Duminica IX de la Luca (XXVI după Rusalii)
Lacomia
„Unui om bogat i-a rodit ţarina şi se gândea întru sine zicând: Ce voi face? „ (Luca XI1,
16 -17)
Şi mai înainte bogat, iar acum mai bogat şi încă se. gândeşte omul acesta? Ţarina lui i-a rodit belşug înmiit de tot felul de roduri si încă este neliniştită inima lui? Au crescut peste măsură grânele sale, s-au înmulţit nemărginit bunurile sale şi încă i-au crescut şi s-au înmulţit grijile lui? A ajuns peste seamă de bogat şi încă se vaită ca un sărac: „Ce voi face?” Dacă nu se va linişti acum când i-a trimis Dumnezeu, că o ploaie mănoasă, dumnezeiasca Lui binecuvântare, când îi va înceta oare grija lui cea mult tulburătoare a dragostei de bogăţie? Niciodată? Niciodată! Idropicul bea, dar nu se satură; apa cea multă nu-i stinge, ci aprinde mai mult setea. Tot aşa este şi lacomul din parabola de astăzi. Cu cât se îngrijeşte mai mult, cu cât adună mai mult, cu atât doreşte mai mujt. Ce boală rea este lăcomia! Boală care domneşte foarte întins în lume, care împilează, care tiranizează pe om, care nu se teme de Dumnezeu. Nu este conştiinţă, nu este prietenie, nu este rubedenie, nu este dreptate, frică sau ruşine, care să înfrâneze mâinile hrăpăreţe ale lăcomiei, care se întind în chip egal peste bogaţi şi peste săraci. Fratelui nu-i e milă să despoaie pe frate; fiuTriu se sfieşte să-şi sărăcească, tatăl, iar cămătarului nu-i e milă de lacrimile orfanilor. „Ce voi face?” Spune lăcomia, priveghind zi şi noapte, să dobândească ceea ce n-are spre a-şi înmulţi ceea ce are. Lacomul este totdeauna întristat de ceea ce n-are şi este totdeauna nesăturat de ceea ce are. îşi petrece toată noaptea în socoteli, se chinuie toată ziua în negustorii, străbate munţi înalţi fără să se teamă, aleargă după câştig până la marginile cele mai îndepărtate ale pământului. Pe toate le vede cu ochiul lui cel foarte ager, pe toate le socoteşte cu judecata lui cea foarte ascuţită. Un singur lucru nu vede, nici nu socoteşte moartea. Lăcomia’îşi închipuie că viaţa este veşnică: de ăsta doreşte nenumărată bogăţie. Aceasta este cea mai mare rătăcire a omului că vrea să se îmbogăţească peste măsură pentru că nădăjduieşte să trăiască veşnic. Tocmai această rătăcire vrea s-o mustre Domnul prin parabola de astăzi, în ea învederează trei lucruri: primul, nepotolita grijă a lacomului: „Ce voi face că nu am unde să-mi adun rodurile mele” (Luca. XII, 17). Al doilea, nădejdile nebune şi deşarte: „Suflete , ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani!” (Luca XII, 19). Si al treilea: sfârşitul năpraznic şi prea nenorocit al vieţii: „Nebune în această noapte vor cere sufletul tău de la tine, iar cele ce-ai gătit ale cui vor fi?” (Luca XÎI, 20).Aceste trei puncte vor forma subiectul predicii mele de azi.
Partea I
Insuşirea celui lacom este de a căuta să aibă tot mai mult. Pentru asta se teme totdeauna să nu-i lipsească ceea ce are; dar niciodată nu se mulţumeşte cu ce are. „Lăcomia^ spune dumnezeiescul Hrisostom, este dorinţa de a avea mai mult decât trebuie”. Pentru asta „lacomul, spune Marele Vasile, nu se bucură de cele ce are, ci se întristează de cele ce-i lipsesc”. Imaginea adevărată a lăcomiei o aveţi în poporul puţin credincios şi nerecunoscător al evreilor. Acolo în pustie, abia trecuseră două luni de când Dumnezeu îi eliberase prin atâtea minuni neobişnuite din sclavia cea foarte grea a lui Faraon şi şi-au pus corturile între Elin şi Sinai, în loc cu adevărat fără de apă şi uscat unde le lipseau cele trebuincioase hranei lor (Ieşire XVI, 1-2). Dar pentru aceasta ce? Ei vedeau cu ochii dreapta cea atotputernică şi lucrătoare a lui Dumnezeu care-i păzea: Ziua, ca să nu-i ardă soarele, îi acoperea cu un nor, iar noaptea, ca să vadă să meargă, le arăta calea cu un stâlp de foc (Ieşire XIII, 21-22). Se cuvenea deci, să aibă credinţă şi nădejde în purtarea de grijă părintească a lui Dumnezeu, încredinţaţi că n-are să-i lase să moară de foame, ci are să le trimită hrana trebuincioasă. Dar nu, acesta este cel dintâi păcat al lacomului de a. nu crede şi de a nu nădăjdui în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, pe care n-& cunoaşte deloc poporul cel puţin credincios şi nerecunoscător al evreilor. De asta a început îndată să murmure împotriva lui Moisi şi a lui Aaron şi să se plângă de Dumnezeu, Mântuitorul şi Binefăcătorul lor, şi să dorească mâncărurile ce le mâncau în Egipt. „Pentru ce ne-aţi adus aici în pustie, spuneau ei, ca să murim de foame” (Ieşire XVI, 3). Abia au dorit evreii hrană şi iată Dumnezeu este gata să le dea hrană minunată. A plouat din cer mana şi nu le-a lipsit niciodată timp de patruzeci de ani cât au mers prin pustie (Ieşire XVI, 35). Mana cădea în fiecare dimineaţă odată cu rouă (Ieşire XVI, 7-8); era ceva alb la vedere, rotund la înfăţişate; foarte -dulce la gust şi în cantitate nenumărată (Ieşite XVI, 14). Această mană, spune înţelepciunea lui Solomon, avea gustul oricărei mâncăruri pe care poate s-o dorească gustul omului (înţelepciunea lui Solomon XVI, 3). Bărbaţi, femei şi copii ieşeau din corturile lor şi o *ădunau. Fiecare strângea cât voia să mănânce şi să se sature până la saţiu. Cât de bogată este mila lui Dumnezeu! Ce mare fericire pe poporul evreilor! Fără să se ostenească, fărâ să semene, fără să secere, să găsească în fiecare zi, în chip statornic pâinea cea de toate zilele! Şi nu pâine pământească, ci pâine cerească şi îngerească, aşicum a spus profetul despre ea: „Pâine îngerească a mâncat omul” (Psalmi LXXVII, 29). Dumnezeu însă le-a poruncit să păzească două lucruri: întâiul, să strângă atăta mană cât le este deajuns numai de dimineaţă până seara, adică pentru fiecare câte o măsură îndestulătoare pentru el şi pentru familia lui, ca să nu le lipsească hranaj dar nu mai mult; să mănânce, să se sature în ziua aceea, dar să nu păstreze nimic pentru a doua zi (Ieşire XVI, 16-19). Şi pentru ce era nevoie oare să-şi strângă cineva mai mult sau să păstreze pentru a doua zi, dacă Dumnezeu le dădea destul în chip neîndoielnic în fiecare zi, fără ca să ducă lipsă vreodată? „Adunaţi din ea fiecare după cap, după numărul sufletelor Noastre; nici unul să nu lase din ea pentru a doua zi” (Ieşire-XVI,-19). Al doilea, că în a şasea zi înainte de Sâmbătă (pe care noi o numim azi vineri) să adune îndoită mană, ca să aibă şi pentru Sâmbătă; în această zi, ca una ce era sărbătoare foarte respectată ca zi de odihnă, tot poporul trebuia să nu facă nici o treabă, să se liniştească în cuvioşie şi rugăciune. Pentru asta Dumnezeu nu ploua cu mană în ziua Sâmbetei: „Şase zile adunaţi, dar în ziua a şaptea jiu va fi în ea mană” (Ieşire XVI, 26). Aşa a poruncit Dumnezeu. Dar ce au făcut evreii? N-avea fiecare evreu în ‘fiecare zi atâta mană cât îi trebuia? Da! Dar unii nu.se mulţumeau cu cee^ ce le dădea Dumnezeu, doreau si mai mult ca^-o păstreze şi pentru a doua zi, de teamă ca să nu le lipsească acea mană, care ploua din beîşug în fiecare zi atât de multă, încât acoperea.,faţa pământului. Şi este lăcomie, de a dori cineva să aibă mai mult, decât îi ajunge şi îi trebuie; „Lăcomia este de a avea mai mult decât trebuie”. Au strâns evreii mai multă mană, au păstrat-o pentru a doua zi dar a doua zi au gâsit-o cu viermi şi împuţită. „Unii au lăsat din ea pe a doua zi si s-a Umplut de viermi si s-a împuţit” (Ieşire XVI, 20). Unii iarăşi în ziua Sâmbetei în care se cădea să se odihnească, pentru că avea mană adunată de mai înainte şi pentru ziua aceea, nerespectând cinstea sărbătorii, . ie’şeau afară din corturile lor pe-eâmp, ca să adune mană. .Şi aceasta este mare lăcomie de a nu se mulţumi cineva cu ceea ce are, ci să se îngrijească de ceea ce nu are. „Lacomul nu se bucură de ceea ce are, ci se întristează de cele ce-i lipsesc”. Ieşeau să strângă maţiă, dar mană nu găseau şi se întorceau cu mâinile goale. „Şi s-a întâmplat în ziua Sâmbetei să iasă unii din popor să strângă mană si n-au găsit” (leşire’XVI, 27). Bine păţesc cei lacomi! Să se umple de viermi, să se împuţească prisosul când au din destul şi necesarul ce li-1 dă Dumnezeu! Să se ostenească degeaba, să nu găsească nimic, când nu se mulţumesc cu ce au, ci se îngrijesc şi de ce nu au! Cât este de scârboasă, cât este de împuţită lăcomia şi nesaţiul iudeilor!
Dar pentru ce acuzi pe iudei că sunt lacomi, când văd printre creştini aceeaşi patimă şi poate şi mai mare? Printre creştini mai cu seamă, spune, dumnezeiescul Hrisostom, „stăpâneşte lăcomia şi hrăpăreţii tulbură viaţa”. Da! Lăcomia împărăteşte în tribunale, unde darurile acopăr ochii judecătorului şi trec cu vederea dreptatea. Lăcomia umblă prin târguri, unde negustorii cu adevărat cercetează cu de-amănuntul ţintarul cu o artă anatomică ce n-o cunosonici doctorii cei mai iscusiţi, să facă din mic mare, din puţin mult, din una o sută. Lăcomia stă în prăvălii, unde vânzătorul şi meşteşugarul înşelător, cu cântare şi măsuri false, cu jurăminte mincinoase, cască gura la câştiguri ruşinoase. Lăcomia învaţă limba avocaţilor, mişcă condeiul scriitorilor, vinde cuvintele filosofilor, după cum „cofetarii fac prăjiturile”, după exepresia lui Sinesiu. Lăcomia intră şi în Biserica lui Dumnezeu, preface Ierusalimul în păzitoare de fructe, transformă casa de rugăciuni în casă de negustorie, precupeţeşte harul tainelor şi socoteşte, după cum spune Pavel, credinţa bun câştig. „Lăcomia împilează şi hrăpitorii tulbură .viaţa”.
Dacă. purtarea părintească de grijă a lui Dumnezeu a avut atâta grijă de poporul evreilor, cu atât mai mult are grijă de popoţul creştinilor. Toate binefacerile făcute de Dumnezeu evreilor, au fost umbre ale covârşitoarelor binefaceri făcute ^riouă. După cum mana cerească n-a lipsit niciodată pentru a hrăni pe evrei în pustie, tot aşa nu ne lipseşte niciodată nici nouă milostivirea proniei dumnezeieşti, pe care dacă n-o vedem cu ochii spre a o cunoaşte, apoi pricina este nerecunoştinţa noastră. Pentru că după cum ploaia nu se vede deloc când cade pe nisip, tot astfel bogata milă dumnezeiască nu se vede deloc când cade într-un suflet nerecunoscător. Ieşim goi din pântecele mamei, dar Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturora, care îmbracă şi hrăneşte păsările cerului şi animalele pământului, de la cea mai mare până la cea mai mică, are grijă să ne hrănească şi să ne îmbrace şi pe noi copiii Lui. Dumnezeu nu lasă pe nimeni fără purtarea Sa de grijă şi nici nu-1 părăseşte”, spune Marele Vasile (Sfântul Vasile cel Mare, Omilia VII, la Exaimeron). Dumnezeu ştie ce ne trebuie şi ni le dă negreşit; pentru aceea ne sfătuieşte în Sfânta Evanghelie să nu avem nici o grijă, ci să ne mulţumim cu ce avem astăzi, să nu ne îngrijim pentru ziua de mâine (Matei VI, 25-32). Ce fericită viaţă, fără nici una din grijile acelea care ne strică zilele, să nădăjduieşti numai în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care ne dă tuturor în chipul cel mai sigur ceea ce ne este deajuns! Dar lăcomia nu ne lasă, ne sileşte să facem ce făceau evreii în pustie, să adunăm adică în.afară de ce ne este de ajuns mai mult chiar şi cu oboseli nemaipomenite de mari, cu negustorii cu ruşinos câştig, şi de cele mai multe ori cu hrăpiri şi cu nedreptăţi, ne sileşte să nu păzim sărbătorile, pe care dumnezeiasca poruncă spune să le sfinţim, să lăsăm sfintele slujbe, prin care trebuia să slăvim pe dumnezeiescul Binefăcător, să ieşim din Biserică, mai cu seamă atunci când trebuia să ne găsim acolo, atenţi fiind la înfricoşătoarea taină şi la cuvântul lui Dumnezeu. Şi ca să ajungem mai mari decât ce suntem, niciodată nu rămânem mulţumiţi cu ce ne-a dat, cu ce ne-a făcut Dumnezeu. Dar acesta e un păcat strămoşesc, moştenit de la părinţii noştri. Ce era Adam? Nimic înainte de creaţie! După aceea? Pământ! Din pământ a fost făcut om, iar din om a fost făcut stăpânul tuturor făpturilor de sub lună. Profetul spune către Dumnezeu: „Pe toate le-ai supus sub picioarele lui” (Psalmi VIII, 7). Ce putea dori mai mult Adam? Dar s-a mulţumim oare cu atâta? Nu! Adam, care Ia început a fost făcut din nimic, pământ, din pământ om, din om stăpânilor (din om stăpânilor, lipsă îrf M, adăugat după V) şi-a închipuit mai târziu să ajungă şi Dumnezeu. „Veţi fi ca Dumnezeu”, le-a spus şarpele si 1-au crezut. O, lăcomie fără de asemănare, început şi rădăcină a tuturor relelor, pentru care a pierdut pe bună dreptate covârşitoarea fericire a raiului pământesc!
Omule, fiul al lui Adam, din nimic Dumnezeu te-a făcut om, stăpân bogat. Mulţumeşte-te deci, cu ce ţi-a dat, cu ce ţi-a făcut Dumnezeu! Dar lăcomia nu te lasă, vrei mereu mai mult! Dar ascultă! După cum prisosul acela de
majiă pe care-1 adunau evreii în afară de ce era de’ ajuns, s-a umplut de viermi şi s-a împuţit, tot aşa-bogăţia aceea de prisos pe care o strângi este urâciune înaintea lui Dumnezeu, se strică şi se risipeşte în mii de chipuri.
Si după cum-Dumnezeu nu ploua cu mană Sâmbăta, tot aşa Dumnezeu nu dă câştig în zi de sărbătoare. Cu cât te osteneşti şi te ocupi zadarnic cu afacerile, cu atât mai mult îţi strici şi viaţa şi-ţi chinuieşti si sufletul.
Ascultaţi toţi lacomii ce vă spune Duhul cel Sfânt prin gura profetului ,Isaia: „Pânză de păianjen ţeseţi, dar pânza voastră nu se va face haină, căci faptele voastre sunt fapte ale fărădelegei” (Isaia LIX, 5,6). Nu este
fiinţă care să lucreze cu mai multă trudă şi artă decât păianjenul. Se secătuieşte lucrâijd, căci firul acela subţire iese din pântecele lui şi face acea pânză foarte subţire. Dar pânza lui este nefolositoare, aşa că şi truda şi arta păianjenului sunt pierdute. Tot aşa nu este om care să lucreze mai mult decât lacomul. Ce trudă, câte călătorii pe uscat şi pe mare, câtă frică, câte greutăţi, câtă artă, câtă râvnă pentru câştig, câtă chiţibuşărie în afaceri şi câtă matematică în socoteli! Se topeşte, se secătuieşte de grijă, îşi face treaba, dar toate acestea sunt pânze de păianjen. „Pânză de păianjen ţeseţi”. Şi după cum din pânza păianjenului nu se fac haine, tot aşa şi cu lucrul lacomului nu se face nici o pricopseală!” „Dar pânza voastră nu se va face haine!” Dar pentru ce? Pentru că este nelegiuită şi urâtă înaintea lui Dumnezeu. „Căci faptele voastre sunt fapte ale fărădelegii1‘. Prin urmare însuşirea proprie lăcomiei este de a avea mai mult decât îi este de ajuns, mai,mult decât îi trebuie? Lăcomie este de a avea mai mult decât trebuie”. „Lacomul nu se bucură de cele ce are, ci se întristează de cele cei lipsesc”.
Ce viaţă nefericită şi chinuită! Ce nădejde nebună şi deşartă! „Unui om bogat, spune parabola de azi, i-a rodit ţarina”, în-ogoare grânele i-au •dat rod îmbelşugat, viile şi livezile cu măslini i-au produs multe roduri, cirezile i s-au înmulţit în aŞa măsurS încât nici hambarele nu mai puteau să încapă belşugul grânelor, nici pivniţele cantităţile de vin şi de untdelemn,, niqi târlele, mulţimea oilor şi vitelor”. „Şi cugeta în et zicând: Ce voi face? Nu am unde să-mi adun rodurile mele! Ce să fac?” Să-ţi spun eu, lacomule, ce să faci! Umple vechile tale^ hambare, păstrează ce-ţi este de ajuns şi ce-ţi trebuie, satură-ţi toată pofta ta, iar ce prisoseşte împarte-o la săraci şi nevoiaşi. „Ce voi face?” Ce-ai dobândit, omule, nu sunt fructele ostenelilor tale, ci darurile dreptei binefăcătoare acelui prea înalt. Imită şi tu deci, milostivirea binefăcătorului Dumnezeu! Dumnezeu s-a arătat atât de milostiv faţă de tine, arată-te şi tu milostiv faţă de aproapele. „Ce vor face?”, spui tu bogatule, gâhdindu-te unde să-ţi păstrezi atâtea bunătăţi. „Ce voi f ace?”, spune şi săracul, gândindu-se cum să-şi crească copiii lui. Pe tine te supără prisosul, pe sărac îl supără cele de trebuinţă. Fă deci o dreaptă împărţeală şi din multul care-ţi prisoseşte, acoperă nevoia săracului care duce lipsă. Nu. Tu vrei şi cele de trebuinţă şi prisosul. Vrei tu singur pe toate şi ca să le păstrezi spui: „Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi”. Rătăcitule! Dacă se vor înmulţi iarăşi rodurile tale, vei strica iarăşi hambarele şi iarăşi le vei zidi? Dar ce nevoie este să faci aici pe pământ hambare stricăcioase de vreme ce ai în cer hambare nestricăcioase, mâinile săracilor? Păstrează-ţi în mâinile săracilor rodurile tale şi le vei avea în veci! Nu, răspunde lacomul, în hambar voi aduna toate grânele mele şi toate bunătăţile mele; nu vreaii să împart altora ce mi-a dat Dumnezeu pentru mine! Atunci voi spune sufletului meu: „Suflete ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani. Odihneşte-te, mănâncă, bea si te veseleşte!”
Am înţeles! Asta-i nădejdea nebună şi deşartă a lacomului: pentru că a dobândit mult, nădăjduieşte să-trăiască mult; pentru că i-au crescut averile lui, socoteşte că i-au crescut şi zilele lui; pentru că este bogat, îşi închipuie că este şi nemuritor. „Zis-am întru îndestularea mea: nu mă voi clăti în veac” (Psalmi XXIX, 6). Această nădejde a rătăcit la începutul lumii pe cel dintâi lacom, pe marele şi bogatul stăpâriitor al tuturor celor pământeşti, pe strămoşul Adam. Dumnezeu a poruncit lui Adam şi Evei să nu mănânce din pomul cunoştinţei; altfel, le-a spus, în ziua în care veţi mânca veţi muri (Facere III, 3). Dar diavolul care i-a îndemnat să calce dumnezeiasca poruncă şi să mănânce, le-a spus că nu vor muri (Facere III, 4). Adam a crezut pe diavol, şi iî-a crezut pe Dumnezeurdar s-a înşelat. Acelaşi diavol este cel care şopteşte la urechile conducătorilor, bogaţilor, lacomilor şi le spune că nu vor muri, care-i face să tragă nădejde de mulţi ani de viaţă, care-i îndeamnă să spună: „Suflete, ai multe bunătăţi adunate pentru mulţi ani” şi: „Nu mă voi clăti în veci!”Dar ce glas este acesta cel aud ca pe un tunet din cer? Este glasul lui Dumnezeu. „Dumnezeu i-a spus lui”. Şi ce i-a spus: „Nebune, nebune, în această noapte îţi vor cere sufletul tău de la tine” Boierule bogate, care stai şi te gândeşti cu privire la bunătăţile tale cele multe şi spui: „Ce voi face?” Tu, care-ţi închipui că ai mulţi ani de trăit şi nu-ţi aduci aminte niciodată de moarte! Nebune,-nebune, om fără de minte, vor căuta să-ţi răpească sufletul tău, nu în acest an, nici în această lună, nici în această săptămână, ci în-noaptea aceasta; peste puţine ceasuri mori. Este oare, creştini, cu putinţă aceasta? Da! Dar ce nădejdi mai erau acelea ce le avea bogatul de azi? Nebune şi deşarte! Prin urmare nu ştia ce spune când se gândea la multele bunătăţi şi la mulţii ani? Negreşit! Mori deci, şi cei bogaţi după cum mor şi cei săjaci? Cine oare se îndoieşte? împăratul Nabuhodonosor a văzut în vis un chip mare şi înalt, al cărui cap era de aur, pieptul de argint, pântecele de aramă, coapsele de fier, iar picioarele parte de fier, parte ‘de lut. Dar nu caut să tălmăcesc taina acestui vis. A mai văzut încji cum s-a tăiat o piatră dintr-un munte, fără să vadă ce mână a tăiat-o; piatra a lovit chipul acela, î-a doborât la pământ, 1-a strivit încât s-a făcut cenuşă, ce a împrăştiat-o vântul şi a dispărut chiar locul unde se afla chipul acela. „Ai-văzut până când s-a tăiat o piatră fără de mână si a lovit icoana. Atunci s-au sfărâmat deodată lutul, fierul, arama, argintul (argintul, lipsă în M , adăugat după V), aurul şi s-au făcut ca praful cel din Arie, vara şi’le-a r idicat^ mulţimea vântului şi locul lor nu s-a găsit” (Daniil II, 31-35). Faptul care mă uimeşte este următorul: Nu-i lucru ciudat să se fi prefăcut în cenuşă picioarele care-i erau de lut; dar nu trebuia oare ca să se prefacă în nisip de aur capul de aur sfărâmat? Pieptul cel de argint nu trebuia să se prefacă în nisip de argint? Pântecele cel de aramă să se prefacă în nisip de aramă? Coapsele cele de fier în nisip de fier? Aşa trebuia! Dar şi aurul si argintul, şi arama şi fierul toate deopotrivă să se prefacă în cenuşă, ca şi lutul?. Da, aceasta o face moartea, care nivelează pe toate, se fac tot una, cenuşă, ţărână, pământ şi pulbere atât picioarele care sunt de lut, adică săracii şi nevoiaşii, cât şi coapsele cele de fier, adică oamenii din popor şi simplii, care n-au nici o cinste în lume, cât şi pântecele cel de aramă, adică tinereţea, vitejia şi puterea, cât şi pieptul cel de argint, bogaţii care au mulţi ani, cât şi capul cel de aur, adică marii demnitari, oamenii cinstiţi şi slăviţi, care au în lume cinste şi slavă:1 Toate-s.cenuşă, toţi sunt egali şi bogaţii şi săracii, „în acelaşi loc bogatul ^şi săracul” (Psalmi XLVIII, 2). Prin urmare dacă moare la fel şi bogatul şi săracul este nebun şi într-adevăr lipsit de judecată bogatul acela, care pentru a avea multe, nădăjduieşte să trăiască mult. „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani”, îţi închipui, ticălosule, că ai să trăieşti mulţi ani? Nu eşti sigur ca ai să trăieşti azi. Nu poţi să te îmbolnăveşti? Nu poţi să fii ucis? Nu poţi să te îneci? Nu poţi să mori fără să te aştepţi? Nu poţi să mori în alte nenumărate chipuri? Dar eu mă mai gândesc şi la altceva. Ai văzut chipul acela mare şi înalt? Cine 1-a doborât? O piatră! Ai văzut, însă, mâna-care a aruncat-o? Nu! „S-a tăiat o piatră fără să se vadă mâna care a tăit-o”. Aşa vine o fană de la o mână ce nu o vezi, pe nevăzute* şi nu ştii de este mânia lui Dumnezeu, uneltirile oamenilor, nenorocirea întâmplării şi striveşte şi doboară pe demnitarul acela mare, pe bogat, pe cel admirat de toţi, statuia aceea împestriţată, căruia ne închinăm şi o admirăm noi rătăciţii. Despre astfel de oameni David a spus către Dumnezeu: „Doamne, Doamne, vei nimici chipul lor” (Psalmi LXXII, 20). Si s-a nimicit chipul, s-a sfărâmat statuia aceea în cenuşă, iar cenuşa a spulberat-o vântul. Gu alte cuvinte, grijile bogaţilor lacomi sunt vânt, vânt sunt ostenelile, vânt averile. S-au risipit, s-au împrăştiat, au dispărut ca vântul toate ale lor ca şi prisosul, a pierit şi locul unde erau mai înainte, „Şi nu s-a găsit locul lui” (Psalmi XXXVI, 36); adică a murit bogatul şi a fost îngropat odată cu numele lui. „Pierit-a numele lui cu sunet (Psalmi IX, 6) şi nu s-a găsit locul lui” (Psalmi XXXVI, 36). Sunt cuvintele Duhului Sfânt.
Acesta ţi-i sfârşitul, lacomule nebun! „Aşa e cu cel ce-si adună comori lui si nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu” (Luca XII, 21). Iar eu, când voi auzi de moartea ta, care poate să fie chiar „în noaptea aceasta”, vreau să vin să sap pe piatra care acoperă mormântul tău această inscripţie, s-o –vadă trecătorii şi să râdă de nebunia ta: „Iată omul care nu si-a pus pe Dumnezeu ca ajutor al său, ci a nădăjduit în mulţimea bogăţiei lui si s-a bizuit pe deşertăciunea lui” (Psalmi LI, 5-6).
Partea a II-a
Fericitul Pavel cunoscând cât de împovărător rău este lăcomia printre oameni, ce mare piedică pentru mântuirea lor, ce apropiată pricină a osândei lor, scrie către iubitul lui, Timotei, aşa: „Iar cei care vor să se îmbogăţească, cad în ispită si în cursă si în multe pofte nesocotite, si vătămătoare care cufundă pe oameni în ruină si în pierzare” (I Timotei VI, 9). Gândiţi-vă, vă rog, la aceste cuvinte. Acei care voiesc să se îmbogăţească, spune apostolul Pavel, cad în trei mari rele: primul, în ispită; al doilea, în cursă şi al treilea, în multe pofte, în ispită: în primul rând ispita împinge pe cei care vor să se îmbogăţească să spună minciuni, Postat in Predica zilei de Parintele Zisu Iulian