Romani 1,14),
pe cât pot vorbesc simplu ca să mă înţelegeţi
toţi. Dar mai cu seamă azi,
voi vorbi mai simplu decât vorbeam altădată, pentru că
vreau să înţeleagă cuvintele mele şi bărbaţii şi femeile, şi învăţaţii
şyieînvăţaţii, şi cei mari şi cei mici, deoarece şi subiectul mărturisirii
priveşte pe toţi deopotrivă.

Partea I

    Mi se pare că văd în ce strâmtorare se găsea pe de
o parte împăratul
David când a venit profetul Gad să-i aducă din partealui Dumnezeu acea înfricoşată hotărâre
(II
împăraţi XXIV,1-15), şi pe de altă parte Suzana,

femeia
cea cuminte, când a căzut în mâinile acelor defăimători desfrânaţi
(Istoria Suzanei
1-25).
Dumnezeu
a vrut să pedepsească pe David pentru păcatul săvârşit de
el, numărând pe
poporul lui Israil (II
împăraţi XXIV,l-9). Pentru asta a trimis pe profetul
Gad >să-i spună: Davide, ai greşit şi sunt trimis de
Dumnezeu să-ţi spun
că ^ venit clipa să plăteşti păcatul tău. Pedeapsa
hotărâtă
de-Dumneze,u este aceasta:j sau trei ani de foamete în toată
împărăţia
ta, sau trei luni de fugă dinaintea duşmanilor, sau trei zile de
moarte. Alege din
aceste trei, pe care vrei (Ii/împăraţi XXIV,11-13).
Până să
se gândească David, să trecem în Babilon şi să intrăm în
grădina
lui loachim, unde stă şi se scaldă prea frumoasa lui femeie Suzana (Istoria
Suzanei 15). Aici intră pe ascuns doi bătrâni, unelte ale diavolului,
în inima cărora se
aprinsese de multă vreme dragostee satanică (Istoria
Suzanei 9-16). Şi
găsind îngăduinţă şi prilej sar deodată înaintea Suzanei,
care era singură,
şi-i.spun: A sosit ceasul, pe care 1-arn dorit de atâta
vreme! Nu se poate
altfel: sau ne împlinim pofta sau spunem bărbatului
tău că te-am găsit
aici singură cu un tânăr şi după lege vei fi omorâtă cu
pietre. Alege, din
două, pe care vrei! (Istoria Suzanei 19-20).

– Davide, oe-ai hotărât? Trei mari rele: foamete, prigoană,
moarte. Pe
care alegi?        

– Suzano, ce ţi se pare? Două mari primejdii: sau să-ti pierzi viaţa, sau să-ţi pierzi
cinstea. Pe care alegi?

„Strâmtorată sunt din toate părţile”, răspunde Suzâna.Mare strâmtorare este şi pentru David şi pentru Suzâna (II împăraţi
XXIV,14;Istoria
Suzanei2Î):
David se gândeşte aşa: Să mă
prigonească trei .luni vrăjmaşii mei. Dar
dacă voi cădea în mâinile lor? Trei ani de
foamete sau trei zile de moarte;
dar dacă voi cădea în mâinile Jui Dumnezeu?
Nu ştiu ce să hotărăsc!
„Strâmtorat surtt din toate părţile!”  Suzâna se gândeşte aşa: Dacă voi păcătui, cad
în mâinile lui Dumnezeu;
iar dacă nu voi- păcătui, cad în mâinile oamenilor! Nu
ştfu ce să spun!

„Strâmtorată
sunt din toate părţile!”
David spune:                                

– Am hotărât: decât să mă prigonească duşmanii irîei, mai bine să-mi trimită Dumnezeu
moarte! Prefer să am de-a face cu Judecătorul meu
decât cu duşmanii mei. „Mai bine să cad
în mâinile lui Dumnezeu decât în mâinile oamenilor”
(II
împăraţi
XXI V, 14).
Suzâna spune:    

Am hotărât şi eu! Să
mă’defaime înaintea bărbatului meu! Să mă
omoare poporul cu pietre! Nu păcătuiesc! ”Este
mai bine pentru mine să nu fac păcatul st să cad^ în mâinile voastre decât să
păcătuiesc înaintea

Domnului”
(Istoria
Suzanei 23). Mai bine să cad în mâinile oamenilor
decât în mâinile lui
Dumnezeu!

– Nu spun oare aceşti doi lucruri
potrivnice?              

– Da,
dar amândoi grăiesc bine. Suzâna spune că este rhai bine să
cadă în mâinile
oamenilor decât în mâinile lui Dumnezeu.

– Când o spune?                   

Inainte de a păcătui.   

Prin urmare, înainte de a săvârşi cineva păcatul, pe când este încă fără de greşeală şi curat, este de mii de ori
mai bine să cadă în mâinile oamenilor,
adică să-1 defaime, să-1 omoare cu pietre^ decât, după ce.a ; săvârşit păcatul,
să cadă în mâinile lui Dumnezeu, adică să-1 insulte pe
Dumnezeu, să-1 mânie, să şi-1 facă duşman. ,Nu
este ceva înfricoşător să
cadă
cineva în mâinile oamenilor, fără să fi făcut vreun păcat, căci la urma
urmelor; oamenii n-au altă putere decât,să
omoare trupul, nu şi sufletul.
Pentru aceea spune Hristos: „Nu vă temeţi’de cei
care ucid trupul, dar
sufletul
nu pot să-l ucidă”
(Matei
X,28). Iar apostolul Pavel spune: „înfricoşător
lucru este de a cădea în mâinii? Dumnezeului celui viu”
(Evrei X,31). într-adevăr, Dumnezeu poate să
omoare şi trupul cu moarte
vremelnică
şi sufletul cu moarte vesnită. Duşmănia oamenilor nu este un
rău atât de mare, pentru că este sau neputincioasă
sau trecătoare. Duşmănia
luiiDumnezeu
însă este un rău cu neputinţă de suferit, şi după spusele
sfântului loan Hrisostom, chiar mai greu decât
osânda iadului: „a supăra
pe1
Dumnezeu este mai rău decât a fi pedepsit”. Deci foarte înţelept”
grăieşte Suzana, când spune că nu vrea să cadă în
păcat şi preferă să cadă
în mâinile
oamenilor decât în mâinile lui Dumnezeu: „Este mai bine
pentru mine să nu fac păcatul şi să cad în mâinile
voastre decât să păcătuiesc înaintea lui
Dumnezeu”
(Istoria Suzanei 23).

 David spune şi el că vrea mai bind’să cadă în mâinile lui Dumnezeu decât in mâinile
oamenilor.      

 – Când o spune?        

 – După ce a păcătuit.

Prin urmare, după ce a făcut cineva păcatul, este mai bine să cadă în mâinile lui Dumnezeu.
Dumnezeu, priri fire, este iubitor de oameni. Cu un
cuvânt: „am
păcătuit”, se” milostiveşte; cu o lacrimă stinge mânia lui.
„îndurat si
milostiv este Domnul, îndelung-răbdător si mult milostiv; nu
până în sfârşit se va
mânia, nici în veac va îngrozi”
(Psalmi Cil,8-9). E mai bine, deci, să
cadă în mâinile lui Dumnezeu decât în mâinile oamenilor,
care sunt
nemilostivi, nu iartă niciodată şLuf’ăsc veşnic. Prin urmare David
a grăit bine; de
vreme ce a păcătuit, este mai mulţumit să cadă în mâinile
lui Dumnezeu şi „sa
nu cadă înmâinile oamenilor”
(II
împăraţi
XXIV,14).

Tot aşa
şi tu, creştine, înainte de a păcătui, păzeşte-te să nu păcătuieşti!
Teme-te, ca Suzana,
să nu te pedepsească dreptatea lui Dumnezeu! Preferă
să ţi, se primejduiască viaţa, decât să
cazi în păcat! Dar, odată ce ai (păcătuit,
nădăjduieşte, ca şi’David, în marea milostivire a lui Dumnezeu şi
vei fi iertat, însuşi David a fost iertat de
curvie şi de ucidere (II
împăraţi XII,12,13). Mânase a
fost iertat de idolatrie (II
Paralipomene
XXXIII,13).
Vameşul a fost iertat de nedreptăţile lui
(LucaXIX,9). Desfrânata a fost iertată de necurăţeniile ei (loan VIII,14). Un
tânăr a fost iertat de atâtea
rele pe care le-a făcut (Luca XXIII,43); ar fi fost
iertaţi chiar răstignitorii
lui Hristos, dacă s-ar fi pocăit cu adevărat. „Vom cădea, ne
sfătuieşte şi
înţeleptul Sirah, în mâinile Domnului şi nu în mâinile oamenilor.
Căci
precum este slava sa, tot aşa este şi mila sa”(Cartea înţelepciunii
lui lisus
fiul
lui Sirah, 11,19-20). Fă numai ceea ce este cu mult mai uşor: cazi în
i mâinile lui
Dumnezeu printr-o- mărturisire adevărată şi desăvârşită!

Şi acum, ascultă ce trebuie să faci, când te
vei duce la duhovnic!

Doi din apostolii lui Hristos au greşit mult: Iuda, care 1-a vândut cu 30 de
arginţi (Matei XXVI.15; Marcu XIV,ÎO-11; Luca XXII.3-5; loan XII,4; XIII,2) şi
Petru, care 1-a tăgăduit de trei ori (Matei XXVI.69-75;
Marcu XIV,66-72;
Luca XXIIf55-62; loăn XVIII,25-27). Din aceşti doi, unul, Petru, a
fosHertat; a luat iarăşi vrednicia apostolică, a ajuns iarăşi şi
prieten şi ucenic al
lui Hristos (loan XXI, 15-17). Celălalt, Iuda, a rămas
neiertat, s-a
spânzurat, şi-a lăsat nefericitul lui trup într-un copac, iar
.sufletul şi 1-a dat
muncii veşnice (MateiXX
VII,5; Faptele Apostolilor 1,18). Pentru ce Petru a luat atât delrhare har, iar Iuda s-a arătat
nevrednic?
 
Ce trebuia să facă acest nefericit si nra
făcut? Trebuia să-si mărturisească
greşelile
lui? Şi le-a mărturisit, a spus pe faţă că a greşit: „Am păcătuit;
vânzând sânge
nevinovat” (Matei XXVIf,4).
După ce s-a mărturisit aplătit şi a dat
înapoi cei 30 de arginţi, luaţi pentru vânzare: „aruncând
argintii în templu a plecat” (Mâţei XXVII,5). Nu vi se pare că se mărturiseşte cu adevărat cineva, atunci când îşi
mărturiseşte duhovnicului
păcatele
şi când plăteşte nedreptăţile făcute? Da, aşa vi se pare! Şi aşa
faceţi cu toţii, aşa este obiceiul; iar cine se
împotriveşte acestui obicei este
un
excomunicat şi un înnoitor. Bine! Să vă gândiţi, însă, vă rog la două
lucruri.

Unul: cu argintii
aceş
tia ai lui Iuda,
arhiereii, care i-au, luat au cumpărat,
spune Scriptura,, ţarina olarului şi au făcut-o cimitir pentru
îngroparea străinilor (Matei XXVII,7). Nu era
oare mai bine să cumpere o
vie sau un ogor, să aducă rod, sau o casă,’
să aducă venit? Nu, ci a – cumpărat un ogor
pentru îngroparea străinilor, care nu face nici rod, nici,
nu aduce venit! într-adevăr, cimitirul nici nu
.se. cultivă, nici nu se arerioTează.
Este
o taină, ca să înţelegem că locul unde vor cădea arginţiij prin care
Hristos a fost vândut simoniac, nu face rod, nu
aduce venit, nu foloseşte,
nu
prosperă; ajunge loc blestemat; n-aduce nici un bine stăpânului său;
poate fi cel mult scăpare şi ajutor pentru vreun
străin: „pentru îngroparea
străinilor”. Iar în
cele din urniă, loc pustiu şi nelocuk după profeţia
psalmică: „Casele lor să fie pustii si în locaşurile1 lor să
nu fie locuitori”

(Psalmi LXVIII,29).                                       

Altul: Iuda a fost osândit şi trupeşte şi sufleteşte. Ce fel de moarte a luat ticălosul? După
ce s-a spânzurat, s-a zbuciumatj .multă vreme, apoi a
crăpat în două,
iau-căzut măruntaiele la pământ şi de acol9 spurcatul lui
suflet a trecut în
focul veşnic: „Mergând s-a spânzurai şi umflându-se j V
s-a rupt mijlocul si
s*au vărsat măruntaiele
7w/'” (Matei XXVII,5; Faptele Apostolilor 1,18).
Astfel mărtulisirea lui nu i-a folosit la nimic.
Dar Petru, care a fost iertat, ce-a făcut? Stătea
în-curtea lui.Caiafa, şi
se
încălzea; se lepădâse de trei ori de Domnul: „Nu cunosc pe omul acesta” (Matei XXVI.69-75; Marcu XIV, 66-72; Luca XXII,55-62; loan XVIII,25-27). Dar când a auzit a treia oară
cântând cpcoşul şi-a amintit de
ce-i
spusese mai înainte Hristos (Matei XXVIJ5; Marcu XIV,72; Luca
XXII,61). Şi-a cunoscut greşeala lui; i s-a
strâns inima de durere; a ieşit
îndată
afară din acea curte; s-a despărţit numaidecât de acea tovărăşie rea a slugii;
s-a dus îndată la o parte şi gândindu-se bine cu mintea lui la ce-a făcut-a
plâns amar: „Ieşind afară a plâns eu amar” (Matei XXVI,75). Şi
este o predanie că Petru, în toată
viaţa sa, ori de câte ori auzea cântecul
‘cocoşului îşi amintea din nou de păcatul lui, şi ochii lui ajungeau
două
izvoare de lacrimi foarte amare:
„plângea cu amar”. O astfel de mărturisire
i-a folosit
mult, pentru că mai târziu, după înviere, când Hristos 1-a întrebat de trei ori: „Petre mă
iubeşti”?
(loan XXI,15,16,17), Petru a
îndreptat, prin’cele
trei răspunsuri ale sale, cele trei lepădări, după cum
spune Grigore
Teologul. Iar când Hristos i-a spus: „Paste mieluşeii Mei
(loan XXI,15),paşte
oile Mefy”
(loan XXI,16,17), i-a dăruit zice Hrisostom
puterea şi cinstea
apostolică de mai înainte.

Insemnează acum,
creştine, că adevărata şi desăvârşita mărturisire
care pricinuieşte
iertarea păcatului, care duce spre har şi spre dragostea luj
ţMimnezeu, nu constă
numai în a-ţi mărturisi păcatul, căci se poate ca o
astfel de mărturisire
să fie făcută numai cu gura şi nu cu inima, să fie
făcută din
obişnuinţă numai’. Mai mult încă, mărturisirea nu constă în a
plăti, în a da bani,
ca şi cum pocăinţa ar fi negustorie, iar duhovnicii, după
cuvintele lui Pavel,
nişte negustori jefuitori de cele sfinte, care socotesc
„că evlavia este
un mijloc de câştig”
(I Timotei VI,3).

Frate eşti rătăcit! O astfel de mărturisire poate să fie o mărturisire de ochii lumii, cum a
fost mărturisirea lui Iuda, cu totul deşartă şi nefolositoare.
rturisirea,
aşa cum o spun eu, constă în a face ce-a făcu) Petru.

Petru, când şi-a cunoscut greşeala, lui, îndată a ieşit afară din casa cea afurisită a
arhiereului, unde s-a lepădat de Hristos, dumnezeiescul învăţător.
„Ieşind
afară”.
Aşa şi tu, când vrei să mergi să te mărturiseşti, ieşi îndată

din acea casă blestemată în care pentru-dragostea de o femeie desfrânată, te-âi lepădat de
Dumnezeu hu de trei ori, ci în fiecare zi. Nu ieşi numai cu
trupul, ci cu mintea
şi cu inima. „Ieşind afară”. Petru s-a despărţit de

tovărăşia
soldaţilor şi slujitorilor acelora necredincioşi, care au prins pe
Hristos. „Ieşind
afară”.
Despărţeşte-te şi tu de tovărăşiile rele, de întâlnirile
stricătoare, de căile
pierzării, în- care ai trăit ca un desfrânat.( „Ieşind

afară”.
Petru
s-a îndepărtat, şi rămânând singur, s-a gândit.bine la marele
rău ce 1-a făcut.
I-a părut rău, şi-a zdrobit inima, „a plâns cu amar”. Cu
alte cuvinte, n-a
vărsat numai două lacrimi,,ci i s-a topit inima în lacrimi:

„Ieşind
afară a plâns cu amar”.
Tot -aşa şi tu, care obişnuieşti să te duci la
duhovnic fără vreo
pregătire,
abate-te mai întâi un ceas de la toate îndeletnicirile tale, dă la o
parte Orice altă grijă, adună-ţi;toate gândurile tale
împrăştiate, roagă-te
puţin
şi cheamă pe Dumnezeu săke lumjneze spre a-ţi aduce aminte de
păcatele tale. Dacă
ştii căji-ai bună ţinere de minte, scrie-le pe o bucăţică de hârtie.-Sfântul
loan Scărarul spune „că monahii mănăstirii lui aveau o
cărţulie, atârnată de
cingătoare, în care-şi însemnau în fiecare zi gândurile şi le mărturiseau
stareţului”. Puneţi înaintea ochilor tăi cele  zece porunci
ale lui Dumnezeu si vezi pe care ai
călcat-o! Puneţi înaintea ochilor cele
şapte păcate de moarte şi gândeşte-te pe
care le-ai săvârşit! Cercetează-ţi
bine conştiinţa şi vezi ce-ai păcătuit cu
mintea, cu cuvântul, cu fapta! Vezi
ce-ai greşit faţă de Dumnezeu, faţă de
aproapele şi faţă de tine însuţi!
Dacă ai duşmănie cu cineva, iartă-1 din tot
sufletul! Dacă ai un lucru  străin,
întoarce-1: Dacă ai atins cinstea cuiva, îndreaptă răul săvârşit!
Pară-ţi rău,
zdrobeşte-ţi inima, suspină şi plângi cu amar! Mai presus de
toate
învinovăţeşte-te pe tine însuţi, îndepărtează de la tine păcatele tale
de mai înainte.
Hotărăşte-te cu voinţă tare, să nu le mai săvârşeşti pe
viitor. Cu astfel de dispoziţie şi
pregătire, du-te la duhovnic să te mărturiseşti,
fiind încredinţat că vei fi iertat, deoarece „Dumnezeu nu
dispreţuieşte inima zdrobită s-i smerita” (Psalmi L,18). Pe scurt, vrei să te duci la
duhovnic? Nu aduce, ca Iuda cuvinte şi bani! Adu, ca Petru fapte şi
lacrimi!    
nd ajungi la duhovnic, trebuie să
păzeşti cu grijă două lucruri.
Unul: Să nu te ruşinezi a-ţi mărturisi păcatele. Altul:
Să nu ne dezvinovăţim
de păcatele noastre. Spun să nu te ruşinezi a-ţi
mărturisi păcatele pentru că
ştiu că în această lume toţi trăim cu o făţărnicie
fariseică. Unii suntem şi
alţii vrem să părem. De aici se naşte ruşinea pe care o
avem la mărturisire.
Ne este ruşine, adică, să părem păcătoşi, noi care în
ochii lumii vrem să
părem sfinţi. Spun să nu ne dezvinovăţim pentru păcatele
noastre, căci ştiu că la mărturisire dacă arătăm păcatele noastre îndată le dăm
alta înfăţişare. Mărturisim că am păcătuit, dar îndată ne dezvinovăţim. Şi ce
este mai rău,
de multe ori aruncăm vina pe alţii pentru păcatele săvârşite de noi. în
loc

ne acuzăm pe noi înşine, acuzăm pe alţii. Acesta este păcatul strămoşesc.
Strămoşii noştri, Adarn şi Eva, au păcătuit, au călcat porunca dumnezeiască
‘ şi au mâncat din
pomul cunoştinţei (Facere III,6)^Dumnezeu îi strigă să-i
dea socoteală: „Adame,
unde eşti?”
(Facere 111,9). „Evo, ce-ai’făcut?” Ah,
dacă ar fi
mărturisit fără sfială greşeala lor! Ah, de ar fi spus Adam: „Am
păţătuit, Dumnezeul
meu!” Ah, de ar fi spus Evâ: „Am păcătuit, Făcătorul
meu! Dar n-au spus
aşa, pentru că i-a împiedicat ruşinea si dezvinovăţirea.

   S-au ruşinat „s-au ascuns Adam şi femeia lukde’faţa Domnului
Dumnezeu”
(Facere -111,8). S-au dezvinovăţit, aruncând unul pe altul greşeala.
„Nu
sunt
eu de-vină, s-a dezvinovăţit Adam, ci femeia, pe care mi-ai dat-o!
„Femeia, pe
care mi-ai dat-o, mi-â dat din pom si am mâncat”
(Facere vili,12). Pe de altă parte femeia a
răspuns: „N-am păcătuit eu, ci m-a ,
amăgit şarpele”. „Şarpele m-a amăgit şi anf’mâncat” (Facere
111,13). Şi
Adam şi .Eva au fost
.izgoniţi – vai! – din rai, luând împreună cu ei şi
blestemul dumnezeiesc. Un creştin, o
creştină,^nerge să se mărturisească;
duhovnicul
îi întreabă: „Adame, unde eşti? Evo ce ai făcut?” Se ruşinează,
se ascund. Pe unele păcate le spun pe jumătate, pe
altele tac cu totul. Nici un bine, însă, nu va lua cel care-şi ascunde păcatul
lui, spune Duhul Sfânt
prin gura lui
Solomon: „Cel care-si ascunde păcatele lui nu va folosi”
(Pildele lui Sqlomon, XXVI.26; Cartea
înţelepciunii lui Solomon IV,3).
Păcatul,
spune „marele Vasile este ca o rană, care dacă nu .este arătată
ochilor doctorului, în cele din urmă face puroi,
şi ajunge de nevindecat:
„Păcatul
trecut sub tăcere este o boală ascunsă în suflet”. „Adame, unde eşti?
Evo ce ai făcut?” Se dezvinovăţesc de păcatele lor. E un scandal şi o
ruşine să spunem ce auzim în ziua de azi, la
mărturisire, mâi ales de la
femei.
Una acuză pe bărbatul ei, altă pe soacră, soacra pe noră, nora pe
fiul soacrei, pe sluga
ei. Spune că
a greşit, dar şarpele, diavolul, a ispitit-o: „Diavolul m-a
amăgit”. Câtă
răbdare trebuie să aibă un duhovnic ca să asculte flecărelile
unei fentei, când se mărturiseşte! Spune orice, afară de
păcat! Dar, o Evo,
o, femeie, oricare ai fi, când la mărturisire învinovăţeşti
pe alţii şi nu te
învinovăţeşti pe tine, să ştii că aceea nu-i mărturisire, ci

Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian



v. 3.0 Copyright © 2004-2013 Catedrala Navigatorilor. Web design & development Dan Crăciun.